O viață de om – Robert Seethaler

luni, 18 martie 2019

recenzie O viață de om Robert Seethaler carte Polirom
„O viață de om”, de Robert Seethaler
Ed. Polirom, 2019, 164 pag., traducere de Andrei Anastasescu
Original: „Ein ganzes Leben”, 2014 | Țara: Austria, Germania

„O viață de om” este o carte simplă și discretă, al cărei efect se acumulează pe nesimțite cu fiecare pagină, pentru a-și elibera sensurile și greutatea ceva mai târziu, poate chiar după încheierea lecturii. Cel puțin așa mi s-a întâmplat mie, căci abia spre final am simțit cum povestea vieții lui Andreas Egger se prăvălește peste mine, cu toate momentele însemnate pe care Robert Seethaler le-a încifrat în paragrafe încărcate de substanță, spunând atât de mult în atât de puține cuvinte. Uneori chiar nu este nevoie de sute de pagini pentru a surprinde esența unui om și pentru a spune o poveste memorabilă, însă astfel de cărți se găsesc mai rar. „O viață de om” este una dintre ele, iar acum, că am recitit-o pentru clubul de carte, mi-am dat seama cât de iscusit și de inteligent este scrisă, cât de mult se lărgesc proporțiile cărții în contact cu mintea care o descifrează, asemenea unui boboc care înflorește brusc, dublându-și sau triplându-și dimensiunile.

Cel dintâi aspect remarcabil este tonul naratorului, calm și detașat, lipsit de exuberanță sau dramatism, astfel că povestea lui Andreas Egger pare înfășurată într-un văl cețos care atenuează senzațiile și emoțiile. Uneori mi s-a părut că percep totul în surdină, ca de la mare depărtare. Singurele care răzbat din coconul translucid al scriiturii egale sunt câteva episoade extrem de violente: un braț smuls de un copac în cădere; un copil biciuit cu o nuia udă; un câine a cărui țeastă e zdrobită de copita unui cal; cadavre cu grimase înfiorătoare, înțepenite în ghețurile rusești. Și totuși, parcă și aceste scene cumplite ajung la noi înmuiate, lipsite de ascuțimea și de brutalitatea capabile să răscolească profund, instantaneu. Însă fiecare detaliu, ostentativ sau discret, se scufundă adânc și continuă să lucreze, pentru a se închega mai târziu într-un ghem forfotitor de senzații, pe care un alt scriitor ne-ar fi făcut să le trăim pe loc.

Impresiile de care am vorbit mai sus mi-au rămas în urma primei lecturi, când am citit cartea pe nerăsuflate și n-am apucat să iau notițe. Recitirea mi-a oferit o experiență diferită: nu numai că romanul mi-a plăcut și mai mult, dar, știind dinainte ce urmează să se întâmple, de data asta am trăit totul foarte intens la nivel afectiv (și cât de tare m-a emoționat acum strigătul lui Andreas: N-o să-ți vină să crezi, Marie! Toată viața asta lungă, o viață de om!). Am remarcat detalii pe care le trecusem cu vederea, iar câteva scene m-au făcut să râd, am gustat mai mult pasajele descriptive și am fost mai atentă la salturile temporale pe care le face narațiunea. Și mi-am dat seama că micul roman are o forță ascunsă care, în funcție de fiecare cititor, poate să fie descătușată de la bun început sau, din contră, să rămână în stare latentă până la final.

Jocuri literare: citește un scriitor faimos

luni, 11 martie 2019


Vă reamintesc cum sună jocul literar din martie:

Citește unul dintre scriitorii aceia faimoși la care toată lumea zice că e musai să ajungi, dar, ca un făcut, tu n-ai reușit încă să răzbați până la el (sau la ea). În ton cu luna martie, ai putea să dai întâietate scriitoarelor, deși nu cred că Virginia Woolf o să-ți poarte pică dacă îl alegi pe Joyce. (M-am răzgândit între timp: cu siguranță o să-ți poarte pică.)

Luna asta am întârziat să asamblez imaginea și să scriu despre jocul literar, în schimb am fost foarte conștiincioasă și am început deja „Cântecul lui Solomon”, de Toni Morrison – o autoare la care îmi doream de multă vreme să ajung. E și o coincidență la mijloc, fiindcă romanul a apărut recent la Editura Art și l-am luat imediat la citit, pentru a scrie despre el (în biblioteca fizică mai aveam doar „Iubire”, trimisă în dar de Iulia).

