Viața mea printre cărți XVI (Furnici, franceză, fereastră)

duminică, 24 mai 2020

carti Polirom caine
Faceți cunoștință cu Gogoașă, câinele Duracell, care foarte rar stă la pozat. 

În cele din urmă am făcut pace cu Facebook-ul și am reușit să postez mai des – mai des față de anul trecut, în orice caz –, însă acolo totul mi se pare efemer: poveștile dispar după un timp, comentariile cu idei bune sunt îngropate, cine mai are chef să sape prin miliardele de straturi ale platformei? Așa că o să consemnez și pe blog ce-am scris acolo în ultimele luni, strecurând printre vechituri și câteva povești noi, după care voi lua o pauză de la serie, promit. 

Odată cu izolarea, m-am trezit și fără lucru, după ce toate ședințele foto au fost anulate sau amânate. N-o spun cu intenția de a mă plânge, fiindcă deocamdată ne descurcăm și, în fond, n-am fost niciodată obișnuită să trăiesc pe picior mare. Însă la unele lucruri a trebuit să renunț. Așa că am înghițit în sec urmărind parada de reduceri care s-a ținut lanț pe site-urile editurilor și m-am consolat cu gândul că am o grămadă de cărți necitite în bibliotecă. Dar cât să reziști? Până la urmă, am găsit scuza perfectă: e vorba de autori români, dom'le! Și am comandat câteva cărți de la Polirom. Partea bună e că am și chef să le citesc – probabil că o să încep cu „Constantin”, deși toate mă tentează, că de-astea le-am cumpărat. 

cărți Polirom autori români
Am citit deja „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, dar voiam să o am în bibliotecă.
Și mai e o carte pe care sunt foarte nerăbdătoare să pun mâna: „Toți copiii librăresei”,
de Veronica D. Niculescu, care mă așteaptă de vreo lună la redacția editurii.
 

Vio ne întreabă pe unde am călătorit de la începutul anului până acum – eu am rămas uimită să constat că am avut un itinerar livresc destul de variat: Elveția, Turcia, Marea Britanie (6 cărți), Țările de Jos, Israel (2 cărți), Germania, Italia (2 cărți), Rusia, Japonia (2 cărți), SUA, Argentina și Franța (3 cărți). Îmi place să citesc autori din toate colțurile lumii și chestia asta vine natural, fără să mă străduiesc în vreun fel – sunt însă câteva țări în care n-am ajuns deloc și în cazul lor ar trebui, într-adevăr, să fac o alegere conștientă (cu literatura țărilor din Africa stau destul de prost).
11

Concurs (încheiat): un pachet #RefugiulPerfect de la Editura Arthur

luni, 11 mai 2020


concurs cărți Refugiul Perfect Editura Arthur

Astăzi, numărătoarea inversă a ajuns la 29. Vă întrebați la ce mă refer, mai ales că data pe care o așteptăm cu toții e nu mai departe de patru zile? E vorba de proiectul #RefugiulPerfect, lansat de Editura Arthur în urmă cu cinci săptămâni: timp de 67 de zile, pe pagina dedicată proiectului apar recomandări de lectură de la autorii, redactorii și colaboratorii editurii, care încearcă să ne trezească din amorțire și să ne redea plăcerea de a citi.

Textele pleacă de la titluri clasice sau foarte populare din literatura pentru copii și adolescenți, pe care le prezintă dintr-o perspectivă nouă, inedită sau amuzantă, cu trimitere la vremurile de distanțare socială pe care le trăim. Când viața așa cum o știam noi a fost dată peste cap, cărțile rămân o sursă constantă de bucurie, tihnă, descoperiri și călătorii neîmpiedicate de granițe sau restricții. Fiecare dintre noi își poate găsi refugiul într-o carte, iar vestea bună e că există un număr nelimitat de povești care abia așteaptă să ne găzduiască.

Fiindcă uneori se întâmplă ca refugiile să își găsească cititorii, și nu invers, Editura Arthur m-a anunțat că a pregătit, pentru cititorii care urmăresc Lecturile Emei, un pachet cu cinci volume din colecția Grafic și miniGrafic:
53

Viața mea printre cărți XV: Numai despre pisici

miercuri, 6 mai 2020

pisica Năsuc Lecturile Emei
Într-o zi de izolare am vrut să-mi fac o poză cu Năsuc, dar m-am trezit cu o gheară în ochi.

