Imago - Ludmila Uliţkaia

duminică, 18 decembrie 2016



Acoperind peste jumătate de secol din istoria Rusiei, de la moartea lui Stalin până la câțiva ani după dizolvarea URSS, Imago este un roman excepțional, care-ți taie răsuflarea prin frumusețea, complexitatea, dar și amărăciunea lui. Este o carte copleșitoare, care te cam strivește sub greutatea ei elefantină, așa încărcată cu talente irosite absurd și destine modelate cu pumni insensibili de fier, cu neșansa de a trăi într-un timp bolnav și putred, când viața e ca un labirint sufocant fără ieșire, iar totul - bucuria, talentul, libertatea, chiar și dragostea -, evoluează doar pe jumătate, căci palme crude strivesc crisalida înainte de a se transforma în insecta adultă, și tot ele prind în zbor fluturii ce le-au scăpat printre degete, pentru a le smulge aripile și a le trimite corpurile mutilate într-un picaj umilitor. Istoria Rusiei era (și, în multe privințe, încă este) una mizerabilă, dar era loc și pentru generozitate, și pentru demnitate, și pentru simțul onoarei.

Puține lucruri din propria viață mai par cu adevărat serioase și grave după ce citești cartea Ludmilei Uliţkaia, care-ți arată, o dată în plus, norocul de a trăi alte vremuri decât cele pe care le-au traversat eroii din Imago - unii dintre ei înghețați la stadiul de larvă, în lipsa luminii și a căldurii răsfrânte de cunoaștere și libertate. Însă nu este mai puțin adevărat că timpurile dificile sunt cele care nasc eroi, pe când, în liniște și pace, spiritul lâncezește și viața își pierde din intensitate. Eroi necunoscuți ai deceniilor sovietice, pe care Uliţkaia îi scoate la lumină, simbolic, prin personajele sale. Dincolo de servili, îndoctrinați și delatori, o armie de eroi ce se împotrivesc, prin gesturi mărunte sau grandioase, tăvălugului sovietic care amenință să le niveleze spiritul și să le frângă rezistența. Nu sunt perfecți, poate că nici nu vor atinge vreodată stadiul matur, imago, iar printre ei sunt destui care, în final, cedează în fața fricii și consimt la pacte dezonorante. 

Poate că frumusețea va salva lumea, sau adevărul, sau naiba știe ce altă minune, dar orice ai face, frica e mai tare decât toate, frica ne distruge pe toți - distruge în fașă frumusețea, tot ce e minunat pe lume, înțelept, veșnic... Nu Pasternak va rămâne, ci Mandelștam, fiindcă la el e prezentă mereu groaza de vremurile în care trăiește. Pasternak tot voia să se împace cu ele, încerca să le explice într-o formă pozitivă. (pag. 290)

Romanul vorbește despre copilărie și maturizare, despre prietenie și supraviețuirea într-un mediu devorat de ură și frică. Despre fragilitatea ființei umane, fie ea bună sau rea, și conflictele dintre părinți și copii, acutizate de regimul sovietic. Despre o lume salvată de literatură, muzică și pasiuni de tot felul, sau de votcă și rugăciune și, uneori, de un umor miraculos, rămas intact, nu se știe cum, în bătrânele uscate, uitate de moarte într-un sătuc rusesc izolat. Despre istoria influențată de literatură, căci ceea ce zice un mare scriitor devine adevăr istoric, dar și despre adevărul istoric care se păstrează în arhivele poliției politice, unde tot ce e confiscat se păstrează pentru veșnicie - sau pe aproape. 

În cele peste 500 de pagini tipărite mărunt, Imago cuprinde o mulțime de nuanțe și teme, unele evidente, altele mai subtile, pe care nu le-am dibuit în totalitate la o primă lectură; abia câteva interviuri cu autoarea și recitirea pasajelor subliniate mi-au relevat noi sensuri și semnificații care îmi scăpaseră - și au mai rămas destule de înțeles. Mi-ar fi imposibil să cuprind într-o recenzie complexitatea acestui roman, care vorbește despre atât de multe subiecte și, din stratul pitoresc al istoriilor cotidiene - care, așa cum m-a obișnuit Uliţkaia, sunt și aici nespus de savuroase -, coboară spre adâncimi dureros de sondat. 

Printre altele, Imago este o călătorie fascinantă prin literatura rusă, pornind de la Tolstoi și Dostoievski până la autorii care au circulat prima oară în samizdat, dar și o călătorie prin muzică, îndeobște cea clasică, de la compozitori celebri ca Șostakovici și Mozart la exponenți ai avangardei ruse. Aș putea spune că romanul joacă rolul unui pedagog talentat, care povestește o mulțime de lucruri interesante despre istorie, muzică, literatură, chiar și despre știință, dar mai ales despre natura umană și felul în care reacționează indivizi diferiți în mediul toxic al unui regim totalitar. 

Literatura, poate mai mult decât muzica - căci e nevoie de o anume sensibilitate pentru a evada în muzică, acea lume abstractă, de o perfecțiune sublimă - se dovedește un refugiu în acele vremuri mizerabile și bolnave, când viața era umilitoare și brutală. Literatura, care curăță sângele de ororile unui război, și care substituie oxigenul libertății prin contactul cu ideile înalte, gândirea vie și emoția. Cărțile sunt cele care nasc prietenii și unesc oameni foarte diferiți, ce au totuși un numitor comun: sunt cu toții antisovietici și foarte pasionați de lectură. O rezistență clandestină în care cărțile sunt punți de legătură, mentori care deschid ochii - citite la momentul potrivit -, dar și obiecte de pierzanie, când atrag denunțuri și descinderi ale kaghebiștilor. Este însă loc și pentru mici întâmplări miraculoase, când cărțile atât de prețioase sunt salvate printr-un lanț de conjuncturi neașteptate. 

