miercuri, 31 decembrie 2014

La furat de cai - Per Petterson



Ce se întâmplă când un adolescent descoperă că trecutul este un ținut străin, iar viitorul îi este furat de altcineva? Unde își mai găsește locul în această lume devenită fluidă, în care punctele sale de sprijin se năruie ca și cum ar fi fost clădite din nisip? În final rămâne doar propria persoană, singura în care poate avea încredere, și solitudinea în care nimeni nu poate interveni pentru a schimba reperele vieții, rupând zăgazul stabilității și instaurând neprevăzutul, precum un râu pe care buștenii sunt duși de curent, într-o călătorie imprevizibilă către destinația finală. 

La furat de cai (un titlu despre care vom descoperi că are și un alt sens) mi-a transmis o stare aparte, legată mai cu seamă de două imagini distincte: o iarnă calmă într-un loc izolat, la capătul unei vieți, și o vară intensă în pădurile norvegiene, la trecerea dintre copilărie și maturitate. Atașate lor au rămas senzații olfactive puternice: miros de rășină și lemn proaspăt tăiat, miros de fân cosit, de aer încins și înmiresmat, de cai și de râu - toate mirosurile care sunt proprii unui loc și nu se repetă niciunde altundeva. Am trăit intens în lumea acestui roman, călărind bușteni pe râu, tăind copaci în pădure, făcând focul în sobă sau punând fânul la uscat în stil norvegian. Desigur, nu știu să fac niciunul din aceste lucruri, dar le-am trăit alături de Trond, băiatul de cincisprezece ani ale cărui repere vitale se năruie în decursul unei veri pline de evenimente.

luni, 29 decembrie 2014

Oceanul de la capătul aleii - Neil Gaiman



După ani de zile în care m-am tot gândit și răzgândit cu ce carte de Neil Gaiman să încep - și, evident, nu am citit niciuna - iată că a venit și ziua când totul s-a derulat dintr-un foc: am trecut rapid în revistă romanele, am ales The Ocean at the End of the Lane (mulțumesc, Vera, pentru ajutor) și am început să-l citesc, ba am și terminat lectura în aceeași zi (întrerupându-mă doar pentru masă, plimbat cățelul, spălat vasele și întins rufele). Cum nu eram o fană a scriitorului și nici nu am citit mult-aclamatele American Gods și Anansi Boys, se pare că am intrat cu mintea neprihănită de așteptări în universul acestui autor foarte popular. Drept urmare, cartea mi-a plăcut, poate și pentru că nu am avut la îndemână niciun termen de comparație. Ba da, am avut: m-am gândit că, dacă ăsta e unul dintre cele mai slabe romane ale lui Gaiman (așa cum spun unii fani), tot este mult mai bun (chiar detașat) decât, de exemplu, Tsukuru Tazaki al lui Murakami. 

vineri, 26 decembrie 2014

Domnul Ibrahim şi florile din Coran - Eric-Emmanuel Schmitt



Eric-Emmanuel Schmitt, un scriitor cu dublă cetățenie (franceză și belgiană), a crescut într-o familie de atei, dar ulterior a devenit creștin. Religia este prezentă și în Domnul Ibrahim şi florile din Coran, o carte foarte scurtă în care sunt atinse subiecte precum diversitatea religioasă, prejudecățile sau toleranța. 

Domnul Ibrahim, privit drept arabul de pe strada evreiască, este de fapt un musulman sufit născut în Turcia, care deține de mulți ani o băcănie într-un cartier din Franța. Lumea consideră că este înțelept, pentru că bătrânul zâmbește mult, vorbește puțin și toată ziua stă nemișcat pe taburetul din prăvălie. Dar nu el se află în prim-planul poveștii, ci Moise zis Momo, un copil evreu de unsprezece ani, care fură din când în când conserve din magazinul domnului Ibrahim. 

duminică, 21 decembrie 2014

Băiuțeii - Filip Florian, Matei Florian



Cu o memorie de invidiat și cu două voci distincte (una metaforică, uneori ermetică, celalaltă realistă, mucalită, dar cu un lirism bine dozat), dialogând adeseori prin capitole scrise alternativ, frații Matei și Filip Florian își povestesc copilăria trăită pe strada Băiuț din cartierul Drumul Taberei. Sunt doi apostoli anarhici și neobrăzați din vremurile comuniste, fiecare cu sanctuarul lui: Matei în grădina întunecoasă din spatele blocului, unde o cruce misterioasă pulsează, roșie și premonitorie, în trunchiul unui copac, iar Filip la Crucea de pe Caraiman, unde, după toate probabilitățile, bunicul Matei hălăduiește neobosit și astăzi.

Băiuțeii este o carte a copilăriei văzute prin două perechi de ochi (una cu ochelari), cu protagoniști ce pendulează între banal și insolit: un frate mai mare (Filip) obsedat de pierderea părului, un frate mai mic (Matei) urmărit de spectrul lui Bau-Bau, dar cu un atașament evident pentru misticismul și miraculosul copilăriei, un frate și mai mic (Mircea) cu abilități precoce de alpinist, o mamă care nu gătește niciodată ciorbe și plăcinte, un tată nestatornic mai mult absent, o mătușă (Uca) care descoperă dragostea la o vârstă înaintată (și nu așa cum ne-am aștepta), un bunic genial, amator de drumeții montane, și multe alte personaje secundare, printre care și viitorul fotbalist Dan Petrescu.

miercuri, 17 decembrie 2014

Înmormântare veselă - Ludmila Ulițkaia



Ludmila Ulițkaia, ale cărei scrieri le-am cunoscut abia anul acesta, a devenit repede o scriitoare preferată. Cred că va primi Nobelul la un moment dat, am eu o presimțire (de obicei mă înșel, dar sper să am dreptate în cazul ei). Dacă n-ați citit nimic de ea, e musai să o faceți; puteți alege orice, încep să cred că tot ce a scris este excelent. Până acum, am dat gata două volume de povestiri (Fetiţele. Rude sărmane și Cei dintâi și cei de pe urmă) - lucru rar întâlnit la mine, căci nu mă dau în vânt după proză scurtă. Dar, pentru cei ca mine, care ocolesc genul ăsta literar, povestirile Ludmilei Ulițkaia fac minuni, la fel ca cele ale lui Alice Munro. Serios! 

Din momentul în care am aflat că Ulițkaia are un roman intitulat ”Înmormântare veselă”, mi s-a pus pata, trebuia să fac rost de el - dar nu l-am mai găsit decât la bibliotecă. Îmi imaginam deja o poveste cu mult umor negru, cu un amestec de cinism, vulgaritate și melancolie, infuzată de pitoreștile tradiții rusești pe care autoarea le pune atât de bine în valoare. Cam așa a și fost, iar cartea mi-a plăcut foarte mult. Ce mai, n-ai cum să nu iubești Rusia din poveștile Ludmilei Ulițkaia, oricâte lucuri rele ai auzit despre țara asta până acum.

luni, 15 decembrie 2014

The Westing Game (Jocul lui Westing) - Ellen Raskin



Noroc că van Firescul a dat în mintea copiilor și s-a apucat de citit toată colecția de la Arthur - acum am de unde să mă inspir când simt nevoia unor lecturi mai ușoare (deși este cam generos cu notările, după părerea mea). M-am oprit la un roman celebru al ilustratoarei Ellen Raskin, The Westing Game (Jocul lui Westing), care promitea o lectură plină de suspans. N-am fost dezamăgită deloc, ba m-am și culcat la ora trei dimineața pentru a afla cum se termină povestea.

Ellen Raskin a scris pentru copilul din adult și pentru adultul din copil - după cum am aflat din introducerea la ediția în engleză. Într-adevăr, un tinerel o va citi cu sufletul la gură, dar cartea este îndeajuns de inteligentă și de plăcută pentru a satisface și un cititor adult. „Jocul lui Westing” are de toate pentru toți: umor, mister, situații inteligente, personaje simpatice și o acțiune care - deși nu m-a ținut permanent pe marginea scaunului - se leagă foarte bine și este lipsită de momente forțate sau greu de crezut. Iar stilul lui Ellen Raskin este unul delicios, cu totul diferit de ce am mai citit până acum. Van Firescul zice în recenzia lui că traducerea este excelentă, iar noi îl credem pe cuvânt de cârcotaș. 

miercuri, 10 decembrie 2014

The Road (Drumul) - Cormac McCarthy



How does the never to be differ from what never was?

