S-a scris destul despre Lunetistul, multă lume l-a și citit, așa că hop și eu, cuprinsă de curiozitate la adresa lui Marin Mălaicu-Hondrari, autor pe care nu l-am încercat până acum (deși am în bibliotecă, încă de anul trecut, Cartea tuturor intențiilor). Sentimentele mele sunt destul de indecise cu privire la Lunetistul; deși multe aspecte mi-au plăcut, am observat că altele nu s-au potrivit sau au fost exploatate în exces de către autor. La prima vedere, romanul are calități de netăgăduit și recunosc că l-am citit pe nerăsuflate. Lectura stă sub semnul unui ușor mister, scriitura curge fluid, aparent lipsită de efort, avem o seamă de tablouri pitorești și accente poetice, plus o răsturnare de situație la final, când suntem nevoiți să reexaminăm dintr-un alt unghi tot ceea ce am citit până atunci. Însă o mare parte din efectul romanului se bizuie tocmai pe această manevră postmodernistă, iar calitatea lui se confundă adeseori cu numeroasele referințe livrești, un luciu de erudiție ireal pe care scriitorul l-a întins cu generozitate asupra multora dintre personajele sale.