Toate aceste fantome, cu preocupări spirituale, duceau o existență paralelă, clandestină. Și mai mulți erau aceia care nu se cunoșteau între ei, se intersectau la vestiarele bibliotecilor, la garderobele filarmonicilor, în liniștea muzeelor pustii. Nu formau un partid, un cerc, o societate secretă, nici măcar o adunare a celor care gândeau la fel. Să zicem că numitorul lor comun era repulsia față de stalinism. Și, bineînțeles, lectura. Împătimiți ai lecturii, nestăpâniți, maniaci - hobby, nevroză, drog. Pentru mulți lecturile care le îndrumau viața s-au transformat într-un substitut al ei. (pag. 226)

A fost cu adevărat emoționant să fiu martoră, alături de eroii din Imago, la nașterea și răspândirea samizdatului, la apariția unor mari scriitori care au dat peste cap ierarhia operelor literare, dar și felul în care oamenii își percepeau țara și existența. Unii dintre autorii aceștia erau necunoscuți în Rusia, cum a fost cazul lui Nabokov, al cărui prim roman, Invitație la eșafod, a produs stupoare în rândul cititorilor moscoviți. Nu mai puțin emoționant a fost să aflu că Soljenițîn pusese bazele unui fond de ajutorare a deținuților politici, căci onorariile sale erau transferate în țară și distribuite sub formă de pachete cu produse alimentare. Soljențîn, care scria carte după carte, toate intrate în samizdat, plimbate din mână-n mână sub formă de foi volante; nu te puteai împotrivi adevărului lor zdrobitor, nu te puteai opune adevărului despre tine însuți, despre țara ta, despre crimă și păcat. Dar nu numai despre Nabokov și Soljenițîn e vorba, ci și de autori mai puțin cunoscuți, precum Nikolai Arjak (pseudonimul lui Iuli Daniel), cu romanele Vorbește Moscova și Ispășire, sau Venedikt Erofeev, cu al său Moscova-Petușki.

Cât de multe versuri, Dumnezeule! Cât de multe! Niciodată Rusia n-a cunoscut asemenea vremuri, nici înainte, nici după... Versurile umpleau spațiul gol, lipsit de aer, ele însele deveneau aer. Era, poate, un aer „șterpelit”, după cum spunea poetul Mandelștam. Cea mai înaltă recunoaștere pentru un poet nu era Premiul Nobel, ci foile acelea foșnitoare, scrise la mașină sau de mână, cu un scris greu de descifrat, cu greșeli de mână și de tipar: Țvetaeva, Ahmatova, Mandelștam, Pasternak, Soljenițîn și, ca să-ncheiem, Brodski. (pag. 133)

***

Imago se deschide prin trei secvențe scurte: în casele a trei prietene, în martie 1953, este primită vestea morții lui Stalin. O jumătate de secol mai târziu și pe un alt continent, cartea se încheie, în 1996, cu moartea poetului Iosif Brodski, un geniu înaintea timpului său. Două minți și două morți atât de diferite, care închid între ele o perioadă cumplită a istoriei. Cum să cuprinzi într-o carte toate nuanțele care compun viața în Rusia post-stalinistă, când în locul tiranului au venit alții din același soi, cu minți nu mai puțin diabolice? Cum să atingi toate chestiunile definitorii pentru acele vremuri, chestiuni care par inepuizabile? 

Pornind de la trei personaje centrale - Ilia, Miha și Sania, care au devenit prieteni în timpul școlii, cu puțin înainte de moartea lui Stalin -, Ludmila Uliţkaia urmărește parcursul imprevizibil al forțelor ce conduc la întâlnirea oamenilor și construiește o rețea impresionantă de drumuri, răscruci și fundături umblate de cei care, uniți de soartă, merg împreună preț de câteva ore, zile sau ani, iar uneori o viață întreagă. Se naște astfel o hartă complicată și încâlcită, cu sute de linii paralele sau intersectate în mai multe puncte, pe care autoarea ne poartă câteodată până la capăt, pentru a reveni apoi într-o răspântie și a o porni în altă direcție, urmărind un alt fir. Uneori avem impresia că s-a rătăcit și că n-o să mai găsească niciodată drumul spre personajele de mai înainte, însă Uliţkaia nu ne înșeală așteptările și răzbește, cum-necum, prin desișul istorisirilor, pentru a continua poveștile începute. Alteori, găsim firimituri lăsate pe drum, indicii presărate din timp, prin care scriitoarea prefigurează evenimentele ulterioare, ca să știm că ne vom întoarce cândva, chiar dacă planurile temporale se amestecă în felul acesta, și nu de puține ori aflăm viitorul înaintea prezentului și moartea înaintea maturizării. 

