Noaptea dintre lumi – Irina Georgescu Groza

joi, 13 august 2020

Noaptea dintre lumi, de Irina Georgescu Groza
Ed. Nemira, colecția n'autor, 2018, 266 pag. | Țara: România

În urmă cu trei ani citisem colecția de debut a Irinei Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, unde am întâlnit și câteva povestiri fantastice, și eram tare curioasă cum va fi primul ei roman, Noaptea dintre lumi; m-am întrebat dacă voi regăsi ceva din duritatea care m-a surprins la prima întâlnire cu proza Irinei sau dacă nu cumva stilul autoarei s-a mai înmuiat între timp. Și oare cât de suprarealist și de ciudat va fi romanul ăsta? Văzusem deja câteva păreri pe Goodreads, în care unii cititori și-au exprimat preferința pentru partea realistă a cărții, nefiind însă prea încântați de dimensiunea ei fantastică. Curiozitatea mea a crescut, mai ales că mă atrag poveștile ireale și stranii – totul e să fie bine scrise și fără mari cusururi în logica narativă.

După această lectură, m-am lămurit că Irina Georgescu Groza chiar scrie bine: nu m-am împiedicat de nicio construcție stângace, scriitura curge fluid și își păstrează limpezimea cu care mă familiarizasem din proza scurtă a autoarei, însă aici am observat ceva mai multe figuri de stil, care din fericire sună natural și nu au acel aer chinuit de artificiu îndelung căutat. Și dialogurile mi s-au părut foarte reușite, iar structura cărții este neașteptat de complexă: mi-am dat seama de asta abia după ce am citit cea din urmă pagină și am început să mă gândesc la tot ce aflasem înainte, la dilemele care (aparent) și-au găsit un răspuns și la noul sâmbure de îndoială care se strecoară chiar la final, tocmai când credeam că piesele împrăștiate alandala prin narațiune s-au grupat într-o imagine logică, recognoscibilă, cu fiecare explicație la locul său.

Sunt anii '80 în Constanța, Ana are aproape cincisprezece ani și de șase luni s-a mutat la periferia orașului împreună cu bunica ei, Sofica, într-un bloc nou ale cărui geamuri se deschid spre cimitirul ciumaților. Din viața ei dinainte n-a mai rămas aproape nimic – nici casa veche din Piața Ovidiu, unde locuiseră până în iarnă, nici tatăl, care a dispărut într-o zi, nici prietenii din copilărie care acceptau firesc o particularitate neobișnuită a fetei: Ana are părul alb, strălucitor ca luna. Pentru ei, Ana era un fel de zână, însă colegii de la liceu o consideră ciudată și o evită, iar derbedeii de la bloc îi strigă că e vrăjitoare, o necăjesc și o bruschează cu orice ocazie. Mama adolescentei, plecată în căutarea tatălui, dispare și ea treptat din existența Anei, care rămâne aproape singură în confruntarea cu o lume ostilă, la vârsta când nici n-a apucat să afle cine este și ce își dorește. Fata își găsește refugiul în cimitirul de peste drum, unde se plimbă nestingherită și citește ascunsă într-o criptă cu o lespede ciudată, pe care este săpat un cărăbuș cu șase picioare și aripi. Însă un alt fel de refugiu prinde contur odată cu sosirea noului profesor de engleză, un tânăr atrăgător care îi împrumută Anei „De veghe în lanul de secară”.

Luna literaturii mioritice (Ed. III)

sâmbătă, 1 august 2020

Luna literaturii mioritice 2020 autori romani

Pe la începutul anului mi-am propus să reiau în august Luna literaturii mioritice, după doi ani în care m-am fofilat de la această provocare, distrasă de vacanțe și alte activități estivale care mi-au lăsat mai puțin timp pentru lectură și discuții on-line. Vă spun drept, în ianuarie n-aș fi pariat pe mine că îmi voi duce planul la îndeplinire, fiindcă mă cunosc cât de cât și m-am lămurit că, dacă-i rost de plimbare, greu mă mai ține cineva legată de laptop și dusă-i disciplina necesară unei provocări.

