Viața mea printre cărți XVI (Furnici, franceză, fereastră)

duminică, 24 mai 2020

carti Polirom caine
Faceți cunoștință cu Gogoașă, câinele Duracell, care foarte rar stă la pozat. 

În cele din urmă am făcut pace cu Facebook-ul și am reușit să postez mai des – mai des față de anul trecut, în orice caz –, însă acolo totul mi se pare efemer: poveștile dispar după un timp, comentariile cu idei bune sunt îngropate, cine mai are chef să sape prin miliardele de straturi ale platformei? Așa că o să consemnez și pe blog ce-am scris acolo în ultimele luni, strecurând printre vechituri și câteva povești noi, după care voi lua o pauză de la serie, promit. 

Odată cu izolarea, m-am trezit și fără lucru, după ce toate ședințele foto au fost anulate sau amânate. N-o spun cu intenția de a mă plânge, fiindcă deocamdată ne descurcăm și, în fond, n-am fost niciodată obișnuită să trăiesc pe picior mare. Însă la unele lucruri a trebuit să renunț. Așa că am înghițit în sec urmărind parada de reduceri care s-a ținut lanț pe site-urile editurilor și m-am consolat cu gândul că am o grămadă de cărți necitite în bibliotecă. Dar cât să reziști? Până la urmă, am găsit scuza perfectă: e vorba de autori români, dom'le! Și am comandat câteva cărți de la Polirom. Partea bună e că am și chef să le citesc – probabil că o să încep cu „Constantin”, deși toate mă tentează, că de-astea le-am cumpărat. 

cărți Polirom autori români
Am citit deja „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, dar voiam să o am în bibliotecă.
Și mai e o carte pe care sunt foarte nerăbdătoare să pun mâna: „Toți copiii librăresei”,
de Veronica D. Niculescu, care mă așteaptă de vreo lună la redacția editurii.
 

Vio ne întreabă pe unde am călătorit de la începutul anului până acum – eu am rămas uimită să constat că am avut un itinerar livresc destul de variat: Elveția, Turcia, Marea Britanie (6 cărți), Țările de Jos, Israel (2 cărți), Germania, Italia (2 cărți), Rusia, Japonia (2 cărți), SUA, Argentina și Franța (3 cărți). Îmi place să citesc autori din toate colțurile lumii și chestia asta vine natural, fără să mă străduiesc în vreun fel – sunt însă câteva țări în care n-am ajuns deloc și în cazul lor ar trebui, într-adevăr, să fac o alegere conștientă (cu literatura țărilor din Africa stau destul de prost).

Concurs (încheiat): un pachet #RefugiulPerfect de la Editura Arthur

luni, 11 mai 2020


concurs cărți Refugiul Perfect Editura Arthur

Astăzi, numărătoarea inversă a ajuns la 29. Vă întrebați la ce mă refer, mai ales că data pe care o așteptăm cu toții e nu mai departe de patru zile? E vorba de proiectul #RefugiulPerfect, lansat de Editura Arthur în urmă cu cinci săptămâni: timp de 67 de zile, pe pagina dedicată proiectului apar recomandări de lectură de la autorii, redactorii și colaboratorii editurii, care încearcă să ne trezească din amorțire și să ne redea plăcerea de a citi.

Textele pleacă de la titluri clasice sau foarte populare din literatura pentru copii și adolescenți, pe care le prezintă dintr-o perspectivă nouă, inedită sau amuzantă, cu trimitere la vremurile de distanțare socială pe care le trăim. Când viața așa cum o știam noi a fost dată peste cap, cărțile rămân o sursă constantă de bucurie, tihnă, descoperiri și călătorii neîmpiedicate de granițe sau restricții. Fiecare dintre noi își poate găsi refugiul într-o carte, iar vestea bună e că există un număr nelimitat de povești care abia așteaptă să ne găzduiască.

Fiindcă uneori se întâmplă ca refugiile să își găsească cititorii, și nu invers, Editura Arthur m-a anunțat că a pregătit, pentru cititorii care urmăresc Lecturile Emei, un pachet cu cinci volume din colecția Grafic și miniGrafic:

Viața mea printre cărți XV: Numai despre pisici

miercuri, 6 mai 2020

pisica Năsuc Lecturile Emei
Într-o zi de izolare am vrut să-mi fac o poză cu Năsuc, dar m-am trezit cu o gheară în ochi.