Este astăzi ziua pisicilor de pretutindeni? Nu este, dar s-au strâns câteva mici povești pe tema asta și, cum în ultima perioadă am avut și zile mai puțin bune, un subiect simpatic e fix ce-mi trebuie pentru a mă mobiliza să scriu din nou pe blog. Adevărul e că dau de pisici peste tot, în cărți și în viața reală, ba le-am întâlnit și într-una din emisiunile All U Can Read – cea în care e invitat Alex Tocilescu, desigur. E un interviu mai vechi în care se vorbește despre un volum de Murakami, „Bărbați fără femei”, și l-am ascultat tocmai când citeam cel mai recent roman al scriitorului japonez, „Uciderea comandorului” – unde, culmea, pisicile lipsesc aproape cu desăvârșire. O familie de pisici e menționată în treacăt, dar cam atât – în schimb, avem așa: puț, casă izolată pe munte, dimensiune paralelă, muzică, gătit și un calm ireal; mi-a picat foarte bine lectura asta.

Prin martie, am dat peste un citat cu temă felină în „Lumi eterice”, un volum cu povestiri de Tatiana Tolstaia. Vorbind despre intruziunea credințelor păgâne în ortodoxismul rus, autoarea spune următoarele: „Înainte de a se muta în casă, un rus va pune o pisică să treacă pragul pentru a curăți locul de spiritele rele, după care va chema un preot să îl sfințească. Uneori, ordinea este inversată, dar numai după ce le va face pe amândouă va pune piciorul înăuntru. S-ar putea spune că preotul și pisica merg mână în mână; ne protejează de rău, alungă întunericul, emanând o mireasmă magică, eterică. Toate astea în ciuda faptului că, după logica din popor, o pisică e în general pusă pe rele și în cârdășie cu aceleași duhuri malefice. Pe de altă parte, tot ea e cea care le controlează. Pisica este emisarul nostru în lumea forțelor rele – așadar, păgâne; este protectoarea noastră, Sfânta Mâță. (Același lucru e valabil și în Europa: vezi Motanul încălțat.)”

Am căutat un pic pe net, dar nu m-am lămurit dacă și la noi există obiceiul ăsta cu pisica – poate prin unele sate din estul țării? În schimb, m-am liniștit: dacă e să mă iau după superstițiile din popor, în casa noastră nu există energii negative. Se zice că o pisică care inspectează o locuință și se grăbește să iasă cât mai repede e un semn că pe-acolo bântuie niscaiva forțe malefice. Înainte de a se muta la noi, Năsuc a venit într-adevăr în inspecție, a dat roată prin spatele dulapurilor și pe sub pat, iar a doua zi s-a prezentat la ușă cu bagajele imaginare. Uneori mi se pare totuși că se comportă cam ciudat: privește țintă și cu mare interes într-un anumit punct din cameră, unde după toate aparențele nu se află nimic.
10

Cărți de încercat în caz că v-a pierit pofta de lectură

miercuri, 8 aprilie 2020

recomandări de lectură cărți
Năsuc întreabă: De ce sunt atât de multe cărți cu coperte albastre?
(A apărut în timp ce fotografiam teancul, pe cuvânt că n-aveam de gând să mai pun alte poze cu Năsuc.)

O entitate răuvoitoare umblă la timp, orele se topesc cu o repeziciune fantastică, se înserează și eu habar n-am ce-am făcut în timpul zilei, poate oare cineva să-mi explice ce anume se întâmplă? Nu mă mir, așadar, că a durat atât de mult până am terminat lista asta, de care ziceam că mă apuc în urmă cu trei săptămâni. Până una-alta, am făcut câteva recomandări de lectură la invitația lui Costi Piștea și a Cameliei Cavadia – tot e bine că de jena altora m-am mobilizat și am scris câteva rânduri. Îmi imaginez că ați strâns deja tone de idei, așa că numai de lista mea nu mai aveți nevoie acum, dar ce să fac, o public, dacă tot am început-o. Puteți s-o ignorați sau, în caz că aveți prin bibliotecă una din cărțile astea, sper să vă scoată din impas într-o seară.

