joi, 13 octombrie 2016

Blestemul tâlharului mustăcios - Irina Teodorescu



Nu auzisem până acum de Irina Teodorescu, dar m-a atras imediat titlul romanului său, Blestemul tâlharului mustăcios, care promitea mai multe lucruri deodată: o poveste cu tentă fantastică, într-o cheie amuzantă, o istorie petrecută demult, în vremuri când blestemele și bandiții aveau o altă greutate în viața oamenilor și în imaginarul colectiv. Titlul este bine ales, m-am lămurit eu apoi, căci romanul mi-a oferit lucrurile la care mă așteptam, dar și câteva pe deasupra. 

Dincolo de ineditul poveștii, care îmbină elemente de basm cu realități românești și un strop de magie cu subiecte licențioase, am fost cucerită mai ales de scriitura foarte proaspătă, cu o puternică amprentă orală, a Irinei Teodorescu. Cel mai bine este să descoperiți singuri dacă vă încântă au ba, dar mie mi-a plăcut foarte mult stilul ei fluid, cu un ton jucăuș, pe alocuri provocator, cu note de sarcasm, umor și ireverențiozitate, cu fraze lungi în care se trece brusc de la persoana a treia la persoana întâi, căci naratorul se dă deoparte și cedează locul personajului. Alteori, suntem martorii unui balet de fraze care relatează două povești intercalate, într-un crescendo care te determină să citești pe nerăsuflate. E atât de vie și de savuroasă scriitura asta, e atâta vervă în penelul Irinei, încât lectura a fost o încântare, dar trebuie să vă avertizez că romanul are și o doză de ciudățenie, care nu va fi probabil pe placul tuturor. În cazul meu, așa cum mă știți, a reprezentat un motiv în plus pentru a savura povestea. 

(A fost destul de greu să selectez citate, pentru că ori își pierd din farmec scoase din contextul poveștii și al limbajului, fie dezvăluie din subiect.)

Automobilul, vopsit în verde, cumpărat din capitală de Ion la nașterea primului său băiat Tot Ion dintre primele treizeci de automobile disponibile în țară, este mai mult o toană decât un lux. Chiar că l-am meritat, se gândește Ion așezat la volan, cu pletele în vânt, zâmbindu-i din când în când soției sale, care șade în dreapta lui. Femeia, la început înspăimântată de ideea unui drum atât de lung fără un cal de schimb, s-a liniștit acum complet; așa ce s-a liniștit, că îngână un cântecel popular în timp ce duce la buzele bărbatului ei o țigară de foi pe care a aprins-o pentru el. Din când în când trage și ea, fericită că a scăpat de sub privirile copiilor. Viața-i frumoasă, vezi? și scoate fumul pe nări, gata să se sufoce. Merg amândoi la nunta unei nepoate de văr de-a Elisabetei, și cum să nu te bucuri când îți dai seama că în chiar seara asta o să vezi marea, poate c-o să și intri-n ea, mai știi? se pare că așa se face, te îmbăiezi! Mai ales dacă afară-i cald așa ca azi și dacă nu-i lume prea multă, numai familia sau doar femei; totuși, ar trebui văzut cum e senzația asta, să te cufunzi într-un munte de sare topită. (pag. 27)

Cândva pe la mijlocului secolului XIX, tânărul boier Gheorghe Marinescu îl păcălește pe un tâlhar mustăcios, vajnic haiduc nițel cam naiv, pentru a-l păgubi de cuferele cu aur pe care le are dosite cine știe unde. Că-l păgubește și de viață, asta e partea a doua, dar tâlharul nu-și dă suflarea înainte de a-l blestema pe boier și pe urmașii lui până-n anul 2000, când, după cum credeau unii, lumea avea să se sfârșească oricum, iar după cum spune cântecul din vremurile comuniste, „Vom face ce-am văzut cândva / Toate visele îndrăznețe / În fapte le vom preschimba / Vom fi meșteri iscusiți / Să vă facem fericiți / Pe voi părinții ce veți fi / La a doua tinerețe în 2000”. 