Este astăzi ziua pisicilor de pretutindeni? Nu este, dar s-au strâns câteva mici povești pe tema asta și, cum în ultima perioadă am avut și zile mai puțin bune, un subiect simpatic e fix ce-mi trebuie pentru a mă mobiliza să scriu din nou pe blog. Adevărul e că dau de pisici peste tot, în cărți și în viața reală, ba le-am întâlnit și într-una din emisiunile All U Can Read – cea în care e invitat Alex Tocilescu, desigur. E un interviu mai vechi în care se vorbește despre un volum de Murakami, „Bărbați fără femei”, și l-am ascultat tocmai când citeam cel mai recent roman al scriitorului japonez, „Uciderea comandorului” – unde, culmea, pisicile lipsesc aproape cu desăvârșire. O familie de pisici e menționată în treacăt, dar cam atât – în schimb, avem așa: puț, casă izolată pe munte, dimensiune paralelă, muzică, gătit și un calm ireal; mi-a picat foarte bine lectura asta.

Prin martie, am dat peste un citat cu temă felină în „Lumi eterice”, un volum cu povestiri de Tatiana Tolstaia. Vorbind despre intruziunea credințelor păgâne în ortodoxismul rus, autoarea spune următoarele: „Înainte de a se muta în casă, un rus va pune o pisică să treacă pragul pentru a curăți locul de spiritele rele, după care va chema un preot să îl sfințească. Uneori, ordinea este inversată, dar numai după ce le va face pe amândouă va pune piciorul înăuntru. S-ar putea spune că preotul și pisica merg mână în mână; ne protejează de rău, alungă întunericul, emanând o mireasmă magică, eterică. Toate astea în ciuda faptului că, după logica din popor, o pisică e în general pusă pe rele și în cârdășie cu aceleași duhuri malefice. Pe de altă parte, tot ea e cea care le controlează. Pisica este emisarul nostru în lumea forțelor rele – așadar, păgâne; este protectoarea noastră, Sfânta Mâță. (Același lucru e valabil și în Europa: vezi Motanul încălțat.)”

Am căutat un pic pe net, dar nu m-am lămurit dacă și la noi există obiceiul ăsta cu pisica – poate prin unele sate din estul țării? În schimb, m-am liniștit: dacă e să mă iau după superstițiile din popor, în casa noastră nu există energii negative. Se zice că o pisică care inspectează o locuință și se grăbește să iasă cât mai repede e un semn că pe-acolo bântuie niscaiva forțe malefice. Înainte de a se muta la noi, Năsuc a venit într-adevăr în inspecție, a dat roată prin spatele dulapurilor și pe sub pat, iar a doua zi s-a prezentat la ușă cu bagajele imaginare. Uneori mi se pare totuși că se comportă cam ciudat: privește țintă și cu mare interes într-un anumit punct din cameră, unde după toate aparențele nu se află nimic.

Cărți de încercat în caz că v-a pierit pofta de lectură

miercuri, 8 aprilie 2020

recomandări de lectură cărți
Năsuc întreabă: De ce sunt atât de multe cărți cu coperte albastre?
(A apărut în timp ce fotografiam teancul, pe cuvânt că n-aveam de gând să mai pun alte poze cu Năsuc.)

O entitate răuvoitoare umblă la timp, orele se topesc cu o repeziciune fantastică, se înserează și eu habar n-am ce-am făcut în timpul zilei, poate oare cineva să-mi explice ce anume se întâmplă? Nu mă mir, așadar, că a durat atât de mult până am terminat lista asta, de care ziceam că mă apuc în urmă cu trei săptămâni. Până una-alta, am făcut câteva recomandări de lectură la invitația lui Costi Piștea și a Cameliei Cavadia – tot e bine că de jena altora m-am mobilizat și am scris câteva rânduri. Îmi imaginez că ați strâns deja tone de idei, așa că numai de lista mea nu mai aveți nevoie acum, dar ce să fac, o public, dacă tot am început-o. Puteți s-o ignorați sau, în caz că aveți prin bibliotecă una din cărțile astea, sper să vă scoată din impas într-o seară.

