Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica – Yōko Ogawa

marți, 2 martie 2021

Recenzie pareri Inotand cu elefantul in brate cu pisica Yoko Ogawa

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, de Yōko Ogawa
Ed. Humanitas Fiction, 2020, 272 de pagini, traducere și note de Raluca Nicolae
Original: Neko o daite, zō to oyogu, 2009 | Țara: Japonia


Am început „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica” cu destule așteptări, fiindcă îmi place mult cum scrie Yōko Ogawa (anul trecut m-a dat pe spate cu The Memory Police), iar acest roman promitea o poveste magică despre șah, cu un protagonist-copil care refuză să mai crească, cu pisici, elefanți și alte ingrediente fermecate pe care urma să le descopăr pe parcurs – aveam încredere că scriitoarea japoneză mă va surprinde cu imaginația ei. Într-adevăr, am găsit un soi de basm straniu și întunecat, care m-a dezamăgit însă pe parcurs prin accentele patetice și turnura lacrimogenă a multor scene. Nu m-au încântat nici repetițiile și coincidențele neverosimile, nici plasarea convenabilă a unor personaje și întâmplări, care-i dau romanului un aer artificial.

Unul din lucrurile cu care nu mă împac e să fiu manipulată emoțional de un autor, iar din nefericire Yōko Ogawa cade și ea în păcatul ăsta cu „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica”. La început, am acceptat faptul că-și împovărează protagonistul cu o istorie nefericită: băiatului i-a murit mama și e crescut de bunici, iar un defect din naștere, care va deveni un laitmotiv al cărții (un element ușor fantastic și destul de respingător, pe care nu-l voi dezvălui), îl împinge spre o existență solitară și interiorizată. Băiatul fără nume, cunoscut mai târziu drept Micul Alehin, poartă dialoguri imaginare cu Mira, o fetiță captivă în spațiul îngust dintre casa bunicilor și clădirea vecină, și cu elefănțica Indira, care a trăit toată viața pe acoperișul unui centru comercial – absențe care prind formă și viață în imaginația copilului de șapte ani. De fapt, întreaga carte este presărată cu dispariții, absențe și personaje incapabile să înainteze, care mi-au indus o stare melancolică și m-ar fi întristat îngrozitor, dacă aș fi fost ceva mai implicată în toată povestea asta (deși trebuie să recunosc că la final am suferit un pic, dar m-am și enervat).

Totuși, cartea are și părți luminoase, iar bucata care mi-a plăcut cel mai mult e cea legată de întâlnirea băiatului cu Maestrul, un bărbat obez care locuiește într-un autobuz dezafectat împreună cu motanul Pion. Pasionat de șah și de prăjituri, Maestrul devine prietenul și mentorul copilului, care dă dovadă de un uimitor talent pentru șah. E drept că stilul său de joc e unul neobișnuit – se simte în largul lui doar când stă sub tabla de șah, ținând în brațe pisica –, însă înoată cu o tot mai mare siguranță în Oceanul-Șah, sub îndrumarea fostului șofer de autobuz care, pe zi ce trece, capătă proporții îngrijorătoare. „Să crești e o dramă” va deveni mantra rostită cu teamă de Micul Alehin, care-și dorește să rămână pentru totdeauna la statura unui băiețel de unsprezece ani.

Ce-am făcut când n-am scris pe blog

vineri, 12 februarie 2021


Această postare începe cu mulțumiri îndreptate spre Alina, prietena mea din copilărie care m-a sprijinit întotdeauna, spre Andreea, care m-a certat că nu mă apuc să scriu proză, spre Lupul de Zăpadă, care mi-a trimis mesaje cu aceleași îndemnuri și spre toți cei care m-au încurajat de-a lungul timpului să o iau pe cărarea ficțiunii. Le mulțumesc pentru încredere, chiar dacă încurajările lor n-au avut asupra mea niciun efect. 😅