E interesant să urmărești traiectoria forțelor care conduc la întâlnirea a două persoane. Câteodată o asemenea întâlnire pare că se produce fără vreo pregătire specială, urmând cursul firesc al evenimentelor, de exemplu, persoanele locuiesc în aceeași casă, se duc la aceeași școală, se întâlnesc la institut sau la serviciu. Alteori se întâmplă ceva neașteptat - o încurcătură în legătură cu orarul trenurilor, un mic eveniment neplăcut, aranjat de sus, din ceruri, cum ar fi un început de incendiu sau o mică inundație de la etajul de deasupra, un bilet cumpărat întâmplător pe stradă la următoarea proiecție a unui film. Sau, iată, o întâlnire întâmplătoare: un bărbat se pregătește să urmărească atent pe cineva, se află în fața casei clientului său, și, deodată, trece o fată tânără, care n-are de-a face cu el. O dată, de două ori, de trei ori. Lui îi apare pe față un nenorocit de zâmbet și, într-o clipă, se luminează tot - ea e, scumpa, unica, viitoarea mea soție... Merită oare omul, oricare ar fi acela, asemenea eforturi din partea soartei? (pag. 240)

Survolând de la înălțime această rețea densă și complicată, poate părea copleșitor numărul personajelor care se mișcă încolo și încoace pe cărările romanului. Dacă am spus că sunt multe cele întâlnite în Medeea și copiii ei, ei bine, îmi retrag cuvintele, căci Imago joacă la un cu totul alt nivel. Însă nu trebuie să vă lăsați descurajați de acest amănunt, căci lucrurile nu sunt atât de dificile pe cât par la prima vedere. Cu scheme mentale sau pe hârtie, încep să se contureze legături și raporturi, iar odată ce am pătruns pe făgașul poveștilor, suntem oricum prinși fără scăpare în plasa de păianjen întinsă cu abilitate de Uliţkaia, și nu mai e cale de întoarcere.

Trebuie să mai spun că, la fel ca în cazul Medeei, am avut impresia că Imago se află la răspântia dintre proză scurtă și roman, dar ceea ce ține totul laolaltă sunt chiar cele trei personaje centrale - Ilia, Miha și Sania -, trioul botezat Trianon, nodul din care pornesc firele celorlalte istorii, care se ramifică, se întretaie sau merg în paralel, dând naștere, la rândul lor, altor și altor ramificații. Aceste rădăcini aeriene se întind spre toate colțurile imperiului, până în cătune mizere și depopulate, în încercarea de a acoperi cât mai mult din pielea și pulsul acestui organism monstruos, dar extrem de pitoresc în complexitatea sa etnică și culturală. 

Recent, la FILB 9, Vlad Zografi spunea cât de dificil e să scrii o carte cu mai mult de două personaje puternice. M-am gândit imediat la Imago, unde nu sunt două, ci cel puțin cinci figuri memorabile, ca să nu mai spun că până și personajele secundare sunt savuroase. În numai câteva fraze meșteșugit lucrate, Uliţkaia creează în jurul lor o întreagă poveste, fie că este vorba de un instalator bețiv, în fața căruia conductele stăteau smirnă, scrâșneau și se desfundau singure, sau de gruzina Nino, cântăreață, croitoreasă, călugăriță ratată, angajată de organele de conducere să-l jelească pe marele conducător, sau de organizatorul funeraliilor din partea Uniunii Scriitorilor, care-i îngropase pe Tolstoi, Fadeev și Maiakovski, și-i citea numai pe scriitorii decedați.

Ilia, Sania și Miha - porecliți la școală măscăriciul, muzicantul și ochelaristul-evreu - sunt personajele al căror parcurs îl aflăm aproape în întregime - la fel cum se întâmplă și în cazul Oliei sau al Tamarei. Cei trei sunt atât de vii, de autentici, încât poveștile lor par inspirate din întâmplări reale. Cine știe, poate chiar au existat pe atunci un Ilia descurcăreț și vesel, care a lăsat în urma sa o importantă arhivă fotografică - numită mai târziu „arhiva disidenței” -, un Sania sensibil și delicat, pasionat de muzică, care a trăit multă vreme ocrotit de realitatea crudă din jur, un Miha emotiv, îndrăgostit de poezie și înzestrat cu o inimă mare, care s-a ocupat cu dăruire de copiii surdomuți. Personalități diferite, provenind din medii diferite, cei trei prieteni sunt uniți de trăsături și idei comune, printre care la loc de cinste se află aversiunea față de puterea sovietică și nedreptățile care-i înconjoară. Uneori îi despart viața și tainele neîmpărtășite, însă legătura lor rămâne la fel de puternică, în ciuda a tot ce le este dat să înfrunte în vremurile cu oameni urâți, îmbrăcați urât, cu purtări urâte.

Prietenia în trei, ca orice triunghi, e lucru complicat. Apar piedicile și tentațiile - gelozia, invidia, uneori se ajunge până la o mică ticăloșie scuzabilă, dar totuși ticăloșie. Se justifică oare ticăloșia printr-o mare iubire? Printr-o mare gelozie și o suferință insuportabilă? Ca să se lămurească în privința asta, celor trei le era dat să trăiască o viață întreagă, mai scurtă sau mai lungă... într-o epocă foarte potrivită... (pag. 23)

Mi s-a părut foarte interesantă problema copilăriei, care îl preocupă pe profesorul de literatură Viktor Iulievici Șengheli, cel care recita poeme când intra în sala de clasă unde învățau Ilia, Miha și Sania. Când începea, asta se știa. Dar când se termina? Care era granița care despărțea copilul de adult? După cum observă în timpul petrecut la țară, într-un sat din nordul Rusiei, acolo copilăria se sfârșea mai devreme, iar cunoștințele învățate la școală, adeseori pe burta goală, nu le erau de niciun folos copiilor de țărani care începeau să muncească de la o vârstă fragedă. În schimb, la oraș, copiii se bucurau cât de cât de acea perioadă inocentă a vieții lor, erau interesați de învățătură și de problemele „spinoase”.