Poate că unii dintre voi vă puteți detașa mai ușor de realitate și nu v-ați schimbat deloc obiceiurile de lectură – felicitări, chiar vă invidiez. Cum scriam în articolul precedent, cel cu teancurile de supraviețuire, eu am nevoie în perioada asta de povești care să mă captiveze; din fericire, gust în continuare umorul negru și absurd, numai drame lacrimogene să nu-mi dați acum. Am mai strâns între timp câteva idei de lectură, venite de la alți cititori:

● Pnin, de Vladimir Nabokov (de la Cosmin)
● Dispariția lui Adèle Bedeau, de Graeme Macrae Burnet (de la Sorana)
● Istoria secretă, de Donna Tartt (de la Roxie)
● Baba Dunja's Last Love, de Alina Bronsky (de la E.)
● Purity, de Jonathan Franzen (de la Vio)
● Cartea iluziilor, de Paul Auster (de la M.)
● Sally Jones, maimuța criminalului, de Jakob Wegelius (de la Andreea)

Sunt conștientă că recomandările implică o mare doză de subiectivitate și că ce mi-a plăcut mie poate plictisi pe altcineva (și viceversa). Adevărul e că nu-i ușor să te detașezi de propriile gusturi și percepții și să alegi titluri care s-ar potrivi unui număr cât mai mare de cititori – probabil că editorii de carte ar fi cei mai în măsură să facă asta și chiar m-ar încânta să văd o astfel de listă (onestă, desigur) de la Bogdan-Alexandru Stănescu, Laura Albulescu sau Denisa Comănescu. În rest, aș încuraja pe oricine să dezvolte un sistem mai riguros de selecție și să trateze cu circumspecție cărțile care beneficiază de o mare expunere, bestseller-urile care promit marea cu sarea și recomandările altora (mă refer și la ale mele, da!), căci banii cheltuiți nu se mai întorc, iar timpul pierdut, cu atât mai puțin.

Mici bucurii și planuri de lectură pentru vremuri grele

vineri, 27 martie 2020

pisica carti de citit
Teancurile de supraviețuire pentru următoarele luni

Pe voi ce vă face să zâmbiți? Care sunt micile bucurii care vă țin pe linia de plutire zilele astea? Ieri (de fapt, alaltăieri, dar până public eu articolul...) am descoperit într-un volum de Antonio Tabucchi un semn de carte din Portugalia, de care uitasem cu desăvârșire – nu cred că mai deschisesem „Nocturnă indiană. Susține Pereira” de trei ani, de la călătoria la Lisabona. M-am entuziasmat de parcă cineva îmi oferise un cadou, iar acum mă întreb ce alte bucurii posibile s-or mai ascunde prin cărțile din bibliotecă. N-o să le caut, aștept să apară ele când vor considera de cuviință. M-am hotărât: după eliberare, o să-mi cumpăr multe semne de carte, pe care le voi împrăștia aleatoriu prin volume, inclusiv în cele deja citite, pentru a-mi pregăti niște surprize peste cinci-șase ani.

Unul din lucrurile care mă bucură pe mine în perioada asta e gândul că seara voi relua lectura cărții începute, iar pe la ora douăjdouă îmi voi deschide o bere; dacă C. are chef de vorbă, vorbim, dacă vrea să se uite la un film, eu continui lectura. Am raționalizat consumul la o sticlă pe seară, iar acum îmi dau seama că ăsta-i singurul meu tabiet, în afară de cafeaua de dimineață. Momentan citesc „The Memory Police”, de Yōko Ogawa, singura carte care a reușit să mă captiveze în ultima vreme și continuă să mă țină în priză, păcat că e relativ scurtă și se va termina în curând. Cum glumeam cu o cititoare pe Fb zilele trecute, acum e momentul cărților groase – dacă te fură povestea, partea bună e că durează multă vreme și nu te mai întrebi la două-trei zile: „Oare ce să mai citesc?”.

Viața mea printre cărți XIV (în vremuri molipsitoare)

duminică, 15 martie 2020

Lecturile Emei colțul de citit
Despre această fotografie zic mai multe la final. :)

Mă apucă râsul când mă gândesc că, în urmă cu câteva zile, începusem să scriu articolul ăsta din cauză că mă supărase Facebook: nu-mi permitea să pun link către un articol de pe blog, iar când am reușit să fentez cumva sistemul folosind opțiunea Drafts, m-am trezit că aceeași postare fusese publicată în trei variante diferite. Acum, astfel de nemulțumiri mi se par mai degrabă alinturi. Deși nu e prea prietenos cu utilizatorii inconstanți și neambițioși, ca mine, Fb-ul are totuși părțile lui bune, iar în perioada incertă care urmează, îi va ajuta pe oameni să rămână laolaltă, chiar dacă vor fi la distanță.

