marți, 10 mai 2016

Dama de pică și alte povestiri - Aleksandr S. Pușkin



Poate că nu aș fi citit prea curând Dama de pică și alte povestiri de Aleksandr Pușkin dacă romanul „Frații Karamazov” nu mi-ar fi trezit interesul pentru literatura clasică rusă și dacă nu aș fi constatat recent că n-am mai pus mâna de multă vreme pe un volum de proză scurtă. Chiar dacă la început am avut o oarecare reținere față de subiectele și personajele atât de diferite de vremurile noastre, povestirile au început să-mi placă din ce în ce mai mult, pentru ca la final să-mi pară rău că s-au terminat (am aflat ulterior că există un alt volum apărut la Editura Corint, care conține mai multe proze de Pușkin). 

Unele povestiri își fac simțită vârsta, însă majoritatea au un aer atemporal, rămânând la fel de interesante și de captivante și astăzi, la aproape două secole de la conceperea lor. Printre favoritele mele se numără Dubrovski, Dama de pică, Domnișoara țărăncuță, Căpitanul de poștă și Dricarul, însă fiecare poveste are câte un subiect neobișnuit sau un final surprinzător, toate sunt presărate cu vorbe de duh și cu umor, iar câteva au accente fantastice - o diversitate care a făcut lectura mult mai antrenantă și mai satisfăcătoare decât mă așteptam la început.

Cel mai mult mi-a plăcut povestirea Dubrovski, care este și cea mai lungă și mai complexă (din câte am înțeles, este un roman neterminat), având o mulțime de amănunte interesante din viața boierilor ruși și câteva întorsături de situație care m-au ținut cu sufletul la gură. Kirila Petrovici este un boier de viță veche, un om lacom și răsfățat, nemilos și cam prost; singurul om pe care îl prețuiește și căruia îi ascultă părerile fără să se supere este vecinul Dubrovski, un boier scăpătat, dar mândru, care este jignit într-o zi de gluma unui rândaș de pe moșia lui Kirila. De aici se pornește o vrajbă cu consecințe tragice, ale cărei urmări se răsfrâng și asupra generației următoare, pecetluind soarta celor doi copii ai boierilor. Din câte am aflat citind despre viața autorului, personajul Mașei Kirilovna ar putea fi inspirat parțial de Anna Petrovna Kern, o frumoasă rusoaică de care Pușkin a fost îndrăgostit; la vârsta de 17 ani, Anna a fost măritată împotriva voinței sale cu un general de 56 de ani, pe care fata îl detesta. 

Dama de pică este atât de celebră - povestirea a servit drept inspirație pentru trei opere și câteva filme - încât ar fi trebuit să știu câte ceva despre subiect, dar iată că habar n-aveam despre ce este vorba, ceea ce a fost mai bine. Finalul este în cheie fantastică - la fel ca în proza „Dricarul” -, iar povestea vorbește despre înșelăciune, lăcomie, crimă și răzbunarea care nu întârzie să vină. Am aflat de pe Wikipedia că personajul contesei a fost inspirat de prințesa Petrovna Galitzine (poreclită Princesse Moustache), care a fost doamnă de onoare pentru cinci împărați ruși și avea 92 de ani atunci când Pușkin a scris povestirea. Conform unei legende, prințesa i-a dezvăluit unui nepot secretul celor trei cărți norocoase, pe care îl aflase la Paris de la Contele Saint-Germain. 

Scriitura lui Pușkin este simplă, concisă și lipsită de zorzoane, însă foarte plăcută, chiar dacă unele formulări sună cam pompos în vremurile noastre. După cum declară chiar autorul în câteva rânduri, el se sustrage tipicului romancierilor contemporani, respingând convențiile și ferindu-se de dramatismele banale și previzibile. O doză de romantism și de sentimentalism pare însă inevitabilă, mai ales pentru eroinele lui Pușkin, care cunosc viața mai mult din romane și, în unele cazuri, trăiesc izolate pe moșia părintească, iar cutumele vremii le obligă să se supună voinței părinților și să își înăbușe pornirile amoroase - însă nu și imaginația. 