Nu cred că puteam alege o vreme mai potrivită pentru lectura acestui roman sumbru: nu am mai văzut soarele de mai bine de o lună, frigul îmi pătrunde în oase, ploaia se transformă în ninsoare și din nou în ploaie, dezechilibrând, cu fiecare zi lipsită de lumină, balanța stării mele mentale. Dar nu mă mai plâng, promit - nu după ce am petrecut două zile însoțindu-i pe cei doi protagoniști în lungul și chinuitorul lor drum spre sudul unei Americi prefăcute în scrum. 

Nu este nimic fantastic în romanul lui McCarthy, adică nimic din ce nu s-ar putea întâmpla omenirii la un moment dat. Un cataclism incert transformă lumea într-o vastă ruină fumegândă, sub flama unui uriaș foc apocaliptic care obliterează viața în toate formele sale. Creația unui Dumnezeu în care puținii supraviețuitori au încetat să mai creadă este redusă la praf și pulbere, soarele și luna sunt acoperite de o cortină densă de cenușă, iar frigul a cuprins în ghearele lui de oțel pământul, care geme și trosnește din rărunchii bătrâni, dezgolit de acoperământu-i verde și viu. Noaptea, când domnește o tăcere mormântală, lumea carbonizată pare că-și încetează existența în întunericul impenetrabil.

duminică, 7 decembrie 2014

Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet - Gabriel García Márquez



Pentru că timpul meu de lectură a fost aproape inexistent în ultima vreme, am citit această micuță carte în decurs de două săptămâni, dar subiectele povestirilor au fost atât de neobișnuite și de surprinzătoare încât mi s-au imprimat adânc în memorie. Drept să spun, nu am știut inițial că această carte este, de fapt, o colecție de proză scurtă (oare aș mai fi luat-o de pe raft dacă știam?), dar talentul extraordinar al lui Marquez m-a făcut să uit repede de reținerile mele față de acest gen literar. 

Am avut parte de o nouă porție delicioasă de realism magic și de acea vrajă tipic marqueziană, care m-a determinat să înghit pe nemestecate tot ce mi-a servit scriitorul în poveștile sale incredibile. Mi-a spus că sângele este verde și dens ca siropul de mentă? Păi așa este. Cresc diamante în portocale? Nu este exclus. Există un oraș scufundat în adâncurile mării, unde viața continuă ca și cum nu s-a întâmplat nimic? Există. Cade din cer un bătrân cu aripi uriașe? Cu siguranță s-a întâmplat undeva, cândva. 

marți, 2 decembrie 2014

Viața mea printre cărți (VI)


Luna trecută am cam neglijat activitatea pe blog, pentru că m-am mutat dintr-o casă în alta. Mă obișnuisem atât de mult cu rutina de a citi și de a scrie la intervale regulate, încât am resimțit foarte tare schimbarea. Trebuie să înțeleg, însă, că în lumea reală (departe de a fi una ideală) nu pot avea întotdeauna timp pentru citit și pentru scris, dar și că a face o pauză pe blog nu este în niciun caz vreo tragedie. I'm working on that. :)

Pereții nu-mi plac deloc, îi schimbăm la vară
(cine naiba o fi muncit la calciul ăsta,
e inclusiv pe tavan!)
Evident, cel mai greu de cărat au fost cărțile. Le-am împachetat oribil în materiale publicitare de la Kaufland - și tot așa se găsesc și în momentul de față. Cum noua casă nu prea are mobilă (iar alta n-am cumpărat deocamdată), biblioteca temporară este o fostă vitrină de bibelouri, pentru care un unchi binevoitor mi-a meșterit niște rafturi zdravene. Tot ce mai trebuie să fac este să le dau cu lac pentru a deveni maronii precum „nobila” mobilă, dar nici măcar de asta n-am avut timp - iar acum a venit și zăpada. Sper ca măcar de Crăciun să am și eu o bibliotecă ca tot omul - cu cărți, nu cu promoții de la Kaufland. (Pentru cei care mi-au împrumutat cărți: stați liniștiți, cărțile voastre sunt în siguranță. Le-am pus într-un pachet special, pe care l-am păzit cu prețul vieții în timpul mutării.)

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Două romane de Arnaldur Indriðason



Orașul borcanelor
Ed. Trei, 2010, 320 pag., traducere Monica Vlad

Inspectorul Erlendur - protagonistul seriei polițiste a lui Indriðason, care însumează vreo unsprezece romane - investighează o crimă care sfidează tradiția islandeză: de obicei, în Islanda cazurile sunt simple și criminalii sunt neglijenți, dar acum este vorba de o situație încâlcită. Un bătrân este găsit mort în apartamentul lui, iar singurele piste sunt o fotografie cu un mormânt și o notă pe care criminalul a lăsat-o în urmă (deși nu aflăm ce scrie în ea decât pe la mijlocul cărții). Atmosfera este sumbră și apăsătoare, iar ploaia nu dă semne că s-ar opri vreodată. Investigația este interesantă și destul de satisfăcătoare pentru un fan al romanelor polițiste, dar, din păcate, este întreruptă constant de dramele domestice ale personajelor.

duminică, 23 noiembrie 2014

Planeta de Aur - K.J. Mecklenfeld



Întâmplarea a făcut să citesc primele capitole din Planeta de Aur în cel mai potrivit loc cu putință: camera mea din copilărie, unde atâtea povești minunate mi-au înaripat imaginația și spiritul de aventură. Drept să spun, m-am avântat în această lectură cu un amestec de teamă și curiozitate: nu mai citisem de mult o carte pentru copii și nu știam dacă mai pot gusta așa ceva. Mai mult decât atât, scriitorul român care se „ascunde” sub pseudonimul de K.J. Mecklenfeld îmi devenise între timp simpatic și n-aș fi vrut să fiu eu cea care să îi dea de veste că mai bine se lasă de meserie (din fericire, nu este cazul, așa că acum pot răsufla ușurată).

Ce aș fi făcut dacă nu-mi plăcea Planeta de Aur? Probabil că nu aș fi scris despre ea, pentru că nu vreau să pun la zid o carte care nu (mai) intră în sfera mea de interes. Dar uite că, în ciuda temerilor mele, povestea puștiului Hendrik m-a captivat imediat și am citit-o cu interes până la final. M-a încântat lumea pe care a creat-o K.J. Mecklenfeld, am empatizat cu personajele, m-am amuzat, m-am enervat și m-am bucurat cot la cot cu eroii poveștii - semn că păstrez o doză bună de infantilism și că Planeta de Aur este foarte potrivită pentru publicul căruia i se adresează (dar și pentru părinți, care nu riscă să adoarmă de plictiseală dacă o citesc copilului înainte de culcare).

marți, 18 noiembrie 2014

Concurs (încheiat): Cinci exemplare din cartea ”Suflet de femeie - povestiri portugheze”



Spuneam acum câteva zile că o carte fără cititori poate la fel de bine să nu existe. Ei, acum este momentul să găsim cititorii potriviți pentru o carte mai puțin cunoscută, dar care merită lecturată. Nu o judecați după copertă, pentru că are un conținut foarte bun. Este vorba despre ”Suflet de femeie”, o colecție de povestiri scrise de opt autori portughezi care au trăit și au creat în secolul al XIX-lea (printre care Eça de Queirós și Florbela Espanca). 