Viktor Iulievici mai observă că procesul dezvoltării elevilor săi semăna cu metamorfoza insectelor: unii dintre ei rămâneau în pustiul adolescenței, cum îl numise Tolstoi, și nu reușeau să iasă de acolo vreodată. Deși, din punct de vedere fiziologic, erau ființe mature, la nivel de maturizare morală rămâneau la stadiul de larve, indiferent de volumul cunoștințelor pe care le acumulaseră. Rezultatul era, așadar, o societate de larve, de oameni imaturi cu mască de adulți - o societate cu o minimă conștiință morală. De ce metamorfoza se petrecea doar la o parte dintre ei și în ce consta acest proces al trezirii conștiinței morale? Poate că era vorba de un eveniment care răstoarnă totul, îți întoarce sufletul pe dos și te trezește, iar atunci este esențială prezența unui mentor-inițiator, fie că este un profesor, un prieten mai în vârstă, o rudă mai îndepărtată, o carte care-ți pică în mâini la momentul oportun. Sau poate că era vorba de inițierea prin frică - frica ce ne distruge pe toți

După ce citi un munte de cărți, Viktor Iulievici se întoarse la clasicii ruși - sursa în care avea încredere deplină. (...) Avea ceva ciudat această minunată literatură: scriitorii erau numai bărbați, iar personajele erau numai băieți. Scrierile se adresau doar băieților. Se refereau la onoare, curaj, datorie. Ca și cum în Rusia copiii erau numai băieți. Ce se întâmpla cu copilăria fetelor? Ce rol neînsemnat aveau! Natașa Rostova cântă și dansează admirabil. Kitty patinează. Mașa Mironova respinge asalturile insistente ale unui ticălos. Toate tinerele verișoare împreună cu prietenele lor, de care sunt îndrăgostiți băieții, poartă cârlionți și se încurcă în volănașe. Celelalte sunt victime nefericite: de la Anna Karenina și Katia Maslova până la Sonia Marmeladova. Interesant, foarte interesant. Cum stau lucrurile cu fetele? Sunt doar un obiect de interes pentru bărbați? Și unde le e copilăria? Suferă ele transformarea lăuntrică prin care trec băieții? (pag. 79)

Abia din acest paragraf am înțeles unul dintre motivele pentru care Ludmila Uliţkaia se concentrează în scrierile sale asupra personajelor feminine, acoperind inclusiv acest teritoriu nebulos al copilăriei fetelor, așa cum a făcut-o în povestirile din Fetițele. Rude Sărmane. Deși figurile centrale ale romanului sunt trei băieți-viitori bărbați, în jurul lor se conturează treptat câteva personaje feminine puternice, precum Anna Aleksandrovna, Olia-Olga sau Tamara, la care se adaugă o mulțime de personaje secundare cu istorii impresionante (în mod clar, lui Ulițkaia îi ajunge un singur capitol pentru a spune o poveste de neuitat), de la adolescenta Marina, fire independentă și curajoasă, ai cărei părinți marxiști au fost arestați, la cele trei bătrâne uitate de Dumnezeu într-un sat, cu ospețelor lor sărace, dar pline de veselie și amintiri despre copiii și bărbații care le muriseră demult. 

Sunt mici miracole care îndulcesc viața amară a unui copil crescut în vremurile sovietice - e drept, un copil de la oraș: o pereche de patine, un aparat de fotografiat FED, un laborator foto improvizat în cămara unde se țin ligheanele, o carte citită la becul chior din bucătăria comună, când toată lumea a adormit, un concert de pian al lui Mozart care emoționează și tulbură. Sunt însă și comori neprețuite, precum un profesor care insuflă dragostea pentru literatură și pune în funcțiune motorul gândirii, sau oameni deosebiți care îndrumă pașii unui adolescent spre alte dimensiuni ale existenței, și fac asta cu o carte potrivită, o muzică bine aleasă și, uneori, cu o vorbă blândă și un borș fierbinte. 

Miha trecuse rapid de stadiul lecturii lui Dickens, și Anna Aleksandrovna, fără să stea mult pe gânduri, îi propuse să-l citească pe Pușkin.
- L-am citit deja! se împotrivi Miha.

- Pușkin e ca Evanghelia, îl citești toată viața.

- Păi atunci mai bine Evanghelia, Anna Aleksandrovna, că n-am citit-o...

Anna Aleksandrovna izbucni în râs scuturând din cap:

- O să mă omoare ai tăi. Ca să-ți spun drept, nici o carte din literatura europeană nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea Evangheliei. Nu mai vorbesc de literatura rusă. (...)