Cititorii care n-au trăit la țară nu-și pot închipui cât sunt de fermecătoare aceste domnișoare de provincie! Crescute în aer curat, la umbra merilor din grădină, ele învață a cunoaște lumea și viața din cărți. Izolarea, libertatea și cititul dezvoltă de cu vreme sentimentele și pasiunile necunoscute „frumoaselor” noastre de la oraș. Pentru domnișoara de provincie sunetul clopoțelului de la ușă e o aventură, o călătorie în orașul apropiat e o „epocă” din viață, iar vizita unui musafir lasă o amintire trainică, uneori veșnică. De bună seamă, fiecare e liber să râdă de unele ciudățenii ale acestor domnișoare; însă glumele unui observator superficial nu le pot distruge adevăratele calități: personalitatea și originalitatea caracterului (l'individualité), calități de seamă, fără de care nu poate exista nici demnitate. Femeile din capitală poate că primesc o educație mai bună, însă viața mondenă le nivelează repede caracterele, le uniformizează sufletele ca niște coafuri asemănătoare una cu alta. (pag. 68)

Personajele lui Pușkin sunt ofițeri și soldați, boieri și slugi, domnișoare crescute la țară și „frumoase” de la oraș, tineri înflăcărați și haiduci temuți. În acele vremuri erau foarte populare partidele de vânătoare și jocurile de cărți (mai cu seamă Faraon), afronturile erau soluționate prin dueluri, bărbații fără patima beției erau considerați o minune nemaipomenită, fetele citeau cărți romantice care le aprindeau imaginația, însă la primul flirt intrau în panică, poveștile de dragoste se sfârșeau tragic sau, dimpotrivă, aveau o rezolvare surprinzătoare (cum se întâmplă în „Viscolul”, unde doi tineri plănuiesc să se căsătorească pe ascuns, trecând peste împotrivirea părinților fetei), viața la țară putea fi extrem de plictisitoare, iar boierii se distrau pe seama oaspeților, făcând uneori glume sinistre (ca fudulul boier Kirila Petrovici din „Dubrovski”).

Față de protagoniștii lui Dostoievski, care, cu câteva excepții, par la fel de actuali și astăzi, personajele lui Pușkin își cam arată vârsta, iar acest lucru este evident mai ales în cazul personajelor feminine. Trebuie să recunosc că mi-a fost destul de greu să le înțeleg și să empatizez cu dramele și zbuciumul lor sufletesc, pentru că mentalitatea eroinelor lui Pușkin este cu totul străină de convingerile și trăirile mele. Uneori, aceste tinere naive, panicarde și complet neajutorate au reușit să mă enerveze, ba pe unele dintre ele chiar le-am ocărât cu voce tare pentru ceea ce mi s-a părut a fi un comportament prostesc (mă refer în special la Mașa Kirilovna din „Dubrovski” și la Lizaveta Ivanovna din „Dama de pică”; în schimb, mi-a fost extrem de simpatică Liza din „Domnișoara țărăncuță”). 

Desigur, îmi dau seama că nu este vorba de prostie - deși acceptarea tacită a sorții tot mă scoate din sărite -, ci de mediul în care au fost crescute, de lipsa lor de experiență, de regulile adeseori stricte și dure, de timiditatea și de mândria lor, care dau naștere unor purtări de neînțeles: teama că s-au purtat necuviincios, neliniștea la primirea unei scrisori de dragoste, hotărârea de a deveni distante pentru a tăia orice inițiativă îndrăzneață, negarea propriilor sentimente și tot așa. Cu toate acestea, personajele feminine mi s-au părut cele mai pitorești și am apreciat faptul că Pușkin le acordă o atenție deosebită în povestirile sale. 

Citi scrisoarea. Era o declarație de dragoste, scrisă delicat, respectuos și luată cuvânt cu cuvânt dintr-un roman nemțesc. Dar Lizaveta Ivanovna nu știa nemțește și fu foarte încântată. Totuși, scrisoarea primită o neliniști mult. Pentru prima dată intra în legături strânse, în cea mai deplină taină, cu un tânăr. Îndrăzneala lui o înspăimânta. Ea se învinovățea de o purtare necugetată și nu știa ce să facă. Să nu mai stea la fereastră? Să domolească printr-o totală nepăsare dorința tânărului ofițer de a o mai urmări? Să-i înapoieze scrisoarea? Să-i răspundă rece și hotărât? (pag. 211)