De când am dat peste un articol pertinent pe tema virusului, m-am împăcat destul de repede cu ideea izolării sociale ca măsură necesară, deși e neclar cum ne va influența starea de spirit pe termen lung. Am renunțat la toate ieșirile la bere, la toate întâlnirile acasă cu prietenii. Pentru drumuri în oraș, voi încerca să folosesc bicicleta, deși mă cam sperie traficul din București. Poate din când în când voi pedala singură până în parc, unde voi citi pe iarbă, la soare. Aș merge uneori și la Copac, pentru a lua prânzul pe terasă (tot de una singură), deși mă întreb dacă la asta n-ar fi mai bine să renunț; până una-alta, încerc să limitez timpul petrecut citind știrile și postările de pe Fb – unele dintre ele fac haz de necaz și-ți ridică moralul, dar altele induc o stare de neliniște disproporționată.

Când mintea mea începe s-o ia un pic razna, deschid o carte. Ce bine că există cărțile, atât de multe și atât de diverse! Când muzeele, teatrele și cinematografele s-au închis, cărțile rămân lângă noi să ne salveze de plictiseală, angoasă și gânduri negre. Rămân și filmele, dar eu am preferat întotdeauna să citesc.

Șapte ani buni – Etgar Keret

marți, 10 martie 2020

Recenzie Șapte ani buni Etgar Keret Israel
„Șapte ani buni”, de Etgar Keret
Ed. Humanitas, 2018, 186 de pagini | Traducere din engleză de Ioana Miruna Voiculescu
Original: שבע השנים הטובות , 2013 | Țara: Israel

Cu fiecare carte de un autor israelian pe care o citesc, mă apropii afectiv tot mai mult de acest spațiu îndepărtat pe care, culmea, nu-mi doresc să îl vizitez în realitate, așa cum mi s-a întâmplat când am citit cărți din Islanda sau din America de Sud. Sunt atrasă însă de viața și de mentalitatea celor care trăiesc în Israel, poate dintr-un interes mai general pentru evrei și cultura ebraică. Mai mult decât atât, scriitorii care aparțin acestei culturi par dăruiți cu un talent nemaipomenit de a spune povești, în care se amestecă, în doze variabile, sensibilitatea, umorul și fantezia. Meir Shalev m-a cucerit cu istoriile lui fantastice, Amos Oz cu bogăția senzorială a scriiturii dense, Eshkol Nevo cu acuitatea temelor sociale și psihologice, Aharon Appelfeld cu meditațiile sale pline de substanță, iar acum am ajuns la poveștile miniaturale și pline de haz ale lui Etgar Keret, care adaugă o nouă tușă la imaginea pe care mi-am format-o despre viața în Israel, din diferite perioade de la înființarea statului. Sper să ajung, poate chiar anul ăsta, la David Grossman și Zeruya Shalev, pe care nici eu nu-mi explic de ce-i amân de atâta vreme.

Am remarcat cărțile lui Etgar Keret atunci când au apărut la Humanitas, am fost curioasă să citesc măcar una, dar ulterior mi-au ieșit din minte. Noroc cu biblioteca publică, unde cărțile uitate îmi răsar pe neașteptate în față. În autobuz, am făcut eforturi să-mi stăvilesc chicotelile, fiindcă în unele proze umorul lui Keret este irezistibil, iar tonul său jovial imprimă o notă de lejeritate până și subiectelor mai serioase, de parcă totul pe lumea asta – și atacurile teroriste, și criza financiară, și antisemitismul, și boala, și moartea – poate fi privit într-o cheie ironico-amuzantă. Sunt și câteva povestiri în care autorul supralicitează, exploatând excesiv anumite situații, iar atunci am avut într-adevăr senzația că asist la un spectacol de stand-up comedy, cum remarcă Mircea Cărtărescu pe coperta a patra.

Sub stratul de umor percepi însă emoția, melancolia, neliniștea sau mâhnirea autorului, căci „Șapte ani buni” este un volum autobiografic, cu întâmplări și momente semnificative din viața lui Etgar Keret și a familiei sale. Cele 36 de proze scurte și foarte scurte (unele au mai puțin de trei pagini, însă cele mai multe reușesc să pară „pline”) sunt grupate în cicluri anuale, începând cu nașterea fiului său, Lev, și încheindu-se la scurtă vreme după moartea tatălui său, Efraim. Volumul mi se pare un bun punct de plecare pentru a-l cunoaște pe Etgar Keret, cu personalitatea lui nevrotică și mucalită, cu observațiile fine despre societatea israeliană și cu tendința de a face haz de fricile și frustrările sale, strâns legate de statutul de evreu și de teama de moarte.
Un produs Blogger.