Conveniră ca Miha s-o citească în casa lor și să nu sufle o vorbă despre ea. Cât de multe comori avea Miha acum: o casă cu un pat pliant numai al lui, pe mătușa Ghenia cu ciorba ei, pe grasa și beteaga de Minna care se freca de el când cu șoldul, când cu sânii enormi, pe Sania și pe Ilia, pe Anna Aleksandrovna, patinele, cărțile... (pag. 33)

Mă întreb acum dacă există vreo carte slabă a Ludmilei Uliţkaia, pentru că eu încă nu am citit-o. Mai rar o asemenea povestitoare minunată, cu harul de a extrage ineditul din cotidian și de a condensa o viață întreagă în numai câteva paragrafe. Și un amănunt important, cel puțin pentru mine: Uliţkaia are abilitatea de a mă emoționa, uneori până la lacrimi. Poate că nu pare cine știe ce calitate, însă am constatat că, în ultima vreme, am devenit greu de impresionat. În special dramele imaginate de autorii americani trec pe lângă mine fără să lase urme emoționale (cu britanicii e altă poveste). Însă Ulițkaia, la fel ca Marina Stepnova sau Jón Kalman Stefánsson, reușește să miște coardele sufletului și să le facă să vibreze. De ce cu unii scriitori se întâmplă asta, iar cu alții ba? Este vorba de un limbaj anume, de o cultură oarecum comună, de talentul lor de a dărâma bariera dintre realitate și ficțiune? Nu poate fi vorba de un fond comun popoarelor slave și latine, căci Stefánsson este islandez, deci cât se poate de îndepărtat la nivel cultural, social și poate chiar emoțional. Altundeva se află răspunsul, poate în capacitatea acestor scriitori de a crea lumi veridice, în care umbra creatorului nu se ghicește, căci stă bine ascuns în spatele zidului de cuvinte pe care l-a ridicat cu migală, dar prin care reușesc să ajungă direct la inimă, acordând-o pe o frecvență cât se poate de umană.

Ed. Humanitas, 2016, 562 pag,
trad. Gabriela Russo
Mai sunt multe, foarte multe de spus despre Imago. Am lăsat afară o mare parte din ceea ce am scris inițial, pentru că ar fi ieșit o recenzie imensă (și-așa e destul de mare). N-avea rost să povestesc mai multe despre Ilia, Miha, Sania, Olia, Tamara, Galia sau minunata Anna Aleksandrovna (despre care nu am aflat, oricum, mare lucru - mi-ar fi plăcut să-i cunosc povestea, însă este singura pe care Uliţkaia alege să nu ne-o dezvăluie decât parțial, și mai mult printre rânduri). Eu sper să nu vă fie teamă de dimensiunea romanului și să aflați singuri poveștile acestor personaje, pentru că mărimea cărții e direct proporțională cu istoriile extraordinare pe care le conține. Dacă nu sunteți prea convinși, citiți, de exemplu, capitolul „Fugarul”, unul dintre preferatele mele. Sau deschideți cartea la întâmplare, deși, cum ziceam, de multe ori viitorul este dezvăluit înaintea prezentului narativ. 

P.S.: Am compilat un playlist cu o parte din muzica menționată în Imago - unii sunt compozitori avangardiști, care au creat o muzică oarecum necomestibilă pentru mine; în schimb, cu ocazia asta l-am descoperit pe Alfred Schnittke, care mi-a plăcut enorm - am pus mai multe creații de-ale lui în playlist, inclusiv „Suita Gogol”. 

Pe Hrușciov nu-l preocupa muzica. (...) Primitiv, semianalfabet, îmbătat de putere, conducea țara uriașă cum îl tăia capul. (...) Dușman al culturii și libertății, al religiei și talentului, el i-a zdrobit pe aceia pe care îi putea zări cu ochiul lui miop de incult... Nu i-a văzut pe principalii dușmani: marea literatură, filozofia și pictura. Nu a ajuns, bineînțeles, până la Beethoven, la Bach, cât despre Mozart, pe acesta l-a scăpat din vedere, avea o natură dezarmant de simplă. (pag. 226)

P.P.S.: Un interviu fain cu Ludmila Uliţkaia și emisiunea Garantat 100% la care a fost invitată.



29 de comentarii

  1. 1. am ascultat playlistul, mi-a plăcut enorm. cred că am dormit în papuci când am citit cartea de nu am căutat compozitorii pomeniți în carte (și, slavă domnului!, sunt mulți).
    2. mi-a fost așa frică să nu-ți placă sau să fii dezamăgită, dar ce bucurie că ai scris așa frumos despre carte! e un roman minunat! și atât de bogat!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uf, sunt mulțumită că n-am muncit degeaba să adun piesele, se mai bucură și altcineva în afară de mine. :)) Deși, drept să spun, compozițiile astea avangardiste nu prea sunt pe gustul meu. Alfred Schnittke era la finalul paragrafului despre avangardiști și chiar mă săturasem de atâta muzică cacofonică, când am dat peste armoniile lui Schnittke și am fost de-a dreptul extaziată.
      Și eu m-am gândit pentru o clipă: cum ar fi să nu-mi placă taman cartea asta? E primul roman de proporții al Ludmilei pe care îl citesc, încă n-am ajuns la „Daniel Stein, traducător” și nici la „Al dumneavoastră sincer, Șurik”. Tare mă bucur că am citit „Imago”, mi-a plăcut foarte, foarte mult. Și-ți mulțumesc că mi-ai adus cartea cu autograful scriitoarei. :D

      Ștergere
    2. "al dumneavoastră sincer, Șurik" îl am, dacă vrei, ți-l împrumut ;) e tot cu multe femei interesante :D
      eu m-am bucurat că am văzut-o, e o mână de om și uite câtă forță!