Citind aceste povestiri și cunoscând astfel o parte din mentalitățile acelor vremuri, am simțit brusc o mare recunoștință pentru faptul că lucrurile s-au schimbat între timp și, cel puțin în problemele sentimentale, regulile și moravurile s-au mai relaxat, iar femeile au căpătat dreptul de a alege și de a refuza. Dacă m-aș fi născut pe la începutul secolului 19, prea bine nu mi-ar fi fost: aș fi putut fi o țărăncuță naivă și analfabetă, cu care boierii și-ar fi făcut de cap; sau o fată de boier crescută la țară și hrănită cu povești romantice (deci la fel de naivă, dar cu o atitudine mândră); sau o fată de la oraș, înfumurată și nătângă, mare amatoare de baluri și de discuții plictisitoare; sau o domnișoară de companie săracă, nevoită să suport toanele unei contese și disprețul tinerilor care nu m-ar fi considerat demnă de nasul lor. Cu excepțiile de rigoare, duse sunt astăzi căsătoriile aranjate de părinți în ciuda opoziției fetei, la fel cum sunt opreliștile cauzate de situația umilă a băiatului și mentalitățile arhaice care nu făceau decât să complice situația; cu toate acestea, au rămas și vor rămâne destule aspecte care zădărnicesc finalurile fericite, însă ele țin mai degrabă de natura feminină decât de cutumele vremurilor. Inima femeii nu rabdă taina, oricare ar fi ea - se pare că unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Duse sunt și duelurile atât de populare și de frecvente în epocă - un obicei barbar și absurd, care pe atunci era văzut drept o dovadă de curaj și onoare, nu ca un omor cauzat adeseori din motive stupide precum mândria, gelozia sau invidia. Bărbații care se eschivau și nu cereau satisfacție pentru ofensa primită erau marginalizați și disprețuiți, după cum aflăm din povestirea Împușcătura (Tinerii iartă orice, afară de lipsa de curaj: pentru ei, curajul e cea mai înaltă calitate omenească, pentru care iartă orice vicii). Un fost husar, cu un trecut învăluit în taină, îi dezamăgește pe tinerii care îl admiră, pentru că nu îl provoacă la duel pe un soldat care l-a insultat și, astfel, onoarea lui rămâne mânjită și nespălată

La vremea aceea era la modă să fii scandalagiu. Eu eram cel mai mare scandalagiu din toată armata. Duelurile în regimentul nostru se țineau lanț: la toate, ori eram martor, ori mă duelam. Camarazii mă adorau, iar comandanții regimentului, care se schimbau foarte des, mă priveau ca pe un rău necesar. (pag. 16) 

Însuși Pușkin a murit în urma unui astfel de duel care a avut loc pe 27 ianuarie 1837, după ce scriitorul l-a provocat la duel pe proaspătul său cumnat, care o curtase asiduu pe frumoasa soție a lui Pușkin, Natalia Goncearova (Pușkina), și răspândise o serie de pamflete răutăcioase. Replica personajului Silvio din „Împușcătura” - Conte, ești al dracului de norocos! - pare o premoniție a acestui eveniment, când sorții au făcut ca oponentul lui Pușkin, baronul d'Anthès, să tragă primul și să-l rănească mortal pe scriitor (cum duelurile erau ilegale în Rusia, d'Anthès a fost închis, i s-au retras gradele militare și a fost alungat din țară). Totul pare atât de stupid astăzi și m-am gândit imediat la cuvintele lui Dostoievski despre tineretul rus care, mânat de râvna faptelor imediate, este gata să-și dea viața în războaie sau în dueluri, deși nu ar fi în stare să-și jertfească câțiva ani din viață unei învățături aride, pentru a sluji astfel mult mai eficace adevărului și actelor de eroism. 




Editura: Polirom, 2013
Traducere: Eusebiu Camilar
Număr de pagini: 236
Titlu original: Povesti pokoynogo Ivana Petrovicha Belkina (1831), Pikovaya Dama (1834), Kirdzhali (1834), Istoriya sela Goryuhina (1837), Dubrovsky (1832/1841)




6 comentarii:

  1. uite puskin si tolstoi imi lipsesc din repertoriu :))
    de fapt, de puskin am citit "boris godunov", dar asta pt ca l-am avut la un examen de istoria teatrului. de la tolstoi am citit "sonata kreutzer" (interesanta, de altfel, prin ideile despre educatia si rostul femeii in societate ale personajului principal), dar in rest nu prea m-a tras ata catre scrierile lui.
    de ceva timp ma tot gandeam ca ar trebui sa citesc "dama de pica", acum stiu ca trebuie.
    sa ma repet? cehov! neaparat! "stepa", "calugarul negru" preaminunata "doamna cu catelul", "salonul nr. 6" (o fi 6?.. hmmm, ma lasa memoria), "casa cu mezanin", "grasul si slabul" si cate si mai cate.
    bine ca nu traim in acea perioada, putem sa citim si sa gandim! :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oai, mă mir că n-ai citit mai multe cărți de Pușkin și Tolstoi, doar te știu pasionată de literatura rusă, dar trebuie să-mi reamintesc că ești și tu om și n-ai cum să citești chiar tot. :))

      Ce potrivire, chiar adineaori citeam pe blogul lui Valeriu Gherghel că Garabet Ibrăileanu, „cînd voia să recitească Război și pace, își lua concediu de la Facultate, cel puțin două săptămîni, anunța din vreme absența de la cursuri, și se pregătea să repete o veche și neîndoioasă bucurie. (...) o îndruma pe soție, mult îngăduitoarea lui Elena, să spună vizitatorilor că nu e acasă. Nici un intrus n-avea voie să-i strice plăcerea.” :D

      Dap, musai Cehov, m-ai convins să citesc povestirile lui! Sper să le găsesc pe cele menționate de tine în ediția de la Polirom (cartea a rămas în biblioteca socrului, de unde am luat și povestirile lui Pușkin, așa că nu pot să verific cuprinsul acum).

      Ștergere
    2. Recomandarea asta o aveam si eu pregatita, citind ca ti s-a redeschis pofta pentru proza scurta: povestirile lui Cehov. Maria

      Ștergere
    3. Mulțumesc, dacă mai aveți și alte recomandări, le aștept cu drag.
      M-am uitat un pic pe internet și am constatat că sunt mai multe volume cu povestiri de Cehov, dar o să rămân deocamdată la „Stepa și alte povestiri”, care conține „Doamna cu cățelul”, „Salon nr. 6” (ai zis bine, Cătălina) și „Grasul și slabul”. „Călugărul negru” se găsește în volumul „Logodnica. Schițe și povestiri” (ediția nouă), iar „Casa cu mezanin” probabil că este în ediția veche, care e epuizată. Mda, sunt împrăștiate peste tot povestirile lui Cehov. :)

      Ștergere
  2. ce pot sa spun, mai am si eu scapari :))
    uite, ar trebui sa fac la fel ca domnul ibraileanu si sa ma inchid in casa (din nou) cu "fratii karamazov". colega mea de apartament tocmai a terminat de citit si mi-a facut pofta :)) pacat ca nu-ti poti lua concediu pentru asa ceva, nici macar ca librar :D
    "grasul si slabul" am impresia ca se afla in ambele volume de la polirom, si in cel cu "stepa" si in cel cu "logodnica". cea mai draga mi-e tot "doamna cu catelul", imi rupe sufletul de fiecare data cand o citesc. apropo, tocmai a iesit la corint "duelul. drama la vanatoare" de cehov (spoiler: "drama la vanatoare" era cea mai ne-preferata scriere a autorului, dar tot mi-a placut). si daca tot suntem aici, recomand si corespondenta lui, dar se gaseste greu, iar eu imi pazesc acest volum cu mare grija, nu vreau sa ma paraseasca vreodata :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Colega ta de apartament sper că este o persoană respectabilă, care nu va atenta la corespondența lui Cehov pe care o păzești cu atâta grijă. :))
      Hihi, poate reușești să recitești „Frații Karamazov” în concediul „legal”, deși ar fi grozav și chiar îndreptățit să se introducă un „concediu pentru lectură” în cazul librarilor! :))
      Am o prietenă care recitește periodic romanele lui Dostoievski, iar mie mi s-a făcut tare rușine când am auzit asta, știind că nu-i citisem nici măcar o carte. Trebuie să revin zilele astea la „Frații Karamazov” pentru a continua cu notițele (și pentru a reciti fragmente cu această ocazie), poate după aceea reușesc să scriu ceva despre roman. Nu știu exact ce, pentru că sunt prea multe de spus. :)) Cert e că am o poftă grozavă să citesc și celelalte cărți de Dostoievski - în ce ordine, nu știu deocamdată. Dar, până atunci, Cehov! :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...