Familia mea și alte animale – Gerald Durrell

luni, 27 iulie 2020

recenzie Familia mea și alte animale Gerald Durrell

Familia mea și alte animale, de Gerald Durrell
Editura Art, 2014, 358 pag., traducere de Lidia Ionescu, ilustrații de Mircea Pop
Original: „My Family and Other Animals”, 1956 | Țara: Marea Britanie

Auzisem de Trilogia Corfu a lui Gerald Durrell în 2013, când deja vizitasem insula de două ori, dar iată că a trebuit să treacă multă apă pe Dunăre, sau multe bărci pe Mediterana, până când m-am îmbarcat și eu într-o călătorie plină de surprize alături de excentrica familie Durrell. În 1935, Louisa Durrell s-a hotărât să lase în urmă mohorâta Anglie pentru a se muta în însoritul Corfu, la insistențele fiului cel mare, Lawrence Durrell – autorul seriei „Cvartetul din Alexandria”, care la acea vreme locuia deja pe insulă, împreună cu prima lui soție, Nancy. Pe atunci, Gerry avea zece ani și o pasiune pentru animalele sălbatice care a rezistat întreaga sa viață: adultul Gerald a devenit un cunoscut naturalist și a pus bazele unei grădini zoologice, din dorința de a proteja speciile amenințate cu dispariția. De altfel, strângerea de fonduri pentru proiectele sale a fost unul din motivele care l-au determinat pe Gerald Durrell să se apuce de scris.

Dintre toate regiunile din Grecia unde am călătorit de-a lungul anilor (și au fost destule, căci ne petrecem vacanțele acolo de mai bine de zece ani), în Corfu am găsit o combinație aproape perfectă de plaje splendide, sătucuri pline de farmec și oameni primitori, plus una dintre cele mai frumoase capitale insulare. În orășelul de munte Agios Mattheos aveam chiar și un local preferat, ținut de un cuplu în vârstă foarte simpatic. Luna asta ar fi trebuit să mergem în Corfu pentru a patra oară, dar n-a fost să fie – în schimb, lucrurile s-au aranjat în asemenea fel, încât am ajuns totuși pe insulă, chiar dacă numai prin intermediul literaturii: propunerea neașteptată de a modera un club de lectură mi-a dat un brânci oportun, și iată-mă în brațe cu Familia mea și alte animale, după ani de amânare, curiozități și speculații legate de conținutul volumului.

Încetul cu încetul, vraja insulei s-a pogorât asupra noastră tot atât de domol și aderent ca polenul. Fiecare zi purta cu ea o pace, o lipsă a noțiunii de timp care te făcea să o dorești fără sfârșit. Dar după ce pielea neagră a nopții se jupuia, ne aștepta o nouă zi, lucioasă și colorată ca un abțibild și cu aceeași nuanță de irealitate. (pag. 43)

N-aș putea spune cu exactitate ce mă așteptam să găsesc în paginile cărții: menționări și descrieri ale satelor și plajelor pe care le-am vizitat în Corfu? Detalii despre viața locuitorilor insulei la mijlocul secolului 20? Poate istorii și legende locale, sau zone pitorești mai puțin cunoscute? Nu luasem în calcul faptul că povestea este narată din perspectiva unui puști pasionat de biologie și zoologie, un băiat curios, curajos și dezghețat la minte, care trăiește cea mai frumoasă perioadă a copilăriei sale. Se împrietenește cu localnicii, se vâră în tot felul de situații trăznite și aduce acasă, spre disperarea celorlalți, o varietate copleșitoare de insecte, păsări și reptile pe care le găsește în expedițiile sale prin împrejurimi.
15

Un roman natural – Gheorghi Gospodinov

duminică, 19 iulie 2020

Recenzie Un roman natural Gheorghi Gospodinov Bulgaria

Un roman natural, de Gheorghi Gospodinov
Ed. Cartier, 2011, 144 pag., traducere de Cătălina Puiu
Original: Естествен роман, 1999 | Țara: Bulgaria

Cronica la romanul lui Gheorghi Gospodinov* zăcea abandonată de aproape doi ani în Drafts – acolo sfârșesc majoritatea textelor pentru blog, pe care le bibilesc până sunt eu mulțumită că am reușit să transmit ce voiam în felul cel mai potrivit, însă timpul trece și impresiile se estompează, iar textul rămâne în cele mai multe cazuri neterminat, și-apoi vin din urmă alte texte mai noi, care sunt la rândul lor începute și abandonate, dar gata, încerc să mă dezbar de această nefericită manie a perfecțiunii. 