Aceasta este premisa poveștii care se dezlănțuie neîntârziat, într-un vârtej de întâmplări comice, tragice și pe alocuri indecente, și uite-așa, luați de vârtej, străbatem întregul secol XX, fiind martori la moravuri, mentalități și evenimente de pe scena socială și politică românească: cele două Războaie Mondiale, monarhia, rasismul și antisemitismul, schimbările radicale din timpul regimului comunist. Este o lecție comprimată de istorie, care uneori se ghicește printre rânduri, și chiar mă gândeam că tot cititorul român este cel mai potrivit pentru cartea asta, deși, în unele privințe, ține în brațe un roman destul de atipic, care lasă loc de subiectivism și de păreri împărțite. 

Taie bucățile de carne cubulețe, ea, Maria Marinescu, Vipera Margot, uite-o în vreme ce gătește de zici că-i bucătar-șef... Tata cred că s-ar răsuci-n mormânt de m-ar vedea din norișorul lui; și-n plus chiar mă pricep; înainte, în familie era rușine să ai talent pentru vreo îndeletnicire casnică.... Dar, asta e, ce să-i faci, să mergi în schimb la fabrică? Nu, nici comunismul n-o să țină o veșnicie, americanii o să apară în curând și totul o să se sfârșească, de-acum până atunci nu am decât să mă prefac, ce vrei, dragă, pentru familie pot să mă chinui și eu puțin. (pag. 159)

Desigur, firul principal al cărții urmărește istoria familiei Marinescu, presărată cu ambiții și ipocrizie, destrăbălare și masochism, petunii care nasc broaște și petunii din care se fac leacuri, jertfe umane și povești de dragoste de tot soiul, dar și generozitate și bunătate. Totul este relatat de un narator detașat de personajele sale, pe care le privește lucid, cu bune și cu rele, lăsându-le în voia blestemului și a propriilor alegeri, care le poartă pe căi nebănuite. 

[spoiler] Regăsim elemente din mitologia românească (Ana adusă ca jertfă, care se răzvrătește însă împotriva alegerii făcute de familie și își urmează propria chemare) și din panteonul creștin (Maria Deșănțata care merge pe jos la Ierusalim, fără a atinge căința Mariei Magdalena și fără a obține iertarea păcatelor), doar că aici lucrurile se petrec altfel decât în legendele cunoscute. Este o poveste în care binele nu învinge, pentru că este clădit pe rău, dar nici răul nu rezistă o veșnicie, căci se sufocă în propriul venin. [spoiler]

Structura liniară este complicată de prezența unui alt fir narativ, în care tonul se schimbă, devenind mai molcom, mai contemplativ și ușor melancolic, deși păstrează, pe alocuri, izbucnirile ascuțite, realisto-ironice. Istoria cronologică a clanului Marinescu este întreruptă din când în când de inserția unui alt plan, unul contemporan sau cel puțin de dată mai recentă, în care apar un el și o ea, priviți prin ochii unei naratoare care le reconstituie parcursul din fragmente cunoscute și bucăți închipuite. El și ea sunt personaje despre care nu știm aproape nimic la început (cu toate că unele lucruri le putem intui, [spoiler] ca de exemplu faptul că naratoarea vorbește despre mama ei, posibil și despre tată [spoiler]). Cine sunt și ce legătură au cu istoria de demult se va lămuri pe parcurs, la fel ca locul și rostul naratoarei.

Și iubirea... Iubirea pe care mi-o închipui e o iluzie, o idee fantezistă ivită între ei ca un entuziasm eșuat sau mai degrabă ca un cadou otrăvit. Știu că totul s-a petrecut într-un singur episod, în ziua celei de-a douăzeci și treia aniversări a ei. Probabil că ea adusese la serviciu o cutie mare de caramele Eleganța învelite în ciocolată, căci așa se obișnuia în vremea de atunci. Probabil că se îmbrăcase-n ziua aceea cu cele mai bune haine ale ei, o cămașă cu decolteu adânc, o minijupă în carouri, ciorapi de lână negri și niște pantofi cu toc. Chiar îndrăznesc să presupun (...) că se machiase cu roz în obraji și cu albastru pe pleoape. Purta, bineînțeles, genele ei false, și asta-i sigur, fiindcă genele astea false ale ei, asemenea țigării lui, au făcut mereu parte din poveste. (pag. 33)

