Schiță – Rachel Cusk

duminică, 16 februarie 2020

Recenzie carte Schiță Rachel Cusk Litera
„Schiță”, de Rachel Cusk
Ed. Litera, 2019, 238 de pagini, traducere de Adriana Bădescu
Original: „Outline”, 2014 | Țara: Marea Britanie / Canada

După ce am terminat „Schiță”, am rămas destul de nedumerită: în cartea asta nu se întâmplă mai nimic, și cu toate astea ceva nedeslușit m-a atras la proza lui Rachel Cusk, un soi de curiozitate amestecată cu plăcere și cu o urmă de disconfort emoțional, trezit de temele pe care autoarea le atinge pe parcurs. Deși în general pot identifica motivele pentru care mi-a plăcut o carte (fie o scriitură excelentă, fie personaje memorabile, fie momente revelatorii sau toate laolaltă), de data asta n-aș fi putut spune cu exactitate ce anume m-a captivat. Poate faptul că „Schiță” nu mizează pe acțiune, ci pe idei și pe acumularea progresivă a unor teme care devin tot mai evidente în următoarele volume; sau faptul că te poate răscoli profund când te aștepți mai puțin, printr-o poveste care seamănă izbitor cu a ta. 

Îți poate menține interesul o carte lipsită de intrigă, în care urmărești confesiunile unor străini și părerile lor imperfecte, cu care nu ești întotdeauna de acord? De la un roman ai așteptări diferite, nu vrei să dai peste o simulare a realității de care îți dorești, poate, să te desprinzi. După ce am recitit pasajele subliniate și toate ideile s-au adunat într-un ghem compact, am simțit dorința puternică să mă apuc imediat de „Tranzit”, unde am regăsit același stil și aceeași narațiune alcătuită în principal din conversații, redate printr-o combinație de dialog și vorbire indirectă. Acum, că am trecut și la „Kudos”, al treilea volum din seria „Outline”, îmi dau seama cât de mult mă atrage stilul autoarei britanice și, mai ales, subiectele aparent banale pe care le abordează într-un mod atât de neconvențional.

Cu cât îi ascultase mai mult răspunsurile, cu atât avusese senzația că i se înfățișa ceva fundamental, ceva nu despre el, ci despre ea însăși. Bărbatul descria ceea ce Anne nu era: în tot ce spusese despre sine însuși, ea găsise în propria-i fire un echivalent negativ. Această antidescriere îi clarificase ceva printr-un fel de expunere inversă: ascultându-l, începuse să se perceapă pe sine ca pe o formă, un contur cu toate detaliile din jur incluse, în timp ce forma în sine rămânea goală. Și totuși, deși conținutul ei era necunoscut, această formă îi dăduse, pentru prima oară de la incident, o idee cu privire la cine era ea acum. (pag. 230)

„Schiță” e genul de carte pe care nu ai cum s-o compromiți prin dezvăluirea unor momente-cheie, fiindcă aici nu există așa ceva, cel puțin nu în sensul clasic de plot-twist, pe care nu vrei să-l afli dinainte. Ai putea încerca să povestești ce se întâmplă (deși să rezumi niște conversații deja rezumate ar fi un demers absurd), dar te vei lovi curând de imposibilitatea de a transmite, de fapt, ce înseamnă cartea asta și, mai ales, ce fel de senzații, gânduri și reacții ar putea trezi ea. Lectura celor trei volume m-a lămurit că aceste narațiuni atipice îi vorbesc fiecărui cititor în mod diferit, în funcție de configurația vieții sale și de ceea ce îl frământă, de concepțiile cu privire la copii, viața de cuplu, independență, moralitate sau responsabilitate. Indiferent de părerile contradictorii pe care le veți auzi despre „Schiță”, nu există decât o singură cale pentru a afla dacă această carte vi se potrivește: să o citiți chiar voi.

Acțiunea romanului încape într-un singur paragraf: o scriitoare din Londra călătorește la Atena pentru a preda un curs la o școală de vară, în avion intră în vorbă cu un bărbat pe care-l va reîntâlni ulterior, ca peste două zile să se întoarcă acasă. În acest interval, asistăm la interacțiunile dintre naratoare și o întreagă distribuție de personaje secundare, care defilează prin fața cititorului cu propriile povești de viață disparate: studenți de la curs, prieteni din Atena, o poetă lesbiană, un scriitor irlandez, o femeie dramaturg. Pe fundal se conturează o Grecie mult mai puțin idilică decât am perceput-o în vacanțe: o capitală sufocată de trafic și de căldură, stațiuni murdare cu construcții abandonate, „o țară îngenuncheată, într-o agonie lentă și chinuitoare”, după cum spune un grec. 