Georgiana Bărbulescu, cea care a tradus aceste povestiri și le-a publicat pe cont propriu la Editura Muzicală, oferă cititorilor interesați de literatura portugheză nu unul, ci cinci exemplare din cartea ”Suflet de femeie”. Eu am citit deja aceste povestiri, mi-au plăcut și le recomand - mai ales că traducerea este excelentă, aparținând aceleiași persoane care i-a tradus pe José Saramago sau Jorge Amado.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Suflet de femeie - povestiri portugheze



O carte fără cititori poate la fel de bine să nu existe. Până să o întâlnesc pe traducătoarea Georgiana Bărbulescu, nu știam că Editura Muzicală publică și literatură - de fapt, uitasem că o astfel de editură există. Foarte pasionată de cultura și limba portugheză, Georgiana Bărbulescu a tradus și a publicat pe cont propriu câteva lucrări de pe acele meleaguri: povestirile de față, sonete de Florbela Espanca, precum și o biografie a cântăreței de fado Amália Rodrigues. 

În volumul ”Suflet de femeie”, traducătoarea a selectat nouă povestiri ale unor autori portughezi care au trăit și au creat în secolul al XIX-lea, toate având un numitor comun - femeia în diferite ipostaze și la diferite vârste. Însă, mai mult decât femeia universală, cunoaștem din aceste povestiri femeia portugheză, în varii roluri atribuite de viață: logodnică, soție, mamă, doică, prostituată sau războinică care luptă cot la cot cu bărbații.

marți, 11 noiembrie 2014

Gould's Book of Fish (Cartea cu pești a lui Gould) - Richard Flanagan



La sfârșitul acestui roman, după ultima frază care dă un cu totul alt sens poveștii, am simțit nevoia să o iau de la capăt - dar n-am făcut-o, pentru că Gould's Book of Fish m-a stors deja de puteri. Pe cât de dificilă și de chinuitoare a fost lectura, pe atât de intensă și de obsedantă a fost povestea. Frumoasă, minunată - nu, nu a fost așa. A fost sumbră, densă, un adevărat labirint de personaje și întâmplări care se năruie spre final, când elementele poveștii nu se mai potrivesc, iar înțelegerea noastră se clatină și ne aruncă în confuzie. 

Chiar dacă nu totul este extraordinar la această carte, scriitura excelentă a lui Flanagan și atmosfera obsedantă pe care o creează au făcut din Gould's Book of Fish unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit până acum. Unele pasaje sunt adevărate opere de artă, în felul în care scriitorul îmbină cuvintele, sensul, ritmul, muzicalitatea. Cu un limbaj care trece de la sordid la lirism, de la oroare la umor și de la registrul grotesc la cugetări filozofice, autorul reușește un tur de forță cum rar mi-a fost dat să cunosc. Însă toată această putere hipnotică a scriiturii se poate simți doar în original, căci traducerea românească face un mare deserviciu romanului (dar despre asta îmi vărs năduful la final).

vineri, 7 noiembrie 2014

Sentimentul unui sfârşit - Julian Barnes



Te apropii de sfârșitul vieții - nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. Ți se îngăduie un lung moment de respiro, suficient cât să pui întrebarea: ce altceva am mai greșit? (pag. 175)

Sentimentul unui sfârşit este un roman de o simplitate înșelătoare, căci în firul său narativ se ascund o mulțime de reflecții asupra timpului, memoriei sau istoriei, care încetinesc fluiditatea cu care scrie Julian Barnes. O poveste meandrată de numeroasele divagații ale protagonistului care ne vorbește într-un mod foarte personal, romanul lui Barnes este o lectură care dă de gândit: despre micimea vieții pe care arta și literatura o exagerează; despre maleabilitatea timpului, probată prin cea mai mică durere sau bucurie care-l accelerează sau îl oprește; despre viața unui om ca poveste incompletă ce ia locul adevăratei istorii uitate sau alterate; despre timpul care se comportă mai degrabă ca un solvent decât ca un fixativ; despre ceea ce poate fi schimbat și înțeles mai târziu, când toate cele ce trebuiau să se întâmple s-au întâmplat deja.

luni, 3 noiembrie 2014

Râul care ne desparte - Ngũgĩ wa Thiong'o



Cum știu foarte puține lucruri despre cultura kenyană, romanul lui Ngũgĩ wa Thiong'o a fost o incursiune interesantă într-o lume guvernată de tradiții și ritualuri străvechi, a cărei armonie și autenticitate sunt tulburate de sosirea oamenilor albi și a credinței creștine. Sunt vremuri de profunde schimbări, în care membrii triburilor ies din ignoranța lor fericită pentru a cunoaște beneficiile dar și blestemul civilizației. Ei sunt deposedați de pământurile lăsate de părinții neamului lor, sunt subjugați pentru prima oară de o putere străină, plătesc impozite unui guvern de a cărui existență nu aveau habar până atunci. Misionarii aduc cu ei școli și învățătură, dar aduc și o nouă religie care condamnă practicile păgâne ale triburilor Kikuyu. Însă africanii par mai degrabă interesați de învățătură decât de mântuire, neputând renunța la tradițiile care îi definesc – iar cei care o fac sunt considerați niște trădători.

miercuri, 29 octombrie 2014

Viața mea printre cărți (V)


Ieri, zi în care mai mult am lucrat decât m-am distrat, am mai adăugat încă un an la vârsta care crește și nu se mai oprește, în ciuda faptului că eu am rămas în urmă. Dacă-mi doresc ceva, în afară de sănătate și de prieteni buni, este să scriu cât mai mult pe acest blog de lectură (după vreo trei luni, împlinește și el un an). 

A sosit coletul de la Cartepedia, care intră tot la categoria cadouri, având în vedere că am cheltuit 200 de lei fără să plătesc mai nimic. Acest paradox a fost posibil datorită concursului organizat de Cartepedia și Bookaholic - dacă sunteți curioși să citiți răspunsurile mele la mini-interviu, le găsiți aici. Când am făcut comanda, am scormonit și după niște cărți mai ieftine, ca să crească la număr și să mă bucur de unsprezece ori, nu doar de patru sau cinci, cât costă ultimele apariții. Mă bucur și mă amărăsc deopotrivă: am primit o mulțime de cărți faine, dar acum nu mai am o scuză valabilă pentru a-mi cumpăra altele. :)

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Inima cusută - Carole Martinez



Inima cusută este un fel de Veac de singurătate feminin, plin de senzualitate, sensibilitate și metafore, cu unele elemente pe care le preia din minunatul roman marquezian. Un adevărat tur de forță imaginativ, povestea îmbină realismul magic, fantasticul, misterul și lirismul într-un melanj care, de multe ori, atinge combinația perfectă. Dacă romanul nu ar fi eșuat în câteva rânduri (și aproape în lanț în cea de-a treia parte), Inima cusută ar fi devenit una dintre cărțile preferate citite în acest an. Dar cum au fost aspecte care nu mi-au plăcut, nu mai pot recomanda acest roman din toată inima, așa cum mi-am imaginat inițial că voi face. Senzațiile cu care am rămas la finalul lecturii mă trag în două direcții diferite: dacă ar fi să mă iau după ultima parte a cărții, atunci părerea mea nu ar fi una favorabilă; există însă începutul și mijlocul, care mi-au oferit unele dintre cele mai plăcute momente ca cititor din ultima perioadă.

miercuri, 22 octombrie 2014

Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj - Haruki Murakami



Până nu demult am fost o fană a lui Murakami, devorând vreo șapte romane ale autorului, apoi am început să observ defectele din pânza fină și strălucitoare cu care își îmbracă poveștile. Au început să mă deranjeze scenele de sex de toată jena, mărcile de țoale, relațiile și discuțiile care par desprinse din cărțile chick-lit. Mă întristează faptul că Murakami deviază spre comercial și facil, iar ștacheta romanelor sale scade simțitor. Nu mă deranjează, în schimb, reciclarea elementelor de la un roman la altul, pentru că iubesc simplitatea fluidă a unor povești, dar mai ales lumea fantastică în care Murakami își aduce de mână cititorul, lăsându-l apoi să se descurce singur prin hățișul de mistere și lucruri inexplicabile. În ultima vreme, sentimentele mele sunt destul de ambigue în ce-l privește pe Murakami: nu mai am același entuziasm față de scrierile sale, dar nici nu vreau să îl scot de pe listă, pentru că anumite elemente din lumea murakamiană continuă să mă fascineze.

duminică, 19 octombrie 2014

All Will Be Well: A Memoir - John McGahern



Am constatat că îmi plac foarte mult poveștile adevărate și memoriile care aparțin chiar scriitorilor (sau altor artiști cu har la scris). Aproape tot ceea ce am lecturat până acum din această categorie mi-a plăcut foarte mult, astfel că am gustat din plin și povestea vieții lui John McGahern - unul dintre cei mai importanți autori ai Irlandei - fără ca, în prealabil, să mă fi familiarizat cu romanele sale. 