Poate că unii dintre voi vă puteți detașa mai ușor de realitate și nu v-ați schimbat deloc obiceiurile de lectură – felicitări, chiar vă invidiez. Cum scriam în articolul precedent, cel cu teancurile de supraviețuire, eu am nevoie în perioada asta de povești care să mă captiveze; din fericire, gust în continuare umorul negru și absurd, numai drame lacrimogene să nu-mi dați acum. Am mai strâns între timp câteva idei de lectură, venite de la alți cititori:

● Pnin, de Vladimir Nabokov (de la Cosmin)
● Dispariția lui Adèle Bedeau, de Graeme Macrae Burnet (de la Sorana)
● Istoria secretă, de Donna Tartt (de la Roxie)
● Baba Dunja's Last Love, de Alina Bronsky (de la E.)
● Purity, de Jonathan Franzen (de la Vio)
● Cartea iluziilor, de Paul Auster (de la M.)
● Sally Jones, maimuța criminalului, de Jakob Wegelius (de la Andreea)

Sunt conștientă că recomandările implică o mare doză de subiectivitate și că ce mi-a plăcut mie poate plictisi pe altcineva (și viceversa). Adevărul e că nu-i ușor să te detașezi de propriile gusturi și percepții și să alegi titluri care s-ar potrivi unui număr cât mai mare de cititori – probabil că editorii de carte ar fi cei mai în măsură să facă asta și chiar m-ar încânta să văd o astfel de listă (onestă, desigur) de la Bogdan-Alexandru Stănescu, Laura Albulescu sau Denisa Comănescu. În rest, aș încuraja pe oricine să dezvolte un sistem mai riguros de selecție și să trateze cu circumspecție cărțile care beneficiază de o mare expunere, bestseller-urile care promit marea cu sarea și recomandările altora (mă refer și la ale mele, da!), căci banii cheltuiți nu se mai întorc, iar timpul pierdut, cu atât mai puțin.
10

Mici bucurii și planuri de lectură pentru vremuri grele

vineri, 27 martie 2020

pisica carti de citit
Teancurile de supraviețuire pentru următoarele luni

Pe voi ce vă face să zâmbiți? Care sunt micile bucurii care vă țin pe linia de plutire zilele astea? Ieri (de fapt, alaltăieri, dar până public eu articolul...) am descoperit într-un volum de Antonio Tabucchi un semn de carte din Portugalia, de care uitasem cu desăvârșire – nu cred că mai deschisesem „Nocturnă indiană. Susține Pereira” de trei ani, de la călătoria la Lisabona. M-am entuziasmat de parcă cineva îmi oferise un cadou, iar acum mă întreb ce alte bucurii posibile s-or mai ascunde prin cărțile din bibliotecă. N-o să le caut, aștept să apară ele când vor considera de cuviință. M-am hotărât: după eliberare, o să-mi cumpăr multe semne de carte, pe care le voi împrăștia aleatoriu prin volume, inclusiv în cele deja citite, pentru a-mi pregăti niște surprize peste cinci-șase ani.

Unul din lucrurile care mă bucură pe mine în perioada asta e gândul că seara voi relua lectura cărții începute, iar pe la ora douăjdouă îmi voi deschide o bere; dacă C. are chef de vorbă, vorbim, dacă vrea să se uite la un film, eu continui lectura. Am raționalizat consumul la o sticlă pe seară, iar acum îmi dau seama că ăsta-i singurul meu tabiet, în afară de cafeaua de dimineață. Momentan citesc „The Memory Police”, de Yōko Ogawa, singura carte care a reușit să mă captiveze în ultima vreme și continuă să mă țină în priză, păcat că e relativ scurtă și se va termina în curând. Cum glumeam cu o cititoare pe Fb zilele trecute, acum e momentul cărților groase – dacă te fură povestea, partea bună e că durează multă vreme și nu te mai întrebi la două-trei zile: „Oare ce să mai citesc?”.
36

Viața mea printre cărți XIV (în vremuri molipsitoare)

duminică, 15 martie 2020

Lecturile Emei colțul de citit
Despre această fotografie zic mai multe la final. :)

Mă apucă râsul când mă gândesc că, în urmă cu câteva zile, începusem să scriu articolul ăsta din cauză că mă supărase Facebook: nu-mi permitea să pun link către un articol de pe blog, iar când am reușit să fentez cumva sistemul folosind opțiunea Drafts, m-am trezit că aceeași postare fusese publicată în trei variante diferite. Acum, astfel de nemulțumiri mi se par mai degrabă alinturi. Deși nu e prea prietenos cu utilizatorii inconstanți și neambițioși, ca mine, Fb-ul are totuși părțile lui bune, iar în perioada incertă care urmează, îi va ajuta pe oameni să rămână laolaltă, chiar dacă vor fi la distanță.