Așa că m-am întors la biblioteca din Amzei și am împrumutat din nou Un roman natural, care în 2018 îmi ieșise în cale cu totul întâmplător. Îl zărisem în secțiunea cu cărți returnate (am o deosebită curiozitate să văd ce-a mai citit lumea) și, cum la începutul anului îmi exprimasem dorința de a citi ceva din literatura bulgară, am deschis volumul subțirel și pe prima pagină am dat peste următoarea propoziție: „Stau cu Ema lângă fereastră.” Ei, n-a fost nevoie de alte îndemnuri, personajul pe nume Ema m-a convins pe loc.

Și-acum, impresiile mele de la prima lectură. A existat o oarecare solemnitate când am pășit întâia oară pe tărâmul unei literaturi pe care n-o mai abordasem, mai cu seamă că era vorba de Bulgaria, o țară care în mintea mea are un aer de mister și de pericol, alimentat de zvonurile macabre despre traficanții de organe, mafie și hoții de mașini. Oare cum scriu autorii lor? O să găsesc asemănări cu literatura noastră sau un pronunțat iz est-european?
0

Viața mea printre cărți XVII (Alma Vii, cluburi de lectură)

luni, 13 iulie 2020

Alma Vii lectura Alma Via Guesthouse
Pe dealul din spatele șurei, unde se deschide o panoramă superbă asupra bisericii fortificate.
Sunt multe locuri faine de citit pe domeniul întins al pensiunii din Alma Vii,
unde e suficient spațiu chiar și pentru a sta singur-cuc, dacă asta ți-e vrerea. 

Am impresia că nu v-am povestit până acum de satul Alma Vii și de tabăra literară „Locuiește în poveste”, organizată de Editura Arthur, unde participă gratuit copii de toate vârstele, selectați în urma unui concurs de creație. În mintea mea, cele două – locul și evenimentul – sunt strâns legate, căci eu am ajuns prima dată în tabără în 2018, pe post de fotograf și cameraman, pentru a documenta atelierele de scriere și de ilustrație, iar printr-o coincidență fericită, în acel an tabăra a poposit pentru întâia oară la Alma Vii, un sat săsesc aflat în apropiere de Mediaș, în afara rutei turistice, unde ai impresia că nu se întâmplă nimic, niciodată. Doar liniște și mult verde, cântec de păsări, puține mașini și senzația că toată lumea a dispărut, mai ales că semnalul la telefon e ca fata morgana – degeaba îl vânezi pe ulițele prăfoase, căci va rămâne de fiecare dată inaccesibil.

Cred că am ezitat să scriu despre Alma Vii fiindcă într-un colț al minții mi-am dorit ca locul ăsta să rămână întotdeauna așa cum l-am cunoscut, nedescoperit de turiști și ignorat de rețelele de telefonie mobilă, fără muzică zgomotoasă în curți și fără trafic, căci drumul asfaltat se termină acolo, iar dincolo de el se întind numai dealuri domoale și, ceva mai sus, păduri unde întâlnești căprioare. Un astfel de loc găsești mai rar și e un mare noroc dacă dai peste el din întâmplare, cum mi s-a întâmplat mie, dar hai să fim serioși, Alma Vii n-o să devină popular peste noapte doar pentru că vă povestesc eu acum despre el. În fond, nu s-a schimbat mare lucru nici după ce Adina Popescu a scris în Dilema Veche despre șederea la Alma Vii, stârnind nemulțumire în rândul celor care își doreau, asemenea mie, ca satul ăsta să rămână un mic secret în inima Transilvaniei.
22
Un produs Blogger.