Eu trebuie să văd ca să cred, dar nici nu m-apuc să produc, ca să am ce vedea. Fiindcă nu m-a dotat natura cu un ego ușor de gâdilat și nici cu prea multă ambiție, am trăit până acum trei-patru luni cu îndoiala că aș putea scrie o povestire cât de cât interesantă sau originală. Mantra mea a fost următoarea: e atâta proză bună pe lume, încât n-am nicio șansă să mă ridic la nivelul unor scriitori mari; și decât să scriu ceva banal și să îngroș grămada de maculatură, mai bine mă abțin. Dar iată că între timp mi s-a schimbat percepția vizavi de motivele pentru care merită totuși să scriu, chiar dacă n-o voi face niciodată la un nivel prea înalt.

În octombrie m-am înscris la cursul lui Florin Iaru, în varianta on-line (fără Marius Chivu, dar având-o ca invitată pe traducătoarea Manuela Klenke). M-a împins de la spate teama de stările semi-depresive care aveau să apară într-o iarnă petrecută în izolare. Voiam să-mi țin mintea ocupată și totodată să mă lămuresc dacă sunt în stare nu doar să scriu, ci și să-mi imaginez o poveste care n-are neapărat legătură cu realitatea. Pentru preselecție a trebuit să trimit o povestire și, fiindcă n-am avut de ales, am terminat prima proză din viața mea de adult. Până atunci, abandonasem toate textele începute, fiindcă mi se părea dificil să scriu coerent și cu economie de cuvinte, să emoționez fără să folosesc un limbaj lacrimogen, să arăt în loc să explic etc. etc.

Aleea Zorilor – Andrei Crăciun

luni, 28 septembrie 2020

Aleea Zorilor, de Andrei Crăciun
Ed. Polirom, 2017, 120 pag. | Țara: România

Mi-am dorit să citesc Aleea Zorilor de când a apărut, fiindcă auzisem că e vorba de o singură frază care se întinde pe vreo sută de pagini, dar toate cărțile au pesemne vremea lor, căci mi-am amintit de ea alaltăieri, în timp ce ascultam interviul pe care Marius Chivu i l-a luat autorului pentru emisiunea lui de la radio, și acolo Andrei Crăciun vorbea despre cum Hrabal l-a impresionat cu un roman alcătuit dintr-o singură frază și a încercat să scrie și el ceva asemănător, iar eu tocmai pe Bohumil Hrabal îl citeam în acel moment, dar nu Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, ci Milioanele arlechinului, însă această coincidență m-a încântat, la fel ca toate micile sau marile legături care se stabilesc între cărți, oameni și întâmplări, și-am început de îndată Aleea Zorilor, care-i este dedicată marelui Hrabal, un autor pe care îl iubesc și eu, regăsind ceva din melancolia clipelor trăite care sunt păstrate într-un muzeu al memoriei, dar mai puțin acel umor eliberator al scriitorului ceh, care îndulcește amăreala pierderii și angoasa fericirii tot mai îndepărtate, căci Aleea Zorilor este altceva și m-am bucurat să dau peste o astfel de narațiune în literatura noastră, m-a enervat doar repetitivul „dragilor”, care fură din puterea textului,

o clipă, să despart textul în paragrafe pentru a nu deveni o tortură lectura acestei cronici, care e și pentru mine un experiment, așa mi-a venit și așa m-am apucat să scriu, probabil că mi se trage de la urechea muzicală, oricum, mi-a plăcut senzația că nu apuci să-ți tragi sufletul, fiindcă virgulele și cuvintele de legătură mână povestea înainte, fără oprire, într-o curgere care știi că peste o sută de pagini va fi stăvilită totuși de un punct, dar până atunci te lași dus de curent pe firul narațiunii care începe destul de stângaci – m-am întrebat dacă nu cumva voi citi o înșiruire de fraze de umplutură, lipsite de valoare –, apoi prinde viteză și capătă substanță și devine tot mai bogată în detalii, personaje și întâmplări care aparțin unui timp aflat la granița dintre comunism și lumea plină de speranță de după Revoluție, într-un univers mărunt închegat în jurul unei fabrici de armament dintr-un orășel nenumit, unde munca, băutura și bătaia guvernează viețile muncitorilor și unde naratorul locuiește pe Aleea Zorilor, sunt într-adevăr zorii unei noi ere în care portocalele și frigiderele par promisiuni sigure pentru fiecare om în parte,