De când am dat peste un articol pertinent pe tema virusului, m-am împăcat destul de repede cu ideea izolării sociale ca măsură necesară, deși e neclar cum ne va influența starea de spirit pe termen lung. Am renunțat la toate ieșirile la bere, la toate întâlnirile acasă cu prietenii. Pentru drumuri în oraș, voi încerca să folosesc bicicleta, deși mă cam sperie traficul din București. Poate din când în când voi pedala singură până în parc, unde voi citi pe iarbă, la soare. Aș merge uneori și la Copac, pentru a lua prânzul pe terasă (tot de una singură), deși mă întreb dacă la asta n-ar fi mai bine să renunț; până una-alta, încerc să limitez timpul petrecut citind știrile și postările de pe Fb – unele dintre ele fac haz de necaz și-ți ridică moralul, dar altele induc o stare de neliniște disproporționată.

Când mintea mea începe s-o ia un pic razna, deschid o carte. Ce bine că există cărțile, atât de multe și atât de diverse! Când muzeele, teatrele și cinematografele s-au închis, cărțile rămân lângă noi să ne salveze de plictiseală, angoasă și gânduri negre. Rămân și filmele, dar eu am preferat întotdeauna să citesc.
8

Șapte ani buni – Etgar Keret

marți, 10 martie 2020

Recenzie Șapte ani buni Etgar Keret Israel
„Șapte ani buni”, de Etgar Keret
Ed. Humanitas, 2018, 186 de pagini | Traducere din engleză de Ioana Miruna Voiculescu
Original: שבע השנים הטובות , 2013 | Țara: Israel

Cu fiecare carte de un autor israelian pe care o citesc, mă apropii afectiv tot mai mult de acest spațiu îndepărtat pe care, culmea, nu-mi doresc să îl vizitez în realitate, așa cum mi s-a întâmplat când am citit cărți din Islanda sau din America de Sud. Sunt atrasă însă de viața și de mentalitatea celor care trăiesc în Israel, poate dintr-un interes mai general pentru evrei și cultura ebraică. Mai mult decât atât, scriitorii care aparțin acestei culturi par dăruiți cu un talent nemaipomenit de a spune povești, în care se amestecă, în doze variabile, sensibilitatea, umorul și fantezia. Meir Shalev m-a cucerit cu istoriile lui fantastice, Amos Oz cu bogăția senzorială a scriiturii dense, Eshkol Nevo cu acuitatea temelor sociale și psihologice, Aharon Appelfeld cu meditațiile sale pline de substanță, iar acum am ajuns la poveștile miniaturale și pline de haz ale lui Etgar Keret, care adaugă o nouă tușă la imaginea pe care mi-am format-o despre viața în Israel, din diferite perioade de la înființarea statului. Sper să ajung, poate chiar anul ăsta, la David Grossman și Zeruya Shalev, pe care nici eu nu-mi explic de ce-i amân de atâta vreme.

Am remarcat cărțile lui Etgar Keret atunci când au apărut la Humanitas, am fost curioasă să citesc măcar una, dar ulterior mi-au ieșit din minte. Noroc cu biblioteca publică, unde cărțile uitate îmi răsar pe neașteptate în față. În autobuz, am făcut eforturi să-mi stăvilesc chicotelile, fiindcă în unele proze umorul lui Keret este irezistibil, iar tonul său jovial imprimă o notă de lejeritate până și subiectelor mai serioase, de parcă totul pe lumea asta – și atacurile teroriste, și criza financiară, și antisemitismul, și boala, și moartea – poate fi privit într-o cheie ironico-amuzantă. Sunt și câteva povestiri în care autorul supralicitează, exploatând excesiv anumite situații, iar atunci am avut într-adevăr senzația că asist la un spectacol de stand-up comedy, cum remarcă Mircea Cărtărescu pe coperta a patra.