Cum probabil ați ghicit, am citit All Will Be Well împreună cu prietenul Declan de pe Goodreads. Pe când era adolescent, Declan a avut norocul să îl cunoască pe John McGahern în carne și oase, la o întâlnire cu tinerii dintr-un cerc de literatură pe care îl frecventa. Un om calm și curtenitor, care i-a impresionat pe toți cu modestia lui, scriitorul nu părea foarte diferit de oamenii simpli din viața de zi cu zi, punându-i pe picior de egalitate pe acești tinerii cu ambiții scriitoricești.

marți, 14 octombrie 2014

Viața mea printre cărți (IV)



Nu credeam că va veni ziua în care voi cunoaște cititori de pe Goodreads în realitate (mă refer la cei din afară, nu din România). Am avut o perioadă în care eram prezentă pe acel website în fiecare zi, citind recenziile altora sau scriindu-le pe ale mele, comentând de zor, făcând schimb de cărți și de impresii de tot felul. Activitatea pe Goodreads devenise o parte normală a vieții de zi cu zi, ba chiar un fel de dependență. Dar, așa cum am renunțat la orele pierdute pe Facebook, tot așa am încheiat și cu Goodreads, în momentul în care m-am apucat de blog. N-a fost, totuși, o pierdere de vreme, pentru că mi-am exersat engleza și am descoperit, pe lângă oameni faini din toată lumea, o grămadă de titluri bune, să am ce citi pentru vreo zece vieți. 

vineri, 10 octombrie 2014

I Curse the River of Time (Blestem curgerea timpului) - Per Petterson



Nu știam mai nimic despre acest roman care a ajuns în teancul meu de cărți dintr-o întâmplare; mi-l împrumutase o prietenă de mai bine de jumătate de an, dar ceea ce m-a determinat să-l extrag, în sfârșit, de acolo a fost traducerea apărută recent la editura Univers. Înainte de a începe lectura, aflasem doar că este o poveste tristă și că Per Petterson are un stil personal de a scrie. Am pătruns destul de greu în atmosfera romanului (la început, pare că nu se întâmplă mai nimic), ba, la un moment dat, chiar am fost tentată să-l abandonez și să caut traducerea în limba română. Am perseverat, totuși, iar povestea m-a învăluit în cele din urmă cu izul ei melancolic, cu miros de ploaie de sfârșit de toamnă. 

Într-adevăr, Per Petterson are un stil aparte de a scrie - simplu și totuși dens, cu fraze lungi care mi-au amintit un pic de Javier Marías, fără a avea, însă, încărcătura greoaie a celui din urmă. Iar povestea, deși în esență tristă, nu este una apăsătoare sau deprimantă: cumva, scriitorul reușește să își transporte cititorul nu într-un tărâm al amărăciunii, ci într-unul al gândurilor și al senzațiilor, molipsindu-l cu starea lui contemplativă. Câteodată, autorul strecoară și câteva momente pline de umor, care detensionează atmosfera.

marți, 7 octombrie 2014

Ai toată viaţa înainte - Romain Gary (Émile Ajar)



În primul rând, trebuie să îi mulțumesc domnului Laszlo Alexandru pentru că mi-a recomandat Ai toată viaţa înainte - roman pe care, altfel, nu știu când și dacă l-aș fi citit. Căutând mai multe informații, am observat cât de iubită și de lăudată este această carte (și pe bună dreptate, adaug eu acum) pe care Romain Gary a publicat-o sub pseudonim, câștigând cu ea al doilea premiu Goncourt, după cel primit pentru ”Rădăcinile cerului”. Abia după sinuciderea scriitorului, în 1980, s-a aflat că Romain Gary și Émile Ajar sunt una și aceeași persoană. Asta mă duce cu gândul la povestea olandezului Arnon Grunberg, care a câștigat de două ori premiul "Anton Wachter" pentru proză de debut - a doua oară cu ”Istoria calviției mele”, publicată sub pseudonimul de Marek van der Jagt (ba chiar cineva constata că Jagt e mai bun decât Grunberg). Probabil că olandezul a recurs la asta din amuzament, dar în cazul lui Romain Gary pare să fi fost o motivație mult mai adâncă.

duminică, 5 octombrie 2014

The Lonely Passion of Judith Hearne - Brian Moore



Am citit The Lonely Passion of Judith Hearne împreună cu Declan O'Driscoll, un prieten irlandez de pe Goodreads despre care veți mai auzi, pentru că, pe lângă faptul că lecturăm cot la cot romane irlandeze și românești, mi-a făcut marea bucurie de a vizita Bucureștiul în septembrie. 

Romanul lui Brian Moore mi-a plăcut la început, însă pe la mijloc a început să scârțâie și nu prea și-a mai revenit până la final, când am reușit, în sfârșit, să simt extrem de puternic singurătatea protagonistei - de altfel, laitmotivul acestui roman. Se poate spune că intensitatea poveștii a fost ruinată de accentul pe care scriitorul îl pune pe religie și pe multe aspecte fără legătură cu drama lui Judith Hearne. Însă chiar și un subiect banal cum este singurătatea poate deveni o lectură captivantă în mâinile unui scriitor talentat. Brian Moore este destul de apreciat, dar acest roman nu prea m-a convins să-i caut și celelalte cărți în viitorul apropiat. 

miercuri, 1 octombrie 2014

Călătorie în jurul casei mele - Adina Nanu



Am avut norocul de a pune mâna pe această minunată carte-album cu puţin înainte de lansarea celei de-a doua ediții (mulțumesc, Oana!) - la care, din păcate, nu am reușit să ajung. Călătorie în jurul casei mele este genul de carte care nu poate fi înlocuită vreodată cu un e-book, pentru că miroase frumos, o simți apăsând asupra brațelor, iar picturile și desenele răspândite printre pagini sunt o încântare. Am citit-o pe nerăsuflate, căci autoarea își povestește viața plină de peripeții cu mult umor și tușe lirice pe alocuri, dar și cu o surprinzătoare doză de sinceritate. Încă de la primele pagini, am simțit o afinitate și o simpatie instantanee pentru această doamnă talentată și caldă, care are mai multe vârste într-una, pentru că și-a păstrat intact și viu miezul - copilul în jurul căruia au crescut, protectoare dar nu și sufocante, toate celelalte vârste.

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Cei dintâi și cei de pe urmă - Ludmila Uliţkaia



Cei dintâi și cei de pe urmă este a doua colecție de proză scurtă semnată Ludmila Uliţkaia pe care o citesc în acest an, după Fetiţele. Rude sărmane, care mi-a mers la inimă atât de bine încât am vorbit despre ea în două părți (aici și, respectiv, aici). Volumul de față mi-a plăcut ceva mai puțin, poate pentru că, în unele cazuri, nu am simțit aceeași implicare în viețile personajelor pestrițe imaginate de scriitoare, iar câteva din poveștile lor au avut un final abrupt care m-a nemulțumit un pic - dar acesta este un motiv strict personal, care ar putea să nu îi deranjeze pe alți cititori. 