Totuși, fiindcă am impresia că trișez un pic, am decis să mai aleg încă un autor pe care nu l-am abordat până acum – și chiar sunt o grămadă de nume cunoscute pe lista asta a necitiților, după cum se poate vedea din fotografie (plus că mai sunt și alți autori care nu apar aici: Tolstoi, Hemingway, Camus, Conrad, Franzen, Beckett, Thoreau etc.). Inițial, am scos câteva cărți din bibliotecă și m-am gândit să trag la sorți, dar cum luna nu mai e tocmai plină și nu voiam să mă trezesc pe cap cu un volum prea gros, până la urmă l-am ales pe Sabato, cu „Tunelul”. E printre cele mai subțiri cărți din bibliotecă, dar cu toate astea încă nu m-am învrednicit să o citesc.

Jurnal de lectură – februarie (2019)

duminică, 3 martie 2019

Bibliobibuli clubul de carte Cărturești

În februarie s-au întâmplat două lucruri notabile:

1. Prin nu știu ce minune, am reușit să citesc mai mult decât anul trecut pe vremea asta, iar calitatea lecturilor a crescut simțitor. Ba am reluat și obiceiul de a nota impresii în timp ce citesc, fapt de care sunt tare mulțumită. Finger crossed ca lucrurile să se mențină așa până în decembrie (măcar în ce privește calitatea lecturilor).

2. Clubul de lectură de care vă spuneam în ianuarie a căpătat nume și o formă concretă: este vorba de Bibliobibuli, clubul de carte de la Cărturești. Prima întâlnire va avea loc pe 26 martie, când vom discuta despre „O viață de om”, de Robert Seethaler. Toate locurile au fost rezervate rapid, mai rămâne doar să mă achit onorabil de rolul de gazdă, care-mi dă emoții încă de pe acum. Este, oricum, o experiență nouă și sunt foarte curioasă cum va decurge întâlnirea.

Deocamdată, principala problemă de care mă lovesc pare să fie alegerea cărții pentru club. O carte nici foarte lungă, nici apărută acum mulți ani, nu neapărat perfectă, dar în niciun caz proastă, una care nu va fi pe gustul tuturor, dar are destule puncte de plecare pentru discuții. Genul de carte remarcabilă, care lasă urme. Am început să iau la puricat site-urile editurilor și să urmăresc noile apariții, dar cartea ideală se lasă greu descoperită. Un lucru este cert: nu te poți încrede în cuvintele de laudă de pe coperta a patra, poate nici în premiile literare, și cu atât mai puțin în bloggerii care scot cărțile „la expus” pe taraba Instagramului. Singurul barometru apropiat de realitate rămâne Goodreads, unde lumea-și spune părerea despre carte – iar uneori am noroc să fi fost citită de oameni în ale căror gusturi pot avea încredere.

Ultima lume – Christoph Ransmayr

vineri, 22 februarie 2019

Ultima lume Christoph Ransmayr recenzie carte roman
„Ultima lume”, de Christoph Ransmayr
Ed. Univers, 1996, 232 pag., traducere de Mircea Ivănescu
Original: „Die letzte Welt”, 1988 | Țara: Austria

După o călătorie de șaptesprezece zile pe mare, tânărul Cotta debarcă la Tomis, orașul de fier, mărginit de apele Mării Negre și de pereți uriași de stâncă, unde localnicii sărbătoresc sfârșitul unei ierni de doi ani. L-a ademenit aici un zvon perpetuat prin cafenelele și saloanele Romei: Naso a murit. Naso, acel Publius Ovidius Naso, poetul exilat în anul 8 d.Hr. într-un loc prăpădit și barbar de la marginea imperiului, departe de cultura și de fastul Romei. Cotta pleacă pe urmele poetului (a cărui locuință a fost mutată de Ransmayr în munți, la câteva ore de Tomis, în colonia imaginară Trachila), însă ceea ce caută el cu adevărat este Cartea, cartea transformărilor, acea operă controversată la care Ovidiu lucrase timp de mai mulți ani și, aparent, unul din motivele pentru care fusese trimis în exil.