Sub stratul de umor percepi însă emoția, melancolia, neliniștea sau mâhnirea autorului, căci „Șapte ani buni” este un volum autobiografic, cu întâmplări și momente semnificative din viața lui Etgar Keret și a familiei sale. Cele 36 de proze scurte și foarte scurte (unele au mai puțin de trei pagini, însă cele mai multe reușesc să pară „pline”) sunt grupate în cicluri anuale, începând cu nașterea fiului său, Lev, și încheindu-se la scurtă vreme după moartea tatălui său, Efraim. Volumul mi se pare un bun punct de plecare pentru a-l cunoaște pe Etgar Keret, cu personalitatea lui nevrotică și mucalită, cu observațiile fine despre societatea israeliană și cu tendința de a face haz de fricile și frustrările sale, strâns legate de statutul de evreu și de teama de moarte.
2

Cina – Herman Koch

sâmbătă, 22 februarie 2020

Recenzie Cina Herman Koch neerlandez carte
„Cina”, de Herman Koch
Ed. Polirom, 2015, 298 pag., traducere de Gheorghe Nicolaescu
Original: „Het diner”, 2009 | Țara: Olanda/Țările de Jos

În urmă cu ceva vreme, am împrumutat „Cina” lui Herman Koch și am dus-o înapoi, necitită, apoi am uitat de ea. Recent, am ascultat un interviu cu autorul la emisiunea All You Can Read, iar alegerile muzicale mi s-au părut atât de trăznite pentru un scriitor de 60+, încât mi-am zis: gata, vreau neapărat să citesc „Cina” – și de data asta chiar am făcut-o. Cartea m-a prins de la prima pagină, prin vocea ursuză și plină de sarcasm a naratorului, o voce care pe mine m-a cucerit imediat și mi s-a părut unul din punctele forte ale romanului. Dacă te lași sedus sau nu de această voce influențează foarte mult percepția asupra a ceea ce se întâmplă ulterior, iar din câte am observat citind opiniile de pe Goodreads, multă lume a detestat cartea asta și personajele ei.

Nu știam absolut nimic despre subiect, în afară de ceea ce-mi sugera titlul, și mă bucur nespus pentru ignoranța mea, fiindcă impactul narațiunii a fost mult mai puternic. Așteptările îmi erau oarecum influențate de un film pe care-l văzusem mai demult și care-mi plăcuse (Carnage, regizat de Roman Polanski – abia acum am observat că are la bază o piesă de Yasmina Reza) și îmi imaginam că personajele se vor reuni în jurul unei mese, iar pe parcursul serii vor ieși la iveală tot felul de secrete și amănunte dezagreabile. Însă „Cina”, care a beneficiat și ea de vreo trei ecranizări, mi-a oferit o experiență diferită și cu totul neașteptată.

Spuneam că povestea m-a prins de la prima pagină: după încă două, simțeam cum mă mănâncă rău degetele – fiind o carte împrumutată, nu-mi puteam permite să subliniez nimic, dar nici nu mă înduram să întrerup lectura pentru a lua notițe. După încă o pagină, am cedat nervos: la naiba, o să cumpăr un alt exemplar! M-am întors la prima pagină și am început să subliniez cu o plăcere de nedescris. (Pentru cine nu a făcut niciodată asta, senzația este destul de greu de înțeles.)
2

Schiță – Rachel Cusk

duminică, 16 februarie 2020

Recenzie carte Schiță Rachel Cusk Litera
„Schiță”, de Rachel Cusk
Ed. Litera, 2019, 238 de pagini, traducere de Adriana Bădescu
Original: „Outline”, 2014 | Țara: Marea Britanie / Canada

După ce am terminat „Schiță”, am rămas destul de nedumerită: în cartea asta nu se întâmplă mai nimic, și cu toate astea ceva nedeslușit m-a atras la proza lui Rachel Cusk, un soi de curiozitate amestecată cu plăcere și cu o urmă de disconfort emoțional, trezit de temele pe care autoarea le atinge pe parcurs. Deși în general pot identifica motivele pentru care mi-a plăcut o carte (fie o scriitură excelentă, fie personaje memorabile, fie momente revelatorii sau toate laolaltă), de data asta n-aș fi putut spune cu exactitate ce anume m-a captivat. Poate faptul că „Schiță” nu mizează pe acțiune, ci pe idei și pe acumularea progresivă a unor teme care devin tot mai evidente în următoarele volume; sau faptul că te poate răscoli profund când te aștepți mai puțin, printr-o poveste care seamănă izbitor cu a ta. 