Însă anul ăsta atipic, în care multe planuri s-au pierdut pe Apa Sâmbetei, m-a transformat într-o persoană ceva mai organizată (nu știu dacă e o schimbare temporară sau de durată, voi afla doar în timp) și, culmea, m-a ajutat să-mi ordonez un pic prioritățile și să devin mai conștientă de ceea ce-mi doresc să fac: de pildă, să reiau interviurile pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”, pe care le-am întrerupt de mai bine de un an (ultimul interviu publicat a fost cel cu Nora Iuga, în noiembrie 2018) și nici n-am fost prea motivată să le continui după ce Bookaholic-ul a intrat într-o pauză pe termen nedefinit. M-am gândit o vreme să mut rubrica pe blogul meu, deși n-ar mai fi avut aceeași expunere (ăsta-i adevărul, un site mare are și o audiență pe măsură, pe când un blog personal va rămâne ceva de nișă, cu un public restrâns), dar între timp am primit propunerea de a continua interviurile pe blogul Cărturești. Am tot amânat decizia, fiindcă simțeam că am o datorie morală față de Bookaholic, unde am inițiat rubrica, dar în cele din urmă mi-am luat inima în dinți, am vorbit cu fetele de la Bookaholic și am obținut acordul lor pentru această schimbare.

Ce-i drept, contextul actual nu este cel mai favorabil pentru vizite în casele scriitorilor, dar am lansat din nou invitații, iar între timp am și făcut primul interviu, pe care o să-l editez zilele următoare. Ba chiar am început să fantazez timid că, după ce situația se va redresa și vor fi din nou bani de investit în cultură, voi avea poate ocazia să ajung și la scriitori care locuiesc prin alte colțuri de țară, lucru care înainte se putea realiza doar cu propriul meu buget. Sper să nu rămân doar cu visele, ci planurile astea chiar să capete o formă concretă la un moment dat.

Familia mea și alte animale – Gerald Durrell

luni, 27 iulie 2020

recenzie Familia mea și alte animale Gerald Durrell

Familia mea și alte animale, de Gerald Durrell
Editura Art, 2014, 358 pag., traducere de Lidia Ionescu, ilustrații de Mircea Pop
Original: „My Family and Other Animals”, 1956 | Țara: Marea Britanie

Auzisem de Trilogia Corfu a lui Gerald Durrell în 2013, când deja vizitasem insula de două ori, dar iată că a trebuit să treacă multă apă pe Dunăre, sau multe bărci pe Mediterana, până când m-am îmbarcat și eu într-o călătorie plină de surprize alături de excentrica familie Durrell. În 1935, Louisa Durrell s-a hotărât să lase în urmă mohorâta Anglie pentru a se muta în însoritul Corfu, la insistențele fiului cel mare, Lawrence Durrell – autorul seriei „Cvartetul din Alexandria”, care la acea vreme locuia deja pe insulă, împreună cu prima lui soție, Nancy. Pe atunci, Gerry avea zece ani și o pasiune pentru animalele sălbatice care a rezistat întreaga sa viață: adultul Gerald a devenit un cunoscut naturalist și a pus bazele unei grădini zoologice, din dorința de a proteja speciile amenințate cu dispariția. De altfel, strângerea de fonduri pentru proiectele sale a fost unul din motivele care l-au determinat pe Gerald Durrell să se apuce de scris.