Abia ce ne-am instalat mental în perioada istorică a cărții (Cotta pare să fie un cetățean roman sosit la Tomis cândva în secolul 17 sau 18 d.Hr.), că încep să apară anacronismele: de ce se menționează stațiile de autobuz într-un oraș antic? Sau microfoanele la inaugurarea unui stadion roman? Și e clar că pe atunci nu se inventase aparatul de proiecție, cu atât mai puțin cinematografia, și totuși piticul Cyparis sosește la Tomis cu afacerea sa itinerantă, proiectând filme pe zidul abatorului pentru locuitorii cu nume arhaice – Arachne, Lycaon, Tereus, Procne –, al căror destin, după cum vom vedea mai apoi, îl oglindește pe cel al personajelor din mitologia greacă și romană.

Ce urmează este o poveste stranie, în care granița dintre vis și realitate nu mai există, iar legile logicii nu mai au valabilitate, în care oamenii și locurile trec prin metamorfoze, iar straturile temporale sunt învălmășite. La Tomis, Cotta regăsește ritualurile și miracolele străvechii Rome, aici sunt încă vii zeii și eroii transformați sub stăpânirea lui Augustus într-o mitologie prăfuită de muzeu. La început, gândirea rațională a tânărului este pusă la grea încercare de întâmplările inexplicabile la care e martor; în cele din urmă, se abandonează acestei lumi ireale – Ultima lume, în care plăsmuirile profetice ale lui Naso dăinuie încă în inscripții, țesături și istorii orale. Cotta recuperează Cartea frântură cu frântură și, în același timp, o trăiește – căci imaginația poetului dispărut pare să fi căpătat aici o putere nemăsurată, influențând destine și transformând însăși substanța Tomisului și a locuitorilor săi.

Rătăcitorii – Olga Tokarczuk

miercuri, 13 februarie 2019

Rătăcitorii Olga Tokarczuk carte recenzie roman
„Rătăcitorii”, de Olga Tokarczuk
Editura Art, 2012, 378 pag., traducere de Cristina Godun
Original: „Bieguni”, 2007 | Țara: Polonia

Dacă vă așteptați la un roman în înțelesul clasic, cartea Olgăi Tokarczuk v-ar putea lua prin surprindere: „Rătăcitorii” este mai degrabă o însăilare de fragmente, care variază în lungime de la câteva rânduri la câteva zeci de pagini, un arhipelag de idei, meditații, observații și povestiri între care legăturile încep să se contureze abia mai târziu, pe măsură ce înaintăm în lectură. Desigur, ceea ce le unește de la bun început este tema mobilității, a mișcării permanente, ca opus al stagnării, al încremenirii, însă ulterior transpar și alte conexiuni: existență versus dispariție, spirit versus trup, timp circular versus timp liniar, distrugere versus conservare, păstrarea distanței versus imersiune, momente ciclice versus momente unice. Un loc aparte îl ocupă trupul uman, acest vehicul efemer care ne poartă în spațiu și în timp, mereu supus, ca orice este unic, amenințării înspăimântătoare a distrugerii.

„Rătăcitorii” poate fi privit ca un jurnal de călătorie atipic, în care locul însemnărilor despre orașele vizitate (cu clasica înșiruire de obiective turistice, cafenele, restaurante și sfaturi practice) a fost luat de meditații asupra mișcării și a momentelor irepetabile, de istorioare și idei auzite de la alți călători, de reflecții stârnite de detalii, gesturi și chipuri desprinse din mulțime. Naratoarea (care poate fi la fel de bine chiar autoarea) se ferește să numească și să descrie locurile – pentru a le proteja astfel anonimatul și integritatea, căci „ceea ce ai descris începe să pălească, să dispară. Să descrii înseamnă să distrugi.” Cu toate astea, impresiile ei stârnesc curiozitatea: orașul în care drumul se termină în fața unui zid înalt e aproape sigur Ierusalim, dar oare Zona lui Dumnezeu să fie Bali? Iar orașul care rămâne pustiu la Sărbătoarea morților să se afle undeva în Japonia? 

Intercalate printre „segmentele-tartină” (de înghițit dintr-o dată, pe nerăsuflate) sunt povestiri ceva mai lungi, care vorbesc despre dispariții, deplasări în interior și în exterior, mistere, căutări sau descoperiri: femeia care revizitează Polonia natală în urma unui schimb de scrisori cu iubitul din adolescență, sau bărbatul a cărui soție dispare fără urmă împreună cu copilul, în timpul unui concediu pe o insulă croată. Preferata mea a fost „Pribegii”, în care o mamă pleacă de acasă și se pierde în îmbrățișarea caldă a trupurilor umane înghesuite în metrou, iar o femeie aparent nebună ține un monolog despre necesitatea de a fi mereu în mișcare (s-ar părea că femeia face parte din secta slavă Bieguni, ai cărei membri propovăduiesc o existență în continuă mișcare, ca singura modalitate de salvare din gheara antihristului – de altfel, „Bieguni” este și titlul cărții în original).