Îți poate menține interesul o carte lipsită de intrigă, în care urmărești confesiunile unor străini și părerile lor imperfecte, cu care nu ești întotdeauna de acord? De la un roman ai așteptări diferite, nu vrei să dai peste o simulare a realității de care îți dorești, poate, să te desprinzi. După ce am recitit pasajele subliniate și toate ideile s-au adunat într-un ghem compact, am simțit dorința puternică să mă apuc imediat de „Tranzit”, unde am regăsit același stil și aceeași narațiune alcătuită în principal din conversații, redate printr-o combinație de dialog și vorbire indirectă. Acum, că am trecut și la „Kudos”, al treilea volum din seria „Outline”, îmi dau seama cât de mult mă atrage stilul autoarei britanice și, mai ales, subiectele aparent banale pe care le abordează într-un mod atât de neconvențional.
12

Cartea fetiței-vampir – Adina Popescu

duminică, 9 februarie 2020

Recenzie Cartea fetiței-vampir Adina Popescu O istorie secretă a Țării Vampirilor

„O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea fetiței-vampir”, de Adina Popescu
Ed. Arthur, 2019, 564 pag. | Ilustrații de Alex Horghidan

Fiecare cititor are o listă, cât de scurtă, cu cărți în pregătire pe care le așteaptă cu mare nerăbdare. Pe lista mea se regăsea și „Cartea fetiței-vampir”, al doilea volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, pe care l-am început imediat după publicare, dornică să mă întorc în lumea fantastică imaginată de Adina Popescu. Am așteptat aproape trei ani cartea asta (e drept că celor care au citit Cartea Pricoliciului” încă din 2015 li s-au lungit urechile mai ceva ca ale Împăratului Verde), însă așteptarea a meritat, fiindcă am devorat cele peste cinci sute de pagini cu aceeași încântare. Și oare mi se pare mie, sau „Cartea fetiței-vampir” are mai mult umor decât „Cartea Pricoliciului”?

Când e vorba de o serie, există riscul ca următoarele volume să nu se mai ridice la înălțimea primei cărți, care are avantajul noutății: odată ce cititorul s-a obișnuit cu universul închipuit de autor, ineditul se uzează treptat și e nevoie de noi și noi elemente, întorsături și surprize pentru a-i menține treaz interesul. Ei bine, „Cartea fetiței-vampir” m-a mulțumit pe deplin. Am regăsit aceeași scriitură fluidă, capabilă să înduioșeze sau să stârnească râsul, și o narațiune complexă, întinsă pe mai multe planuri urmărite alternativ, am cunoscut personaje noi și m-am bucurat să le reîntâlnesc pe câteva din primul volum (Pricoliciul! ♥), am avut parte de o minunată incursiune în istoria basmului și am călătorit în tot felul de locuri neobișnuite, ajungând, spre final, chiar pe Tărâmul Celălalt.
0

Lecturile favorite din 2019

duminică, 2 februarie 2020

Cărțile preferate citite în 2019 recomandări de lectură

Cartea Magdei Szabó e de vină pentru că public cu atâta întârziere bilanțul lecturilor preferate din 2019: o împrumutasem și a durat un pic până am recuperat-o. (Mereu îmi găsesc scuze – între timp puteam măcar să scriu textul.) Pentru poza de grup, am luat din nou de la bibliotecă „Ultima lume” și cu ocazia asta m-am hotărât să nu mai fac tradiționala statistică anuală, care acum mi se pare cam searbădă, ci să scriu o listă detaliată cu zece cărți citite în 2019 care mi-au plăcut foarte mult. Le-am trecut în ordinea în care le-am citit, unde există o recenzie am pus un link, iar la final am notat și câteva date. Măcar în felul ăsta am scăpat de clasicele lamentări legate de cât de puțin am citit și cât de rar am scris pe blog anul trecut. 