Dintre toate regiunile din Grecia unde am călătorit de-a lungul anilor (și au fost destule, căci ne petrecem vacanțele acolo de mai bine de zece ani), în Corfu am găsit o combinație aproape perfectă de plaje splendide, sătucuri pline de farmec și oameni primitori, plus una dintre cele mai frumoase capitale insulare. În orășelul de munte Agios Mattheos aveam chiar și un local preferat, ținut de un cuplu în vârstă foarte simpatic. Luna asta ar fi trebuit să mergem în Corfu pentru a patra oară, dar n-a fost să fie – în schimb, lucrurile s-au aranjat în asemenea fel, încât am ajuns totuși pe insulă, chiar dacă numai prin intermediul literaturii: propunerea neașteptată de a modera un club de lectură mi-a dat un brânci oportun, și iată-mă în brațe cu Familia mea și alte animale, după ani de amânare, curiozități și speculații legate de conținutul volumului.

Încetul cu încetul, vraja insulei s-a pogorât asupra noastră tot atât de domol și aderent ca polenul. Fiecare zi purta cu ea o pace, o lipsă a noțiunii de timp care te făcea să o dorești fără sfârșit. Dar după ce pielea neagră a nopții se jupuia, ne aștepta o nouă zi, lucioasă și colorată ca un abțibild și cu aceeași nuanță de irealitate. (pag. 43)

N-aș putea spune cu exactitate ce mă așteptam să găsesc în paginile cărții: menționări și descrieri ale satelor și plajelor pe care le-am vizitat în Corfu? Detalii despre viața locuitorilor insulei la mijlocul secolului 20? Poate istorii și legende locale, sau zone pitorești mai puțin cunoscute? Nu luasem în calcul faptul că povestea este narată din perspectiva unui puști pasionat de biologie și zoologie, un băiat curios, curajos și dezghețat la minte, care trăiește cea mai frumoasă perioadă a copilăriei sale. Se împrietenește cu localnicii, se vâră în tot felul de situații trăznite și aduce acasă, spre disperarea celorlalți, o varietate copleșitoare de insecte, păsări și reptile pe care le găsește în expedițiile sale prin împrejurimi.

Un roman natural – Gheorghi Gospodinov

duminică, 19 iulie 2020

Recenzie Un roman natural Gheorghi Gospodinov Bulgaria

Un roman natural, de Gheorghi Gospodinov
Ed. Cartier, 2011, 144 pag., traducere de Cătălina Puiu
Original: Естествен роман, 1999 | Țara: Bulgaria

Cronica la romanul lui Gheorghi Gospodinov* zăcea abandonată de aproape doi ani în Drafts – acolo sfârșesc majoritatea textelor pentru blog, pe care le bibilesc până sunt eu mulțumită că am reușit să transmit ce voiam în felul cel mai potrivit, însă timpul trece și impresiile se estompează, iar textul rămâne în cele mai multe cazuri neterminat, și-apoi vin din urmă alte texte mai noi, care sunt la rândul lor începute și abandonate, dar gata, încerc să mă dezbar de această nefericită manie a perfecțiunii. 

Așa că m-am întors la biblioteca din Amzei și am împrumutat din nou Un roman natural, care în 2018 îmi ieșise în cale cu totul întâmplător. Îl zărisem în secțiunea cu cărți returnate (am o deosebită curiozitate să văd ce-a mai citit lumea) și, cum la începutul anului îmi exprimasem dorința de a citi ceva din literatura bulgară, am deschis volumul subțirel și pe prima pagină am dat peste următoarea propoziție: „Stau cu Ema lângă fereastră.” Ei, n-a fost nevoie de alte îndemnuri, personajul pe nume Ema m-a convins pe loc.

Și-acum, impresiile mele de la prima lectură. A existat o oarecare solemnitate când am pășit întâia oară pe tărâmul unei literaturi pe care n-o mai abordasem, mai cu seamă că era vorba de Bulgaria, o țară care în mintea mea are un aer de mister și de pericol, alimentat de zvonurile macabre despre traficanții de organe, mafie și hoții de mașini. Oare cum scriu autorii lor? O să găsesc asemănări cu literatura noastră sau un pronunțat iz est-european?