      Ștergere
    3. Mulțumesc, Cătălina, să știi că o să împrumut cartea, dar numai când voi fi 99% sigură că mă apuc de ea imediat. Altfel există riscul să zacă pe la mine cu lunile, și nu mai vreau să trec prin asta - abia am scăpat de cea mai mare parte a teancului cu cărți împrumutate. :))
      Eu va trebui să mă mulțumesc cu emisiunea unde a fost invitată Ulițkaia, încă n-am văzut-o, durează aproape o oră!

      Ștergere
  2. Wou, Emi! Ce grozav ai scris :) Abia astept sa citesc si eu cartea, am lasat-o pentru inceputul anului, dupa vacanta, ca sa nu am perioade de intrerupere. Cu asa prietena si asa scriitoare viata este mult mai savuroasa :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult! Mă bucur că ți-a plăcut ce am scris - cartea e responsabilă pentru asta, în cea mai mare parte. :)
      Așa e, cel mai bine citești romanul fără întreruperi, eventual schițând o listă cu personajele (din fericire, numele de alint care m-au încurcat în „Medeea” sunt mai puține și mai ușor de reținut în „Imago”, sau poate că am început să mă obișnuiesc cu lumea lui Ulițkaia :D ). Eu am avut noroc cu mica vacanță de 1 decembrie, când m-am încăpățânat să-mi fac timp pentru lectură, altfel nu știu când aș fi reușit să termin cartea.

      Ștergere
  3. Extraordinara recenzia!! Va multumesc!!!!

    RăspundețiȘtergere
  4. Ludmila Uliţkaia a ajuns rapid în topul autorilor mei preferați încă de când am citit „Daniel Stein, traducător”, acum doi ani. Anul trecut am citit „The Funeral Party”, care a fost o lectură faină și originală, dar parcă prea scurtă. Așteptam cu nerăbdare să se publice „Imago” în română (mi-am luat ediția digitală de la Humanitas; pentru cei interesați, NU vă cumpărați de pe Elefant.ro pentru că trimit link invalid, iar după două săptămâni, când în sfârșit răspund din nou la e-mail, retrimit același link invalid!) și cred că va fi prima mea lectură din 2017. Pentru mine nu mai era nevoie de nicio recomandare pentru cartea asta, dar când ți-am citit, Ema, recenzia, wow! Vreau doar să te întreb: tu când te apuci de scris?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E musai să ajung și la romanele mai vechi ale Ludmilei Ulițkaia, am de gând să citesc tot ce s-a tradus la noi - mai am vreo patru cărți, dintre care două sunt foarte scurte (și, din păcate, nu se mai găsesc). Ulițkaia e și în cazul meu una dintre scriitoarele preferate - chiar mă gândeam că m-a făcut să citesc cu mare plăcere proză scurtă, deși nu sunt neapărat o fană a acestui gen literar. Mă bucur că ai „Imago” pe listă!

      Hmm, mulțumim pentru atenționare, să înțeleg că nu ai rezolvat problema până la urmă... Asta-mi amintește că am și eu un e-book cumpărat de la Elefant, pe care n-am reușit să-l descarc, dar am tot amânat să le scriu.

      Hihi, mulțumesc mult pentru încurajări! :D Poate, cine știe, cândva mă voi apuca să scriu și altceva în afară de recenzii de carte, dar îmi dau seama că e nevoie de timp pentru asta (ca să nu mai zic de inspirație) și, dacă nu fac rost de timp rupând din alte activități, e clar că nu se va întâmpla în veci.

      Ștergere
  5. Ce fain, bravo Ema! O pun pe lista tout de suite

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Așa, așa, foarte bine! :D E mult mai complexă ca „Înmormântare veselă”, deși n-are rost să le compar, căci amândouă sunt faine. Mie-mi place foarte mult Ulițkaia, și mi se pare tare interesant că încă n-am dat peste o carte proastă scrisă de ea, ceea ce nu pot spune despre alți scriitori favoriți. :)

      Ștergere
  6. Am citit si mi-a placut Imago foarte mult. Imi place cum scrie Ludmila Uliţkaia la fel de mult ca si Evgheni Vodolazkin.
    Romanul de debut a lui Guzel Yahina (Zuleiha, deschide ochii)mi-a placut la fel de mult ca Laur.
    Recenzia Dvs este complexa si oricine o parcurge, va ajunge sa citeasca Imago, intr-o zi.
    Am achizitionat Marina Stepnova (FEMEILE LUI LAZAR) datorita comparatiei cu Uliţkaia, pe care o faceti in aceasta recenzie si va multumesc pentru asta. Iubesc cartile scriitorilor rusi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și mie îmi place foarte mult Uliţkaia, de când i-am citit prima carte am pus-o aproape în fiecare an pe lista de lecturi. Acum mă așteaptă „Scara lui Iakov”, dar mi-au rămas și alte cărți pe care nu le-am citit („Al dumneavoastră sincer, Șurik”, „Daniel Stein, traducător”, „Minciunile femeilor”...).

      Încă n-am ajuns la Zuleiha și Laur, deși le am în bibliotecă și mi-am tot propus să le citesc. Așa se întâmplă dacă iau cărți în neștire, dar între timp m-am oprit din cumpărat și sper să mă ocup mai serios de cărțile din bibliotecă. :)

      Vă mulțumesc pentru apreciere, țin minte că am muncit mult la recenzia asta și mă bucur că a ieșit fain. Sper să citiți cu plăcere „Femeile lui Lazăr”, pentru mine a fost o lectură memorabilă. M-aș bucura să reveniți cu impresii, fie că sunt bune sau mai puțin bune. Spor la lectură!