Povestirile din Cei dintâi și cei de pe urmă sunt mult mai directe, mai indecente și mai sexuale, atingând subiecte ca prostituția sau homosexualitatea, dar ele orbitează tot în jurul subiectului predilect al Ludmilei Uliţkaia - sufletul de neînțeles și plin de enigme al femeilor ruse, cu bagajul lor complex de tradiții și trăsături genetice amestecate. Cadrul temporal este mai variat, de la dictatura sovietică la anii '90, când femeile trec granițele „imperiului malefic” și ajung în Elveția sau în SUA, unde inteligența și spiritul lor descurcăreț nu le mai par atât de speciale ca în patria natală.

miercuri, 24 septembrie 2014

Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică - Kjersti Skomsvold



Iată o cărțulie de la care nu aveam mari așteptări, dar care s-a dovedit a fi o lectură densă și plăcută, tristă și amuzantă în același timp. Mathea, protagonista romanului - cea care ne povestește totul cu o voce de grumpy old (wo)man - este un personaj cu totul aparte, a cărui potențială unicitate este știrbită, însă, de asemănarea izbitoare cu Leo Gursky din Istoria iubirii; nu știu în ce măsură (sau dacă) s-a inspirat Kjersti Skomsvold din romanul lui Nicole Krauss, dar Mathea pare a fi sora geamănă a evreului Leo, cu care seamănă, în unele privințe, ca două picături de apă: amândoi sunt complet asociali, și-au petrecut întreaga viață în invizibilitate, se gândesc obsedant la moartea care se apropie, ies din casă în speranța că vor fi observați de cineva, au un soț - respectiv, un prieten - care este prezent constant în relatările lor. Personajul lui Nicole Krauss este, însă, mult mai autentic decât Mathea, în privința căreia am manifestat, uneori, un soi de incredulitate și confuzie - căci nu am înțeles, pe deplin, personalitatea acestei femei ciudate. Dar, una peste alta (și, mai ales, dacă nu ați citit Istoria iubirii) acest roman de dimensiunea unei nuvele vă va cuceri de la primele pagini.

duminică, 21 septembrie 2014

Nici o veste de la Gurb - Eduardo Mendoza



Credeam că Eduardo Mendoza este un scriitor mai „serios” (știam doar de al său Mauricio sau alegerile locale), dar se pare că autorul are destule cărți umoristice, dintre care cel puțin trei au fost traduse și la noi. Nici o veste de la Gurb este o parodie a romanelor SF și o satiră amuzantă a societății barceloneze, în care autorul ia peste picior o sumedenie de aspecte umane și sociale, ascunzându-se sub identitatea unor extraterești cam ignoranți. Este un mic roman hazliu, se citește repede și garantează măcar niște chicoteli. Nu a fost, însă, atât de amuzant pe cât mă așteptam inițial, căci zâmbetele au alternat cu câteva momente de plictiseală. 

Mă gândesc că un cititor spaniol va gusta mult mai mult această carte, pentru că face referire la o sumedenie de probleme și realități cu care se confruntă un locuitor al Barcelonei. Sunt, însă, și destule observații cu caracter general, care se aplică inclusiv orașului nostru dâmbovițean: gropile săpate de diverse companii, construcțiile neterminate, mijloacele de transport care se întrec între ele în încetineală, apartamentele meschine și costisitoare sau mașinile de gunoi care fac un zgomot infernal.

joi, 18 septembrie 2014

The Blue Fox (Vulpea albastră) - Sjón



Da, aţi ghicit: nu este o coincidență faptul că am citit Vulpea albastră a lui Sjón în momentul în care urmează să apară la editura Polirom. Nu mi-a venit să cred când am văzut-o pe lista în pregătire, căci autorul este destul de obscur, dar asta m-a determinat, în sfârșit, să iau cartea din bibliotecă, unde ședea neatinsă de aproape doi ani. În urmă cu ceva vreme am încercat să citesc un alt roman al lui Sjón (”Ochii tăi m-au văzut”, apărut la editura Niculescu), dar atunci mi s-a părut o poveste destul de stranie, așa că am amânat-o - și amânată a rămas. Am pătruns destul de greu și în micro-romanul de față, dar, la un moment dat, autorul parcă a deschis o ușă iar povestea a năvălit înăuntru, căpătând formă, sens și un anume farmec. Păcat că este o carte atât de scurtă, pentru că scriitura lui Sjón și câteva amănunte mi-au amintit de unul dintre scriitorii mei preferați, Halldór Laxness (singurul islandez nobelizat, în 1955).

duminică, 14 septembrie 2014

Viața mea printre cărți (III)



În august am fost la o plimbare cu bastonul prin București, organizată de ARCEN. De fapt, n-am avut un baston, ci o umbrelă, pentru că în prima jumătate de oră a plouat destul de tare. Am fost fascinată de ghizi, doi tineri volubili și plini de umor, care ne-au istorisit o mulțime de lucruri mai puțin cunoscute despre clădirile bucureștene și oamenii celebri care le-au trecut pragul. Am fost foarte surprinsă când i-am auzit citând (ba chiar interpretând cu haz) poezii și fragmente din cărți ale scriitorilor români, dar nu numai. Astfel am aflat de o carte pe care vreau neapărat să o citesc: Athenee Palace de R.G. Waldeck, unde autoarea - o contesă-corespondentă a ziarului Newsweek - vorbește despre Bucureștiul anului 1940, inclusiv despre atmosfera din hotelul Athenee Palace, unde a locuit timp de șase luni (dacă am reținut corect). Chiar nu mă așteptam să mă întorc de la această plimbare cu o recomandare de lectură!




joi, 11 septembrie 2014

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie - Alice Munro



Ură, prietenie, dragoste, căsătorie este a doua carte de Alice Munro pe care o citesc anul acesta, după Dragă viață despre care am scris aici. Noroc cu Nobelul, că altfel nu o cumpăra și nu o citea mai nimeni pe Alice Munro (am observat acest lucru și printre prietenii destul de citiți de pe Goodreads), deși autoarea scrie foarte bine. Eu am început această carte dintr-o întâmplare: eram într-o mică vacanță la mare și m-am trezit că nu mai am nimic de citit - și astfel a început o „bătălie” cu una dintre prietene, care citea tocmai Munro, iar eu îi subtilizam cartea de fiecare dată când intra în apă sau trăgea un pui de somn (cred că m-a bombănit, dar nu m-am putut abține - scuze, Ana!). 

Cu această nouă lectură, m-am convins că Alice Munro are într-adevăr talentul de a surprinde, în puține pagini, o poveste complexă, sățioasă precum o nuvelă - iar premisa, la prima vedere banală, ascunde detalii care îl țin pe cititor în miezul poveștii. În această colecție am observat - și nu îmi aduc aminte dacă este valabil și pentru Dragă viață - felul în care scriitoarea pregătește povestea pentru încheiere, condensând evenimentele și adoptând un ton-concluzie, fapt care mi-a lăsat senzația unui final cam abrupt – însă acesta este singurul lucru pe care i-l pot reproșa. Mi-au plăcut aproape toate povestirile din acest volum, așa că este destul de greu să aleg o favorită sau să o indic pe cea care mi-a păcut cel mai puțin (deși, în această ultimă privință, cred că mă voi opri la Podul plutitor).

luni, 8 septembrie 2014

Iubire - Hanne Ørstavik



În cuvinte simple și paragrafe scurte, lipsite de încărcătura greoaie a metaforelor, dar cu o forță ce iese la iveală pe măsură ce ne adâncim în lectură, Hanne Ørstavik creează în romanul Iubire o atmosferă surprinzător de intensă, care ne propulsează în nordul cel friguros și acoperit de zăpezi. Pășim pe o scenă de teatru cu personaje puține și câteva locuințe răsfirate printre nămeți, un cadru minimalist parcă desprins dintr-un film de Lars von Trier. Este un univers închis și izolat, în care se regăsesc mai multe singurătăți și mai multe forme de iubire, dar și o scindare între lumea palpabilă și cea imaginată, căci personajele par să trăiască în planuri diferite ce nu se întâlnesc decât arareori. 