Viața mea printre cărți XVII (Alma Vii, cluburi de lectură)

luni, 13 iulie 2020

Alma Vii lectura Alma Via Guesthouse
Pe dealul din spatele șurei, unde se deschide o panoramă superbă asupra bisericii fortificate.
Sunt multe locuri faine de citit pe domeniul întins al pensiunii din Alma Vii,
unde e suficient spațiu chiar și pentru a sta singur-cuc, dacă asta ți-e vrerea. 

Am impresia că nu v-am povestit până acum de satul Alma Vii și de tabăra literară „Locuiește în poveste”, organizată de Editura Arthur, unde participă gratuit copii de toate vârstele, selectați în urma unui concurs de creație. În mintea mea, cele două – locul și evenimentul – sunt strâns legate, căci eu am ajuns prima dată în tabără în 2018, pe post de fotograf și cameraman, pentru a documenta atelierele de scriere și de ilustrație, iar printr-o coincidență fericită, în acel an tabăra a poposit pentru întâia oară la Alma Vii, un sat săsesc aflat în apropiere de Mediaș, în afara rutei turistice, unde ai impresia că nu se întâmplă nimic, niciodată. Doar liniște și mult verde, cântec de păsări, puține mașini și senzația că toată lumea a dispărut, mai ales că semnalul la telefon e ca fata morgana – degeaba îl vânezi pe ulițele prăfoase, căci va rămâne de fiecare dată inaccesibil.

Cred că am ezitat să scriu despre Alma Vii fiindcă într-un colț al minții mi-am dorit ca locul ăsta să rămână întotdeauna așa cum l-am cunoscut, nedescoperit de turiști și ignorat de rețelele de telefonie mobilă, fără muzică zgomotoasă în curți și fără trafic, căci drumul asfaltat se termină acolo, iar dincolo de el se întind numai dealuri domoale și, ceva mai sus, păduri unde întâlnești căprioare. Un astfel de loc găsești mai rar și e un mare noroc dacă dai peste el din întâmplare, cum mi s-a întâmplat mie, dar hai să fim serioși, Alma Vii n-o să devină popular peste noapte doar pentru că vă povestesc eu acum despre el. În fond, nu s-a schimbat mare lucru nici după ce Adina Popescu a scris în Dilema Veche despre șederea la Alma Vii, stârnind nemulțumire în rândul celor care își doreau, asemenea mie, ca satul ăsta să rămână un mic secret în inima Transilvaniei.

Constantin – Iulian Bocai

duminică, 14 iunie 2020

Recenzie Constantin Iulian Bocai
Constantin: un portret, de Iulian Bocai
Ed. Polirom, 2019, 194 pag. | România

Tânărul scriitor Iulian Bocai pare să fie pe val, am tot auzit păreri bune (unele foarte entuziaste) despre romanul său de debut, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, și evident că aprecierile astea mi-au stârnit curiozitatea. M-am hotărât să încep cu al doilea roman, Constantin, fiindcă 1) acesta este numele tatălui meu și 2) Radu i-a dat o notă mai bună decât lui Priță. Fast forward la concluziile finale: deocamdată nu mă alătur corului de cititori entuziaști, însă cartea a avut multe aspecte care mi-au plăcut și cu siguranță o să-l caut și pe Priță.

Ce am remarcat de la primele pagini au fost frazele lungi, încărcate de metafore și comparații care imprimă narațiunii o tușă poetică și cultă. Sunt destul de năzuroasă în privința figurilor de stil elaborate, iar cele care se străduiesc să fie cât mai originale au în cazul meu efectul contrar, căci mi se par artificiale. Din fericire, Iulian Bocai nu saturează cartea cu metafore, ci lasă intervale de respiro, unde scriitura curge simplu și natural – iar omul chiar are mână bună, se simte în fragmentele atent construite, care au fluiditate, sonoritate, ritm. În plus, ne confruntă uneori cu o imagine incomodă a realității, pe care unii dintre noi ar prefera să n-o cunoască niciodată.