      Ștergere
    2. Gabriela, si mie mi-au placut tare, tare mult "Zuleiha" si "Laur".
      Dar si "Aviatorul" lui Vodolazkin.
      Intr-adevar, rusii au o traire a lor, speciala, o pasiune in tot ceea ce fac, o nebunie frumoasa combinata cu multa profunzime.
      Desi nu cunosc limba rusa si desi multi o detesta, eu ma simt atrasa de inflexiunile ei, de tonul special, care incorporeaza o pasiune nestavilita in tot ceea ce fac.
      Mi-a placut si cartea scrisa de Rosemary Sullivan - Fiica lui Stalin (Viata extraordinara a Svetlanei Allilueva), este o biografie impresionanta prin teribila realitate pe care o infatiseaza. Este vorba tot despre sufletul rus.

      Ștergere
    3. Just for the record, încă n-am citit Zuleiha și Laur, sunt tare curioasă când voi ajunge la ele. :)) Nici de Ulițkaia n-am mai citit nimic, deși mi s-a făcut dor de scriitura ei. Cred că la iarnă am mai multe șanse, dar așa zic mereu și parcă nici atunci nu-mi ajunge timpul.
      Și eu am o mare afinitate pentru scriitorii ruși, clasici sau contemporani, e ceva în scriitura lor care mi se potrivește de minune. Spre rușinea mea, dintre autorii clasici l-am citit doar pe Dostoievski (și câteva povestiri de Cehov, dar puține), mi-aș dori să ajung la Gogol, la Tolstoi, la Turgheniev. Ah, să nu-l uit pe Bulgakov, deși am citit doar „Maestrul și Margareta”.
      Nu auzisem de cartea lui Rosemary Sullivan, am căutat mai multe informații despre ea și pare foarte interesantă, am trecut-o pe lista de dorințe! Mulțumesc pentru recomandare, Krysia. :)

      Ștergere
    4. Da, cu clasicii rusi nici eu nu ma pot lauda.
      "Anna Karenina" doar, demult, pe care neaparat trebuie sa o recitesc.
      Parca si "Razboi si pace", tot demult, nu mai stiu...sau am vazut doar filmul?
      Am in plan si "Spovedanie", biografia lui Tolstoi.
      Sunt curioasa daca stilul clasic ma va mai prinde.
      Ulitkaia m-a incitat cu comparatia intre Puskin si Dostoievski, sper sa ajung intr-o zi sa imi dau seama la ce se referea.
      Idolul meu din adolescenta era "Anna Pavlova", dupa ce am vazut de vreo 5 ori filmul lui Emil Loteanu, cu Galina Belyayeva.:)))
      Filmele rusesti m-au facut sa ma indragostesc de limba rusa (Mihalkov, Satra !!!)

      Ștergere
    5. Cu drag,:) sper ca recomandarile mele sa fie pe gustul tau.
      Dar oricum, cartea e interesanta si doar dpdv istoric.
      Desi viata fiicei lui Stalin e si ea incredibila.
      Si mi s-a parut bine scrisa.

      Ștergere
  7. Ema, cronica asta e minunata !!!
    Am in biblioteca "Imago", imi fusese recomandata cu caldura, din pacate nu am ajuns inca la ea.
    Trebuie sa o citesc cat mai curand…
    Esti fantastica! Imi place cum reusesti ca, mergand din aproape in aproape, pe baza unor amanunte carora altii nu le-ar acorda, poate, o prea mare importanta, sa afli lucruri noi, sa scoti la lumina toate valentele unei carti !
    Dupa fiecare din cronicile tale mi s-a facut pofta sa cotrobai si eu dupa toate trimiterile pe care le faci  Din pacate, nu-mi ajunge timpul pentru cate as vrea.
    M-ai impresionat cu play-listul si-ti multumesc ca l-ai impartasit cu noi, ti-a luat ceva timp, cu siguranta. Datorita tie l-am descoperit si eu pe Alfred Schnittke, care imi place si mie tare mult, e special !
    Interesant interviul cu Ludmila Ulitkaia !
    Din pacate, emisiunea « Garantata 100% in care a fost invitata nu mai este disponibila. :(((

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Krysia! Țin minte și acum cât am muncit la cronica asta, parcă nu se mai termina odată. :))

      Bine că ai deja cartea în bibliotecă, sunt mai multe șanse să ajungi la ea. Poate la iarnă citesc și eu „Scara lui Iakov”. Timpul pare într-adevăr limitat când îți dorești să ajungi la cât mai multe cărți, deși două ore de lectură în fiecare zi pot face minuni în privința cărților necitite din bibliotecă. :)) Asta e în teorie, pentru că în realitate citesc destul de puțin, mai ales în timpul verii.