Vibeke este o mamă tânără și singură care s-a mutat într-o mică localitate din Norvegia împreună cu fiul Jon, care urmează să împlinească nouă ani. Pe o vreme atât de aspră, protagonista romanului nu poate decât să viseze la vara următoare și la o lume frumoasă plină de romantism și povești fericite - însă visele o îndepărtează de realitatea imediată și de iubirea care se găsește atât de aproape de ea. De fapt, femeia își cam neglijează fiul și trăiește mai mult în imaginație; Jon pare o fantomă ce alunecă la periferia vieții lui Vibeke, căci ea îl ține la distanță prin preocuparea excesivă pe care o are pentru propria viață.

miercuri, 3 septembrie 2014

Sub piele - Michel Faber



Aflasem de acest roman înainte de a fi ecranizat, însă trebuie să recunosc că nu prea l-am băgat în seamă; după ce l-am găsit recent la anticariat și am citit mai multe despre el, am fost copleșită de o curiozitate irezistibilă. Din fericire, cartea nu m-a dezamăgit, din contră - este una dintre cele mai interesante pe care le-am citit anul acesta. Dincolo de rolul de entertainement (căci romanul are destul suspans și mister), Sub piele cuprinde câteva mesaje și critici la adresa societății, pe care Michel Faber le transmite implicit sau direct; nu sunt idei noi, dar ele îmbracă aici o formă inedită.

Chiar dacă mi-a plăcut mult acest roman, l-aș recomanda numai cititorilor dotați cu imparțialitate și un stomac rezistent, pentru că prezența unor scene grotești și revoltătoare îi va pune la încercare (deși nu, nu sunt mai crunte decât cele din Sorgul roșu, care pentru mine a devenit un fel de etalon al cruzimii în literatură). Ulterior am văzut și filmul Under the skin, însă despre acesta voi vorbi puțin la final.

duminică, 31 august 2014

Muzici şi faze - Ovidiu Verdeş



Romanul Muzici şi faze a fost ca o gură de aer proaspăt. Nu știu cum a reușit un Ovidiu Verdeş de 37 de ani să intre în pielea unui adolescent de vreo 15 ani, dar a făcut-o foarte credibil. Pe parcursul întregului roman, chiar am avut senzația că îl aud vorbind pe protagonistul Tinuț - vorbind, nu scriind, pentru că limbajul lui este eminamente oral și auditiv, ca și cum aș fi stat cu băiatul ăsta la taclale pe o bancă, iar el mi-ar fi povestit pe nerăsuflate ce i s-a mai întâmplat în ultima vreme. Nu știu cât de personal este acest roman și în ce măsură este Tinuț un alter-ego al scriitorului (într-un interviu, acesta spune că, în realitate, era foarte diferit de personajul său, fiind mai degrabă interiorizat și „livresc”), dar, una peste alta, Ovidiu Verdeş ne-a dat un roman al adolescenței în comunism extrem de savuros, veridic și amuzant.

vineri, 29 august 2014

Pe când eram o operă de artă - Eric-Emmanuel Schmitt



Trebuie să mărturisesc că m-am apropiat de Eric-Emmanuel Schmitt nu fără o oarecare neîncredere. Scurtimea romanelor sale, frecvența cu care a fost tradus și popularitatea câtorva cărți publicate la noi m-au determinat să-l privesc cu îndoială. Dar curiozitatea a învins în cele din urmă, astfel că am ales cea mai groasă carte pe care am putut-o găsi, a cărei prezentare suna destul de promițător. Ei, și am descoperit, cu surprindere, un scriitor inteligent, cu un stil plăcut, fluid, iar de poveste nu mai zic... Am citit prima jumătate a cărții pe nerăsuflate, captivată de întorsăturile de situație și de aspectele gândite în cel mai mic detaliu, care nu m-au lăsat să am vreo umbră de neîncredere sau de plictiseală. Ulterior, după ce m-am obișnuit cu ineditul situației, intensitatea poveștii a mai scăzut, însă cartea rămâne, până la ultima pagină, o lectură aproape perfectă din categoria așa-zisă „ușoară”.

marți, 26 august 2014

Mărturisirea lui Lúcio - Mário de Sá-Carneiro




Uneori, scurtimea unei cărți ascunde o forță concentrată până la punctul de rupere, iar cititorul trebuie să îi mulțumească autorului pentru că l-a eliberat la timp din îmbrățișarea hipnotică a prozei sale. Altfel, lectura ar fi devenit sufocantă, iar coborârea pe panta nebuniei - alături de personajul principal - s-ar fi transformat într-o povară de neîndurat. Mărturisirea lui Lúcio are o intensitate și un aer maladiv care stârnesc teamă, dar exercită, în același timp, o fascinație de netăgăduit. Profunzimea gândurilor lui Mário de Sá-Carneiro, luciditatea cu care își diseacă sufletul și ostentația cu care își expune cotloanele ascunse ale spiritului său chinuit, toate acestea au creat în interiorul meu un amestec de atracție și repulsie, stârnindu-mi totodată recunoașterea superficialității propriilor trăiri.

duminică, 24 august 2014

Elogiu femeilor mature - Stephen Vizinczey



Auzisem de acestă carte de mai multă vreme, înainte de a descoperi, cu surprindere, că Elogiu femeilor mature a fost tradusă și la noi. Cu un subtitlu intitulat „Amintirile amoroase ale lui András Vajda”, acest roman semi-autobiografic este adresat bărbaților tineri și dedicat femeilor mature, în încercarea de a restabili legătura pierdută dintre ei, care odinioară avea strălucirea perfecțiunii. Stephen Vizinczey, prin alter-ego-ul său András Vajda, ne poartă prin existența sa plină de evenimente, de la copilăria idilică petrecută în Ungaria la experiența războiului și a revoluției, iar mai apoi la viața de refugiat în Canada. Un afemeiat „caritabil”, scriitorul condimentează din plin povestea vieții lui András cu relatări ale diverselor idile amoroase, făcându-ne părtași la dilemele, frustrările și revelațiile sale, care de mult ori îmbracă o formă filozofică.

miercuri, 13 august 2014

Generalul armatei moarte - Ismail Kadaré



M-am ales cu acest roman în urma unei vizite la bibliotecă, unde nu am găsit ceea ce căutam, iar mâna mea s-a îndreptat instinctiv spre această carte pe care mi-o doream de mai multă vreme, și iată cum, circular și previzibil, am ajuns din nou să-l citesc pe Ismail Kadaré, a cărui Albanie saturată de mituri și moarte a ajuns să mă obsedeze. În încercarea de a demitologiza Albania, de a-i scoate în evidență, cu o aparentă ostentație și asprime, tarele, obsesiile, latura barbară și caracterul războinic al locuitorilor săi, scriitorul a reușit doar să sporească misterul și puterea de atracție a acestei țări, așa cum o ușă închisă atrage irezistibil, în ciuda avertismentelor și a pericolelor ce pândesc de cealaltă parte. 

Alături de generalul fără nume, am cutreierat munții învăluiți în neguri ai Albaniei, câmpiile înnecate în noroaie și țărmul Adriaticii cu buncărele în ruină, care îi dau țării zărite de pe mare un aer de fortăreață. În acest roman am întrevăzut, mult mai intens decât în orice altă carte a scriitorului, Albania cea misterioasă, cea amenințătoare, cea sumbră și neprimitoare, în care oamenii par desprinși din decorul unei tragedii antice. Sub influența cuvintelor lui Kadare (care, în traducerea excelentă a lui Marius Dobrescu, au păstrat o poezie și un ritm încântător), această țară prea puțin cunoscută a căpătat contur și suflare, devenind un organism viu, palpabil, pe care am început să îl privesc cu un amestec de teamă și fascinație.

duminică, 10 august 2014

Omul în căutarea sensului vieții - Viktor E. Frankl



Când le-am spus prietenilor că citesc această carte, unii m-au privit cu reticență, iar alții au rămas surprinși, pentru că titlurile cu conotație motivațională sau self-help nu prea intră în lista mea de lecturi. Le-am explicat că Omul în căutarea sensului vieții nu se încadrează în categoria aceea, evitată și privită cu neîncredere, ci este povestea adevărată a unui psihiatru care a supraviețuit Holocaustului și a fundamentat propria teorie psihoterapeutică. Cei trei ani de viață inumană petrecuți în lagărele naziste au condus la credința lui că omul poate găsi un sens chiar și în cele mai înjositoare și chinuitoare condiții de existență - mai bine spus, că și suferința are un sens.