Viața mea printre cărți XVIII (Dunăre, căței, Luna mioritică)

miercuri, 2 septembrie 2020

Pe pontonul de la Dunăre, la apus. E cazul să menționez că din aprilie
îmi tund singură părul, iar uneori se nimerește să arate decent. 😃

Ca de fiecare dată când îmi fac planuri solemne, la final mă apucă râsul: august ar fi trebuit să fie despre literatura autohtonă, cu minim cinci lecturi din autorii români și câteva cronici pe blog, dar iată că luna s-a încheiat și eu am reușit să citesc doar trei cărți. E drept că „Dimineață pierdută” a durat o veșnicie, că mi-am ocupat timpul și cu grupul dedicat Lunii mioritice, că am fost într-o scurtă vacanță la Dunăre și ne-am întors de acolo cu doi căței, dar parcă tot nu-nțeleg unde au zburat zilele. Ori îmi propun eu să fac prea multe, ori mă moșmondesc și mă pierd în detalii neesențiale – un motiv trebuie să existe. Observ însă că ziua s-a lungit ca prin farmec de când am adus cățeii: acum mă trezesc înainte de 7:30 și o oră în plus dimineața îmi dă senzația că am mai mult timp la dispoziție.

Mai jos sunt cărțile pe care am reușit să le citesc în Luna literaturii mioritice (plus încă două începute: „Miere” și „Cei trei măgăruși și cartea fermecată”), deși pornisem cu planuri mult mai mari. Partea bună e că n-am călcat strâmb și am stat departe de autorii străini: m-am lămurit că provocarea asta chiar îmi e de ajutor, de-acum înainte sper să mă țin de ea în fiecare an. Recunosc, am nevoie de un impuls suplimentar pentru a mă îndrepta spre literatura autohtonă, altfel am tendința să aleg cărțile străine, care-mi ocupă cea mai mare parte din bibliotecă și par mult mai atrăgătoare și doldora de promisiuni. 

Cele trei din stânga sunt citite, cele două din dreapta - începute.

Noaptea dintre lumi – Irina Georgescu Groza

joi, 13 august 2020

Noaptea dintre lumi, de Irina Georgescu Groza
Ed. Nemira, colecția n'autor, 2018, 266 pag. | Țara: România

În urmă cu trei ani citisem colecția de debut a Irinei Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, unde am întâlnit și câteva povestiri fantastice, și eram tare curioasă cum va fi primul ei roman, Noaptea dintre lumi; m-am întrebat dacă voi regăsi ceva din duritatea care m-a surprins la prima întâlnire cu proza Irinei sau dacă nu cumva stilul autoarei s-a mai înmuiat între timp. Și oare cât de suprarealist și de ciudat va fi romanul ăsta? Văzusem deja câteva păreri pe Goodreads, în care unii cititori și-au exprimat preferința pentru partea realistă a cărții, nefiind însă prea încântați de dimensiunea ei fantastică. Curiozitatea mea a crescut, mai ales că mă atrag poveștile ireale și stranii – totul e să fie bine scrise și fără mari cusururi în logica narativă.

După această lectură, m-am lămurit că Irina Georgescu Groza chiar scrie bine: nu m-am împiedicat de nicio construcție stângace, scriitura curge fluid și își păstrează limpezimea cu care mă familiarizasem din proza scurtă a autoarei, însă aici am observat ceva mai multe figuri de stil, care din fericire sună natural și nu au acel aer chinuit de artificiu îndelung căutat. Și dialogurile mi s-au părut foarte reușite, iar structura cărții este neașteptat de complexă: mi-am dat seama de asta abia după ce am citit cea din urmă pagină și am început să mă gândesc la tot ce aflasem înainte, la dilemele care (aparent) și-au găsit un răspuns și la noul sâmbure de îndoială care se strecoară chiar la final, tocmai când credeam că piesele împrăștiate alandala prin narațiune s-au grupat într-o imagine logică, recognoscibilă, cu fiecare explicație la locul său.