Blestemul tâlharului mustăcios a fost o surpriză foarte plăcută, asta în condițiile în care am fost cam reticentă la început, când narațiunea mi se părea prea grăbită, iar tonul cam expeditiv. Păi ce fel de carte e asta, în care tâlharul nici nu intră bine în scenă, că și dispare când încă n-am aflat mare lucru despre el, și asta în decurs de doar câteva pagini? Autoarea trece destul de repede prin întâmplările îndepărtate, dar, pe măsură ce ne apropiem de prezent, istoria capătă contururi mai ferme, poveștile devin mai lungi și mai îndestulătoare, deși rămân în continuare în stratul superficial al existenței, cel ce ține de pitoresc, inedit și picanterii, coborând mai rar în cel profund, pentru a scormoni printre gânduri, sentimente și trăiri.

Ed. Polirom, 2016, 169 pag.,
trad. Mădălina Vatcu
La Malédiction du bandit moustachu, 2014
Cartea a primit Premiul André Dubreuil pentru roman de debut, dar, uitându-mă un pic pe Goodreads, am observat că notele se învârt în jur de trei-patru stele, cinci mai rar. Nu m-aș mira ca cititorii străini (francezi, de regulă) să nu fi prins referințele subtile la lucruri care pentru noi sună familiar și sunt ușor de recunoscut. Mai intervin apoi doza de ciudățenie și anumite subiecte indecente, care iarăși pot influența negativ. Și mai este finalul, care mie mi s-a părut destul de abrupt, la fel ca începutul, plus o previzibilitate care intervine de la un punct încolo (însă acest aspect m-a deranjat destul de puțin, având în vedere că narațiunea este construită pe tipicul unei legende). 

Irina Teodorescu este o scriitoare de origine română care trăiește în Franța din 1998. De altfel, Blestemul tâlharului mustăcios a apărut inițial în limba franceză, iar ediția de la Polirom este o traducere a Mădălinei Vatcu. Nu știu de ce, dar am impresia că traducătoarea a colaborat îndeaproape cu autoarea, căci traducerea este excelentă și foarte îngrijită. Textul are atâta vervă, încât am avut senzația că citesc originalul, iar povestea este adânc ancorată în spațiul românesc, doar că, inevitabil, intervine întrebarea cu răspuns incert: ce-am citit, literatură română sau literatură franceză? :)



4 comentarii:

  1. Bravo, Ema! Ai descoperit din nou o carte interesanta, exotica pentru francezi, de buna seama familiara noua care suntem familiari cu universul istoric autohton! Pare a fi destul de complicata, dar merita a fi lecturata pentru savoare si umor, si pentru istoria comprimata in cazul unei familii cam traznite, se pare ...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Antoaneta! :) Este o carte oarecum exotică și pentru noi, prin câteva dintre subiectele atinse, cu toate că noi vom identifica mai ușor anumite evenimente, simboluri sau tipologii.
      Nu e o carte complicată, se citește ușor, aproape pe nerăsuflate. Poate că ți-am lăsat impresia asta pentru că am menționat poveștile intercalate și alternarea narator-personaj în decursul aceleiași fraze. Deși poate părea ceva complicat, narațiunea curge totuși cu o mare lejeritate, iar limbajul este unul simplu.
      Da, ai nimerit-o, este vorba despre o familie atipică în unele privințe, deși, cu excepția blestemului și a influenței sale, ceea ce se întâmplă cu membrii familiei s-a întâmplat și altora în decursul timpului, într-o formă sau alta - așadar, nimic nou pe pământ românesc. :)

      Ștergere
  2. foarte fain si montajul! Dar are talharul tau o mustata stufoasa, nu gluma!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, mulțumesc! Aveam mustața dosită pe undeva, am căutat-o special pentru poza asta. :)) Am mai folosit două monede și un cuțitaș găsite prin casa veche în care ne-am mutat (nu-mi dau seama la ce anume se folosea cuțitașul ăsta minuscul, care-i destul de ascuțit).

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...