Omul în căutarea sensului vieții este o carte aparte, un amestec de mărturie, filozofie și știință. Poate că lecturarea ei nu îl va face pe cititor mai fericit, nu îi va schimba radical mentalitatea și nici nu îi va da rețete instant de îmbunătățire a vieții, în schimb îl va determina pe cititorul atent și deschis la ideile lui Viktor E. Frankl să își reexamineze principiile și atitudinile. Autorul spune la un moment dat că omului i se poate lua totul, mai puțin libertatea de a-și alege propriul mod de a fi într-un set de împrejurări. Greutățile vieții trebuie privite ca un test al propriei tării lăuntrice și al capacității de a înfrunta prezentul fără a ne refugia în trecut (deși „a fi fost este un fel de a ființa și, probabil, cel mai sigur”, spune Frankl) sau fără a evada din el prin sinucidere. Se pare că logoterapia l-a sprijinit pe Silvian Guranda, traducătorul acestei cărți, în lupta cu o boală teribilă...

marți, 5 august 2014

Zazie în metrou - Raymond Queneau



Nu știu când s-a terminat acest roman hilar și bizar, pentru că m-am trezit deodată la final și m-am simțit cumva părăsită, lipsită așa, dintr-o dată, de compania gălăgioasă și teribil de amuzantă a personajelor, care alcătuiesc un fel de circ de mahala pariziană cu un repertoriu generos de glume proaste, cuvinte greșite și emanații filozofice. Zazie în metrou este o minunăție - scrisă parcă la mișto de eruditul Raymond Queneau, aduce a exercițiu lingvistic făcut în glumă (din categoria „să vedem până unde putem merge”), din simpla plăcere de a lua peste picior limba corectă și scorțoasă, manierele rigide și afectate, dar și spoiala de oraș cultural a Parisulului. Scriitorul ne introduce direct în atmosfera colocvială a romanului prin cuvântul de început, Dundeputeașa (în franceză este "Doukipudonktan", adică "D'où qu'ils puent donc tant?"), iar acesta este doar un exemplu al limbajului colorat și savuros cu care Raymond Queneau își delectează cititorii.

vineri, 1 august 2014

Viața mea printre cărți (II)



Unul dintre locurile mele preferate de citit este la malul mării - pe șezlong, nisip sau rogojină, nu contează - iar anul acesta am mai testat încă o variantă: cititul pe scaun la malul mării, la orele de seară când plaja este mai puțin umblată. Desigur, un scaun este mai greu de găsit (eu am avut noroc cu un bar din apropiere), dar trebuie să mă credeți că experiența este senzațională, mai ales dacă soarele apune undeva prin apropiere. Nu mi-a trecut prin cap să imortalizez întreaga scenă (adică cu mine cu scaun cu tot), de obicei eu sunt cea care îi pozează pe alții, așa că-mi pică mai greu fisa când vine vorba de mine.

Nu știu dacă se observă, dar chiar stau pe scaun!

miercuri, 30 iulie 2014

De ce fierbe copilul în mămăligă - Aglaja Veteranyi


De ce fierbe copilul în mămăligă este unul dintre acele titluri pe lângă care am trecut atât de des încât eram convinsă că l-am citit. Și totuși nu, nu am citit acest micro-roman pe care unii l-au numit un poem în proză, și care seamănă cu un jurnal încropit de un copil, în care acesta își trece, parcă în joacă, observații ingenue, întrebări naive și cugetări aparent simpliste despre viața prezentă și cea trecută. Mai mult decât o înșiruire de fraze aparent disparate, cartea cuprinde povestea maturizării unui copil, reconstituită din fragmente și exclamații, din temeri și vise, din realități și fantasme.

Scriitura Aglajei Veteranyi - care mi-a amintit de cea a Ágotei Kristof - este stranie, cu o tentă suprarealistă și grotescă, cu un umor negru pe alocuri și cu o imaginație debordantă cât cuprinde. Fiecare cititor va reacționa diferit la această carte - mie mi-a plăcut, pentru că am o slăbiciune pentru tot ceea ce este ciudat, la granița dintre normalitate și nebunie. Unde unii cititori au văzut un personaj schizoid, eu am văzut un copil aruncat dintr-un loc într-altul, fără identitate și fără istorie, o ființă care nu aparține cu adevărat niciunei patrii sau limbi, o persoană cosmopolită nu prin voință proprie, ci prin voința celorlalți. Singurul ei refugiu este în imaginație, oricât de departe de realitate o poartă proiecțiile inocente sau grotești, străbătute de obsesia morții și a fatalității.

duminică, 27 iulie 2014

Un veac de singurătate - Gabriel García Márquez




Oare a mai rămas vreun cititor care să nu fi citit Un veac de singurătate? Eu sunt unul dintre aceștia, pășind târziu în lumea fermecată a lui Márquez, însă mă bucur că am făcut-o măcar acum, când am impresia că înțeleg mai bine și gust mai intens - sau poate că doar așa mi se pare. Romanul mi-a deschis o poartă către universul fabulos al imaginației fără margini, unde fantasticul coabitează cu realul într-o simbioză firească, iar personajelor le este mai teamă de război decât de spirite - o lume în care mărturisesc că mi-ar plăcea să trăiesc, dar, probabil, va trebui să înnebunesc pentru a ajunge acolo. 

Chiar dacă am pierdut șirul fiilor și al fiicelor, al nepoților și al nepoatelor, al celor numiți Aureliano și José Arcadio, chiar dacă uneori am fost cuprinsă de confuzie, imaginația fecundă a lui Marquez m-a ținut legată de carte nu cu lanțuri împovărătoare, ci cu fire de mătase răcoroase și blânde, mereu în expectativă și mereu încântată de întâmplările ireale și detaliile minunate, gustând din plin umorul, grotescul și vivacitatea extraordinară a geniului creator marquezian.

miercuri, 23 iulie 2014

Lumea ce va să vină - Dara Horn




În Lumea ce va să vină, Dara Horn se avântă într-o întreprindere complexă în care încearcă să cuprindă trecutul, prezentul și lumea ce va să vină, precum și destinul tragic al evreilor. Scriitoarea vorbește aici despre artă și artist, despre iubire și suferință, despre fragilitatea vieții omenești, despre cele trecute care pregătesc cele viitoare, despre talentul care uneori condamnă în loc să salveze, despre falsuri și plagiate și latura lor etică, despre povești și picturi uitate care nu mai există pentru că nu mai sunt privite de nimeni, despre lumea de apoi care nu este neapărat sinonimă cu lumea ce va să vină.

Sunt multe elemente care promit o lectură excelentă, însă, din păcate, ceva nu a funcționat cum trebuie în relația mea cu acest roman. Este greu de explicat ce nu a mers, mai ales că istoriile pe care le cuprinde sunt interesante, iar scriitura poate fi clasificată drept creativă. Însă de prea multe ori m-am aflat în afara poveștii, privind neimplicată, de undeva din exterior, evenimentele care se derulau înainte și înapoi, purtându-mă din New York-ul contemporan în Rusia anilor 1920, fără ca momentele brutale să mă revolte, fără să iubesc sau să urăsc cu adevărat personajele, fără să mă entuziasmez în fața bogăției de metafore și simboluri.

luni, 21 iulie 2014

The Fish Can Sing - Halldór Laxness




The fish can sing just like a bird,
And grazes on the moorland scree, 
While cattle in a lowing herd 
Roam the rolling sea. 