Sunt anii '80 în Constanța, Ana are aproape cincisprezece ani și de șase luni s-a mutat la periferia orașului împreună cu bunica ei, Sofica, într-un bloc nou ale cărui geamuri se deschid spre cimitirul ciumaților. Din viața ei dinainte n-a mai rămas aproape nimic – nici casa veche din Piața Ovidiu, unde locuiseră până în iarnă, nici tatăl, care a dispărut într-o zi, nici prietenii din copilărie care acceptau firesc o particularitate neobișnuită a fetei: Ana are părul alb, strălucitor ca luna. Pentru ei, Ana era un fel de zână, însă colegii de la liceu o consideră ciudată și o evită, iar derbedeii de la bloc îi strigă că e vrăjitoare, o necăjesc și o bruschează cu orice ocazie. Mama adolescentei, plecată în căutarea tatălui, dispare și ea treptat din existența Anei, care rămâne aproape singură în confruntarea cu o lume ostilă, la vârsta când nici n-a apucat să afle cine este și ce își dorește. Fata își găsește refugiul în cimitirul de peste drum, unde se plimbă nestingherită și citește ascunsă într-o criptă cu o lespede ciudată, pe care este săpat un cărăbuș cu șase picioare și aripi. Însă un alt fel de refugiu prinde contur odată cu sosirea noului profesor de engleză, un tânăr atrăgător care îi împrumută Anei „De veghe în lanul de secară”.

Luna literaturii mioritice (Ed. III)

sâmbătă, 1 august 2020

Luna literaturii mioritice 2020 autori romani

Pe la începutul anului mi-am propus să reiau în august Luna literaturii mioritice, după doi ani în care m-am fofilat de la această provocare, distrasă de vacanțe și alte activități estivale care mi-au lăsat mai puțin timp pentru lectură și discuții on-line. Vă spun drept, în ianuarie n-aș fi pariat pe mine că îmi voi duce planul la îndeplinire, fiindcă mă cunosc cât de cât și m-am lămurit că, dacă-i rost de plimbare, greu mă mai ține cineva legată de laptop și dusă-i disciplina necesară unei provocări.

Însă anul ăsta atipic, în care multe planuri s-au pierdut pe Apa Sâmbetei, m-a transformat într-o persoană ceva mai organizată (nu știu dacă e o schimbare temporară sau de durată, voi afla doar în timp) și, culmea, m-a ajutat să-mi ordonez un pic prioritățile și să devin mai conștientă de ceea ce-mi doresc să fac: de pildă, să reiau interviurile pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”, pe care le-am întrerupt de mai bine de un an (ultimul interviu publicat a fost cel cu Nora Iuga, în noiembrie 2018) și nici n-am fost prea motivată să le continui după ce Bookaholic-ul a intrat într-o pauză pe termen nedefinit. M-am gândit o vreme să mut rubrica pe blogul meu, deși n-ar mai fi avut aceeași expunere (ăsta-i adevărul, un site mare are și o audiență pe măsură, pe când un blog personal va rămâne ceva de nișă, cu un public restrâns), dar între timp am primit propunerea de a continua interviurile pe blogul Cărturești. Am tot amânat decizia, fiindcă simțeam că am o datorie morală față de Bookaholic, unde am inițiat rubrica, dar în cele din urmă mi-am luat inima în dinți, am vorbit cu fetele de la Bookaholic și am obținut acordul lor pentru această schimbare.