La câte femei am văzut atunci scurmându-se în nas, sau băgându-și degetele în urechi, ori sumețindu-și poalele rochiilor ca să se scarpine sus, pe carnea pulpelor, cu unghiile, hârș, hârș, ori așezându-se cu cururi mari și calde pe banchete și punând picior peste picior, ca să poată ajunge mai ușor la ciorapi, să și-i dea jos și să-și treacă, nu știu de ce, arătătoarele printre despărțiturile degetelor de la picioare (...), drumurile cu trenul din primii ani m-au lecuit pentru totdeauna de respectul reflexiv al românilor pentru precupețe. Veneam dintr-o lume în care văzusem toată copilăria femei bătrâne, pe câmpuri, pișându-se din picioare la marginea loturilor de pământ, fără să-și dea jos fustele, de rușinea bărbaților, sau adunând balegă cu mâinile goale în găleți, pe care o înmuiau mai apoi în apă și o foloseau să-și zidească spărturile din case, și mă mirau puține lucruri, dar femeile astea guralive, răstite, supraponderale din tren, care păreau triste doar în tăcere, împingeau limitele a ceea ce înțelegeam că înseamnă viața adevărată. (p.29)

Nu este însă o narațiune armonioasă și omogenă, căci am dat și peste pasaje mai stângace, unde mi-a sărit în ochi sau în auz câte o neconcordanță de stil sau de conținut. (Voi da câteva exemple la final, sub spoiler.) Tot la capitolul «puncte slabe» trec și acele observații de viață relativ banale, care nu mi-au spus nimic nou și n-au ridicat în vreun fel valoarea poveștii. În schimb, mi-au plăcut introspecțiile care pornesc de la chestiuni personale, fără a se erija în păreri universale despre lume – acestea au avut un aer de sinceritate și naturalețe care mi-a mers la inimă.

Furnicile – Bernard Werber

duminică, 7 iunie 2020

Recenzie Furnicile Bernard Werber
„Furnicile”, de Bernard Werber
Ed. Nemira, 2015, 284 pag., traducere de Nicolae Constantinescu
Original: „Les Fourmis”, 1991 | Franța (sursa foto)

Știți acea întrebare frecventă din interviuri, legată de cărțile esențiale? Dacă anul trecut pe vremea asta descopeream detaliile arhitecturale și o lume întreagă, neobservată până atunci, devenea posibilă pentru explorare, același lucru mi s-a întâmplat acum cu „Furnicile” lui Bernard Werber: am început dintr-odată să „văd” insectele. Bineînțeles, le vedeam și înainte – e imposibil să ignori un fluture în culori minunate sau o viespe care îți atacă musacaua la o tavernă din Grecia –, însă nu le dădeam prea multă atenție și nici nu mă întrebam, de pildă, care este diferența dintre furnici și termite. Sau cum se numesc insectele pe care le zăresc în mod frecvent, care-i viața lor, cu ce superputeri sunt dotate și alte curiozități de genul acesta. (Cum ar fi multipedul Scutigera coleoptrata, cu care împărțim locuința – nu mi-e prea simpatic, dar îl las în pace și el pe noi.)

Când scriu rândurile astea, am trecut abia de jumătatea volumului și nu știu ce mă așteaptă mai departe – n-ar fi exclus ca până la final să-mi scadă entuziasmul*. Însă acest aspect contează mai puțin, fiindcă schimbarea s-a produs deja: Bernard Werber a deschis ușa spre o lume fascinantă, aflată chiar sub nasul meu, pe care eu o ignorasem până acum. Asemenea unui ghid pasionat și doldora de informații, mi-a oferit un tur uimitor prin universul nevăzut al insectelor, iar după toată experiența asta n-am cum să mai revin la indiferența dinainte. Și iată cum „Furnicile” și-a făcut loc pe lista cărților esențiale – cele care au operat modificări în felul meu de a percepe lumea. În plus, mi-a reamintit câteva întâmplări cu insecte, pe care le voi povesti la final.
Un produs Blogger.