(Peștele poate să cânte asemenea păsării 
Și să pască pe nisipurile landei,
În timp ce vitele, mugind în cireadă, 
Cutreieră marea zbuciumată.)* 

*De fiecare dată când încerc să traduc ceva, îmi dau seama cât de dificilă este munca de traducător. Ei, încercați voi să transpuneți cu rimă versurile de mai sus. Pe mine mă depășește. 

miercuri, 16 iulie 2014

Zăpezile de altădată - Gregor von Rezzori




Zăpezile de altădată este o carte extraordinară, scrisă cu melancolie, erudiție și umor, prin intermediul căreia am ajuns să îl cunosc pe unul dintre marii scriitori din umbră, Gregor von Rezzori - pe numele adevărat, Gregor Arnulph Hilarius d'Arezzo. În spiritul celebrei întrebări a lui François Villon, Mais où sont les neiges d'antan?, von Rezzori rememorează, filtrează și răstălmăcește amintiri despre locuri, timpuri și oameni care nu mai există decât în memoria subiectivă. El are ce povesti, și o face cu un asemenea talent și aparentă mistificare, încât granița dintre adevăr și ficțiune devine nebuloasă și îndoielnică. Prea captivată de incursiunile interioare ale scriitorului pentru a mai privi dintr-o perspectivă exterioară, am uitat de multe ori că ceea ce citesc este, mai degrabă, o abordare hiperbolizată a trecutului și mai puțin o realitate irefutabilă.

duminică, 13 iulie 2014

Eseu despre luciditate - José Saramago



Pentru cei care nu știu, Eseu despre luciditate este o continuare a romanului Eseu despre orbire, despre care am vorbit aici. Cel mai indicat ar fi ca cele două cărți să fie citite în ordine, chiar dacă romanul de față funcționează și de sine stătător, iar înțelegerea lui nu depinde foarte mult de primul. Totuși, anumite fraze care fac trimiteri subtile la epidemia de orbire vor trece neobservate sau neînțelese, iar finalul nu va mai avea același impact fără a cunoaște pe deplin rolul și semnificația-simbol pe care le îndeplinesc soția doctorului sau primul om care a orbit, personaje care sunt readuse în miezul acțiunii din Eseu despre luciditate

Saramago revizitează orașul - fără nume și fără o ancorare certă în timp și în spațiu - în care s-a petrecut misterioasa orbire în masă, în urmă cu patru ani. Atunci, rațiunea și umanitatea au fost puse la încercare, căci tot ce poate fi mai primitiv și mai josnic în ființa umană a ieșit la iveală. Acum, orașul-capitală al țării este amfiteatrul unor noi întâmplări ieșite din comun: la scrutinul general, un procent covârșitor al populației a votat în alb. Nu voturi nule sau abțineri, ci voturi în alb, care aruncă guvernul într-o situație fără precedent. Sute de mii de oameni, care nu par înțeleși în prealabil, nici hipnotizați în masă, nici manipulați de vreo organizație anarhistă, cu toții și-au exercitat dreptul legal de a nu alege niciuna din variantele politice și sociale care le stau la dispoziție, într-un protest pașnic al nemulțumirii și al lipsei de opțiune.

joi, 10 iulie 2014

Mă numesc Roşu - Orhan Pamuk



De ce am amânat atât de mult timp să citesc Orhan Pamuk, de ce? Am trăit trei ani în casă cu Zăpada, așteptând ninsoarea perfectă pentru a o citi (în realitate, o scuză), pentru a descoperi apoi, într-o carte împrumutată, cât de mult îmi place scriitura lui Pamuk. Autorul m-a fermecat instantaneu cu poveștile care curg melodios și învăluitor, cu basmele și legendele care par desprinse dintr-un sipet al minunilor, încât - în ciuda întinderii romanului - nu mi-a venit să întrerup lectura cu nicio altă carte mai scurtă, după cum mi-e obiceiul. Recunosc, entuziasmul mi s-a mai diminuat spre final, când mi-am pierdut un pic răbdarea în fața avalanșei de detalii legate de picturi și nume de miniaturiști, care păreau că nu se vor mai termina. Însă acum nu mă mai oprește nimeni - vreau să citesc tot ce a apărut la noi de Orhan Pamuk.

luni, 7 iulie 2014

Două romane de Amin Maalouf




Polirom, 2006, 240 pag., traducere Daniel Nicolescu

Odată cu acest roman, am făcut cunoștință cu minunatul dar de povestitor al lui Amin Maalouf, care m-a fermecat imediat. Nici nu se putea altfel, căci unele părți au aerul de vis al unui basm sau al unei povești desprinse din O mie și una de nopți. Am perceput Scările Levantului ca fiind complementară memoriilor lui Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric, poate pentru că povestea lui Maalouf se desfășoară cam în aceeași perioadă, însă de cealaltă parte a baricadei - cea musulmană. Din acest motiv, am avut senzația că evenimentele relatate au o notă de veridicitate, chiar dacă știam că citesc o ficțiune.

joi, 3 iulie 2014

Dormind la soare - Adolfo Bioy Casares



Dormind la soare este, deopotrivă, un fel de opera buffa cu personaje tarate, dar și un thriller psihologic cu accente comice, având în centru povestea neobișnuită a unei căsnicii, istorisită de unul dintre soți. Cei de la Humanitas au făcut o paralelă bună cu Hitchcock, pentru că Adolfo Bioy Casares, asemenea cineastului, nu face uz de elemente-șoc, ci de lucruri mai subtile, care mențin o stare de suspans abia perceput, o senzație sumbră și amenințătoare care plutește nedefinit în aer. Iar după câteva piste false și răsturnări de situație, „șocul” vine abia la final prin deznodământul neașteptat, moment în care Bioy Casares duce povestea în cheie (științifico-) fantastică. Presimt că gusturile personale vor avea un cuvânt de spus aici, căci finalul îi va surprinde plăcut pe unii cititori și neplăcut pe alții.

luni, 30 iunie 2014

Florile înghețate din martie - Ismail Kadaré




Nu intenționam să citesc Florile înghețate din martie atât de repede, pentru că prefer să alternez scriitorii, însă am răsfoit puțin cartea și m-a captivat instantaneu. Lavinia e de vină, căci mi-a vorbit de ea! E clar, am devenit deja o fană a acestui scriitor albanez, care m-a fermecat cu miturile lui, cu istoriile extrem de interesante despre tradițiile albaneze (în principal cele legate de kanun) și cu poveștile care curg lin și îmbietor, încât este o reală plăcere să mă cufund într-un roman de Kadare (când voi întâlni și cărți mai slabe, nu le voi trece sub tăcere, promit).

Sunt foarte multe aspecte interesante în Florile înghețate din martie și, chiar dacă lectura nu a fost una perfectă, având și momente în care a mai lâncezit, observ acum că ceea ce rămâne întotdeauna după o carte de Kadare este o anume esență, idei pe care le rumeg în continuare, elemente care mă entuziasmează mai multă vreme, și nu pot decât să-l apreciez și mai mult pe autor datorită acestui efect neprevăzut al scrierilor sale.

vineri, 27 iunie 2014

Viața mea printre cărți (I)



De la o vreme, am simțit nevoia să scriu și altceva în afară de recenzii. Nu am de gând să vă plictisesc cu viața mea personală, iar la categoria știri nu mă bag deocamdată, așa că tot despre cărți am să vă povestesc. O iau cronologic, de la începutul lui 2014, când m-am și apucat de scris pe acest blog.

Eu am primit Mishima, Zweig, Fukazawa, 
Winman, Donțova și Carageani
Mi-am început anul foarte bine, cu un teanc de cărți, adică. Am participat la un concurs organizat de Booktopia și-am câștigat 12 cărți împreună cu o fată despre care nu știu absolut nimic, nici măcar cum arată (pentru a participa la concurs, ne-am trimis reciproc o carte-surpriză, prin poștă - lamentabilă experiență). Fiecare a primit câte șase cărți, urmând ca ulterior să le schimbăm între noi, dar după entuziasmul de la început s-a așternut liniștea. Nu știu ce-a făcut ea cu cărțile, dar pe ale mele s-a așezat praful în bibliotecă, așa că va trebui să iau măsuri cât de curând. Ba nu, mint, am citit povestirea care dă titlul volumului lui Shichirō Fukazawa, Balada de la Narayama, care este senzațională (am scris despre ea aici).
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...