Ce-i drept, contextul actual nu este cel mai favorabil pentru vizite în casele scriitorilor, dar am lansat din nou invitații, iar între timp am și făcut primul interviu, pe care o să-l editez zilele următoare. Ba chiar am început să fantazez timid că, după ce situația se va redresa și vor fi din nou bani de investit în cultură, voi avea poate ocazia să ajung și la scriitori care locuiesc prin alte colțuri de țară, lucru care înainte se putea realiza doar cu propriul meu buget. Sper să nu rămân doar cu visele, ci planurile astea chiar să capete o formă concretă la un moment dat.

Familia mea și alte animale – Gerald Durrell

luni, 27 iulie 2020

recenzie Familia mea și alte animale Gerald Durrell

Familia mea și alte animale, de Gerald Durrell
Editura Art, 2014, 358 pag., traducere de Lidia Ionescu, ilustrații de Mircea Pop
Original: „My Family and Other Animals”, 1956 | Țara: Marea Britanie

Auzisem de Trilogia Corfu a lui Gerald Durrell în 2013, când deja vizitasem insula de două ori, dar iată că a trebuit să treacă multă apă pe Dunăre, sau multe bărci pe Mediterana, până când m-am îmbarcat și eu într-o călătorie plină de surprize alături de excentrica familie Durrell. În 1935, Louisa Durrell s-a hotărât să lase în urmă mohorâta Anglie pentru a se muta în însoritul Corfu, la insistențele fiului cel mare, Lawrence Durrell – autorul seriei „Cvartetul din Alexandria”, care la acea vreme locuia deja pe insulă, împreună cu prima lui soție, Nancy. Pe atunci, Gerry avea zece ani și o pasiune pentru animalele sălbatice care a rezistat întreaga sa viață: adultul Gerald a devenit un cunoscut naturalist și a pus bazele unei grădini zoologice, din dorința de a proteja speciile amenințate cu dispariția. De altfel, strângerea de fonduri pentru proiectele sale a fost unul din motivele care l-au determinat pe Gerald Durrell să se apuce de scris.

Dintre toate regiunile din Grecia unde am călătorit de-a lungul anilor (și au fost destule, căci ne petrecem vacanțele acolo de mai bine de zece ani), în Corfu am găsit o combinație aproape perfectă de plaje splendide, sătucuri pline de farmec și oameni primitori, plus una dintre cele mai frumoase capitale insulare. În orășelul de munte Agios Mattheos aveam chiar și un local preferat, ținut de un cuplu în vârstă foarte simpatic. Luna asta ar fi trebuit să mergem în Corfu pentru a patra oară, dar n-a fost să fie – în schimb, lucrurile s-au aranjat în asemenea fel, încât am ajuns totuși pe insulă, chiar dacă numai prin intermediul literaturii: propunerea neașteptată de a modera un club de lectură mi-a dat un brânci oportun, și iată-mă în brațe cu Familia mea și alte animale, după ani de amânare, curiozități și speculații legate de conținutul volumului.

Încetul cu încetul, vraja insulei s-a pogorât asupra noastră tot atât de domol și aderent ca polenul. Fiecare zi purta cu ea o pace, o lipsă a noțiunii de timp care te făcea să o dorești fără sfârșit. Dar după ce pielea neagră a nopții se jupuia, ne aștepta o nouă zi, lucioasă și colorată ca un abțibild și cu aceeași nuanță de irealitate. (pag. 43)

N-aș putea spune cu exactitate ce mă așteptam să găsesc în paginile cărții: menționări și descrieri ale satelor și plajelor pe care le-am vizitat în Corfu? Detalii despre viața locuitorilor insulei la mijlocul secolului 20? Poate istorii și legende locale, sau zone pitorești mai puțin cunoscute? Nu luasem în calcul faptul că povestea este narată din perspectiva unui puști pasionat de biologie și zoologie, un băiat curios, curajos și dezghețat la minte, care trăiește cea mai frumoasă perioadă a copilăriei sale. Se împrietenește cu localnicii, se vâră în tot felul de situații trăznite și aduce acasă, spre disperarea celorlalți, o varietate copleșitoare de insecte, păsări și reptile pe care le găsește în expedițiile sale prin împrejurimi.
Un produs Blogger.