      Păcat că nu mai e disponibilă emisiunea, m-am uitat acum pe YouTube și nici acolo nu a fost încărcată, deși am dat de alte interviuri de la Garantata 100%. Hmm, nici la playlist-ul meu n-am mai revenit de multă vreme, observ acum că unele piese au fost șterse, ăsta e dezavantajul cu YouTube. Nu am salvat în altă parte titlurile pieselor, așa că habar n-am ce anume a dispărut din playlist. :(

      Ștergere
  8. Da, asa e, timpul nu ne ajunge pentru cat am vrea sa citim.
    Poate si eu reusesc tot la iarna sa descopar "Imago", dupa "Solenoid", bineinteles.
    Pacat de melodiile disparute din playlist, am vazut ca lipseau, lafel si de emisiune. :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Noroc cu Lavinia, ce bine că a făcut și ea un playlist pentru Imago. :D
      Mie mi-a revenit pofta pentru cărțile din bibliotecă după ce am răscolit toate rafturile și teancurile și am făcut un maraton de lectură weekendul ăsta (doar cu începuturi, cum ziceam :D), iar pe de altă parte mi-a dispărut cheful să mai cumpăr altele, ceea ce e grozav. O să folosesc voucherele pe care le am deja și apoi gata, vreau să mă concentrez pe cărțile din bibliotecă - cel mult, o să mai apelez la biblioteca publică.
      Pofta ca pofta, dar vreau să-mi fac timp și pentru lectură, măcar o oră sau două pe zi. Mă frustrează gândul că am strâns atâtea cărți și nu le citesc, dar am mania să cumpăr altele, iar pe cele vechi ajung să le ignor - e un cerc vicios pe care îmi doresc să-l întrerup cumva. Uite că o curățenie în bibliotecă poate face minuni, m-am apropiat din nou de cărțile care zac de ani de zile uitate pe rafturi. :))

      Ștergere
  9. Intr-adevar, Ema, remarcabila carte !!!
    Am citit-o in sfarsit si ma consider norocoasa
    Cum ai spus si tu, raman destule de descoperit si la o a doua lectura.
    Am parcurs din nou, dupa ce am terminat cartea, cu mai mare placere, cronica ta, care mi-a limpezit unele ganduri.
    Oare ce demon bantuie pe meleagurile rusesti sau ce blestem ii urmareste, chiar pana in prezent :(((, acelasi care s-a rasfrant si asupra Romaniei si care inca mai bantuie si la noi ?
    Cat de trist ca dupa moartea lui Stalin, cand oamenii au crezut ca s-a sfarsit si vor fi liberi, inca se mai petreceau lucruri de neimaginat !
    Mi se pare remarcabil cum a reusit Ulitkaia sa creeze un tablou complex al acelor timpuri, prin imbinarea vietilor unor oameni simpli, eroi in esenta, animati de idealuri inalte, cat de clar a aratat ca tirania nu poate reusi sa distruga sufletul si nici sa obtina ce vrea prin frica.
    Cred ca rezistenta prin cultura este ideea de baza a cartii, lucru pe care mi l-au confirmat cuvintele scriitoarei :
    « Nu știu alte vremuri atât de dificile, atât de grele ca anii ’60-’70, chiar ’80 – trei decenii de restricții, de îngheț, în care literatura era singura zonă de libertate. Nu știu alte vremuri în care cartea și cititul să fi însemnat atât de mult pentru devenirea de sine a omului. »
    M-a impresionat mult puterea pe care a avut-o activitatea samizdatului, despre care – spre rusinea mea – eu nu stiam, si curajul acelor oameni care riscau sa isi piarda ani buni sau viata in inchisori si lagare.
    Mi-a placut ca romanul vorbeste despre atatia oameni de cultura remarcabili.
    Rezonez cu ideea, care mi se pare deosebit de importanta, a influentei hotaratoare a unui profesor (Viktor Iulievici) asupra destinelor unor copii.
    Miha si Anna Aleksandrovna sunt personajele care mi-au ajuns la inima.
    Multumesc, Lavinia, pentru playlistul de pe Spotify 

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dragă Krysia, îți mulțumesc pentru răbdare și înțelegere și-mi pare rău că a durat atât de mult până m-am apucat să răspund la comentarii. Astăzi am găsit o portiță de timp și-am zis că-i musai să mă ocup de asta. :)

      Într-adevăr, e impresionant ce a reușit să facă Ulițkaia în „Imago”. Îmi dau seama că am uitat multe amănunte - e drept că au fost o mulțime de povești, personaje și detalii, care probabil că abia la a doua lectură se vor așeza. Mi-aș dori să recitesc cartea la un moment dat, pentru a reține (și a înțelege) mai bine toate aspectele pe care le menționezi și tu, dar cine știe când se va întâmpla. Recunosc că mai degrabă aș citi „Scara lui Iakov”, care mă așteaptă de ceva timp în bibliotecă.

      Îți mulțumesc pentru impresiile de lectură, Krysia! Eu cred că Ulițkaia ar merita un Nobel și sper să-l primească la un moment dat. :D A, chiar am dat peste un articol pe tema asta.

      Ștergere
  10. Nu iti face griji, Ema, eu ma bucur si-ti multumesc oricat de tarziu imi raspunzi :)
    Interesant articolul despre Ulitkaia si, desi nu am citit decat "Imago", m-a dus si pe mine cu gandul la Tolstoi (singurul care a refuzat premiul Nobel, inafara de Boris Pasternak, care a fost constrans).
    Sper sa reusesc sa mai citesc cat de curand si alte carti ale Ludmilei...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce să mai zic de mine, că n-am citit nimic de Tolstoi! Sper să acopăr lacuna asta la un moment dat, ori cu povestirile lui, ori cu „Anna Karenina”, fiindcă „Război și pace” nu mă atrage în mod deosebit. Asta-mi amintește că am început „Moartea lui Ivan Ilici” și am lăsat-o neterminată.

      Ștergere
  11. O sa vina si randul lui Tolstoi pentru tine :).
    "Anna Karenina" vreau s-o recitesc neaparat, pentru "Razboi si pace", nu stiu daca o sa mai am rabdare :(

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.