Jocuri literare: Blind date cu o carte

miercuri, 6 februarie 2019

Provocari literare carti de citit 2019

Vă reamintesc cum sună jocul literar din februarie:

Vizitează un prieten, o rudă, un profesor (condiție: trebuie să aibă o bibliotecă) sau mergi la biblioteca publică, scotocește prin rafturi și alege o carte despre care nu știi absolut nimic. Dacă autorul îți este complet necunoscut, cu atât mai bine. E posibil să nimerești un gunoi, dar sunt destule șanse să ai parte de o surpriză foarte plăcută.

Am impresia că provocarea asta mă entuziasmează cel mai mult (doar de la ea a pornit ideea celorlalte jocuri literare), fiindcă abia așteptam să înceapă februarie ca să merg la bibliotecă și să caut acea carte necunoscută pe care s-o iau acasă. În cele din urmă, n-am mai ajuns la sediul central de la Amzei, pe care-l frecventez cel mai des, ci la o filială din Parcul Bazilescu, unde nu mai călcasem în viața mea. Ar fi trebuit să iau o piatră în gură, dar m-am ales în schimb cu două cărți împrumutate și fără nicio întâlnire paranormală (dacă nu locuiți în cartier, probabil că nu sunteți la curent, dar pe aici circulă zvonul că ruina teatrului din parc ar fi bântuită).

Jurnal de lectură – ianuarie (2019)

vineri, 1 februarie 2019


2-3 ianuarie

Sunt câteva cărți atât de bine camuflate în decor, încât nu le mai dau nicio atenție, deși le mai plimb de colo-colo când șterg praful. De pildă, volumul de minim două kile „1001 Books You Must Read Before You Die”, pe care nu-l mai deschisesem de vreo cinci ani, dar iată că luna asta mi-a sărit în ochi și l-am luat la frunzărit. Selecția cărților se oprește în 2009, la „Invizibil”, de Paul Auster (citi), și „Cartea copiilor”, de A.S. Byatt (neci). Pusesem un singur semn, la pagina cu Djuna Barnes, dar se vede treaba că n-a avut niciun efect, pentru că n-am ajuns încă la „Nightwood”. Am dat și peste doi autori români, Rebreanu cu „Pădurea spânzuraților” (n-aș fi crezut) și Cioran cu „Pe culmile disperării”. Oare ediția actualizată îl include și pe Cărtărescu?

După ce am deschis volumul la întâmplare, m-am hotărât să iau paginile la rând și să notez ce cărți am citit până acum. Au ieșit puțin peste 70, cu o zonă incertă ce aparține adolescenței timpurii, căci nu sunt prea sigură de lecturile acelor ani (Dumas, Twain, Bronte, Dickens... Oare chiar am parcurs cărțile astea sau doar mi-am imaginat?). Mă bufnește râsul (sau ar fi mai indicat plânsul?) când mă gândesc că, dac-ar fi să mă iau după lista asta, ar trebui să mai citesc aproximativ 930 de cărți. În general, ignor selecțiile cu 100 sau 1000 de titluri, dar acum, răsfoind volumul cu atenție, mi-am dat seama că nu-i chiar o tâmpenie și că sunt foarte multe cărți care mă atrag. De câteva, mai obscure, auzisem pe Goodreads, unele îmi sunt în continuare necunoscute, iar altele nu au fost traduse în română nici până în ziua de azi.

Lista poate fi consultată și pe net (am găsit o variantă completă aici), dar parcă n-are niciun haz așa, ca o simplă înșiruire de titluri. Varianta tipărită e mult mai atrăgătoare, fiindcă are fotografii, prezentări și detalii, și chiar mă gândeam să mai adaug un joc literar doar pentru mine: să deschid volumul la întâmplare și să citesc ce-mi pică, în caz că reușesc să găsesc cartea respectivă (dacă nu, mai fac o deschidere și tot așa).
Un produs Blogger.