(Ed. Albatros, 1974, 234 pag., traducere de Eugen Hadai și Horia Aramă)

Nu știu dacă are vreo influență faptul că acest roman, deopotrivă emoționant și amuzant, se găsește extrem de greu, însă am început să țin și mai mult la el pe măsură ce a trecut timpul. Mă gândesc cu drag la Zsófi, fetița stângace și timidă care, în decursul unei veri, își confruntă fricile și slăbiciunile, având parte de câteva experiențe importante. Deși începe ca o dramă, povestea are momente pline de umor, iar atenția autoarei pentru viața interioară a personajelor sale îi conferă o profunzime aparte. De fapt, este o carte cu multipli naratori, în care privim întâmplările și oamenii din mai multe unghiuri. „Spuneți-i Zsófiei” are o căldură, o naturalețe și un discurs narativ care par să țină de alte timpuri, dar am impresia că romanul ăsta nu se va demoda prea curând – numai de s-ar reedita odată!
2

Făgăduiala – Friedrich Dürrenmatt

duminică, 26 ianuarie 2020
recenzie Făgăduiala Recviem pentru romanul polițist Friedrich Dürrenmatt

„Făgăduiala. Recviem pentru romanul polițist”, de Friedrich Dürrenmatt
Ed. Humanitas, 2003, 170 de pagini, traducere de Petronela Negoșanu
Original: „Das Versprechen. Requiem auf den Kriminalroman”, 1958 | Țara: Elveția

O societate rigidă care erodează sensibilitatea. O crimă oribilă petrecută în plină zi. Vinovăția reală versus dorința de a găsi un vinovat, presiunea psihologică care duce la acceptarea unei vini închipuite. O așteptare stăruitoare care acaparează în întregime existența și, ulterior, echilibrul unei minți strălucite. Felul în care febra acestei așteptări și obsesia de a prinde criminalul ajung să întunece rațiunea și compasiunea. Furia care se revarsă asupra unei făpturi vulnerabile care ar fi trebuit protejată. Pe cât de scurtă este cartea lui Dürrenmatt, pe atât de puternică este impresia pe care mi-a lăsat-o: am resimțit intens zădărnicia zilelor lungi de așteptare, obstinația cu care toată energia vitală a unui om se canalizează pe un singur făgaș, guvernat de o făgăduială.

„Fiecare contribuabil are dreptul la eroii lui și la un happy-end” – ce mult mi-a plăcut observația asta, care ascunde o ironie din partea autorului! Poate că o să scriu la un moment dat și despre „Pana de automobil”, micul roman care mi-a trezit interesul pentru scrierile lui Friedrich Dürrenmatt, însă deocamdată vreau să notez câteva impresii despre „Făgăduiala”, înainte de a o returna la bibliotecă. Este cel mai cunoscut roman al scriitorului elvețian, conceput inițial sub forma unui scenariu de film cu titlul „S-a întâmplat în plină zi” („Es geschah am hellichten Tag”), cu o deosebire destul de importantă: autorul a rescris finalul cărții, manifestându-și astfel nemulțumirea față de preferința marelui public pentru poveștile convenționale, cu un deznodământ previzibil.
2

Planuri de lectură pentru următoarele luni

vineri, 10 ianuarie 2020

Cărți de citit în 2020 planuri de lectură

Firesc era să public mai întâi statistica lecturilor din 2019, înainte să-mi fac planuri de lectură, însă am de recuperat o carte împrumutată („Spuneți-i Zsofiei”), și fără ea n-ar fi fost completă poza de grup a cărților preferate citite anul trecut. Oricum, știam deja titlurile la care aș vrea să ajung în următoarea perioadă și, după cum se vede, planurile mele sunt neașteptat de cuminți. Deși e minunat să-mi fac liste elaborate, mai ales că asta implică o răscolire a bibliotecii și o nouă ordine pe rafturi, în momentul ăsta nu simt dorința să mă întind prea mult. Mă declar mulțumită dacă citesc cele șase cărți – în rest, lecturile vor fi la liber, în funcție de interesul și cheful de moment.
18
Un produs Blogger.