Nu există aproape nimic care să propulseze narațiunea mai departe, doar o colecție de conversații și monologuri conectate prin intermediul naratoarei și – lucru care devine mai clar pe parcurs – al câtorva teme recurente ancorate în viața obișnuită, supusă legilor nescrise ale societății și familiei. Confesiunile și raționamentele acestor oameni, încercarea de a-și explica anumite momente prin care au trecut și felul în care au reacționat ei și ceilalți, deschiderea cu care vorbesc despre lucruri intime și gânduri ascunse, toate lasă senzația unei prelungite ședințe de terapie care pătrunde în straturile profunde ale psihicului uman. Poate că ceea ce urmărește autoarea este acea obiectivitate care se conturează atunci când accentul se pune pe suma elementelor umane, individul fiind estompat

Singurul personaj ale cărui contururi rămân multă vreme neclare este chiar naratoarea, care pare că și-a propus să lase cât mai puține urme ale prezenței sale în narațiune. Numele său este Faye și este menționat o singură dată, spre final, când firimiturile poveștii ei, risipite ici și colo, încep să modeleze o imagine departe de a fi completă: cea a unei femei divorțate, care în ultimii zece ani trăise cu familia la țară și de curând se mutase la Londra, împreună cu cei doi băieți ai săi. Prezența ei cumva imponderabilă lasă o senzație de amorțire, de suspensie, căci, după cum aflăm în una din rarele dăți când vorbește despre sine, Faye se găsește într-o etapă în care nu mai vrea absolut nimic și a ajuns să creadă în virtuțile pasivității: Poți face să se întâmple orice dacă te străduiești suficient, dar străduința mi se părea a fi aproape întotdeauna un indiciu că mergi contra curentului, că forțezi evenimentele să apuce într-o direcție nefirească.

I-am povestit că, atunci când erau de vârsta băiețeilor care se zbenguiau în apă, fiii mei erau atât de apropiați unul de altul, încât era greu să distingi personalitatea fiecăruia din acea încâlceală. Joaca lor era un fel de transă comună în care își creau tot felul de lumi imaginare și erau tot timpul cufundați în jocuri și proiecte; un fir narativ ce părea să curgă aidoma unui fluviu magic prin casa noastră, fără început și fără sfârșit, în care puteau intra și ieși după bunul lor plac, pășind peste un prag pe care nimeni altcineva nu-l putea vedea. Într-o zi, însă, fluviul a secat: lumea lor imaginară comună a ajuns la final, motivul fiind acela că unul dintre ei a încetat să mai creadă în ea. Înțelesesem atunci că ceea ce era minunat în viețile lor fusese rezultatul unei viziuni împărtășite asupra unor lucruri despre care, la drept vorbind, nu se putea spune că existaseră cu adevărat. Cred, am spus, că asta este una dintre definițiile iubirii, credința în ceva ce numai voi doi puteți vedea. (pag. 80)

„Să pui celorlalți întrebări e o lecție pe care mulți oameni n-o deprind niciodată”, observă Faye la un moment dat, iar pe parcurs mi-am dat seama că naratoarea are abilitatea de a pune întrebările potrivite, care înlătură bariera platitudinilor și vălurile mistificatoare ce ascund punctul nevralgic al fiecărei persoane. Naratoarea ascultă și intervine prin remarci scurte (și ce mult am apreciat absența vanității în concepțiile ei despre un lucru sau altul!), iar uneori analizează poveștile celorlalți așa cum ar analiza un roman, identificând aspectele mai puțin credibile și hibele narative.

În „Schiță” prind contur câteva din temele care vor fi reluate în următoarele volume: dorința de a evada din propria existență și imposibilitatea plecării, structura bărbat-femeie și felul în care partenerul ne schimbă, incertitudinea existenței unui eu autentic, interpretarea evenimentelor exterioare ca o pedeapsă sau ca un rezultat al dorințelor și al faptelor individuale, capacitatea infinită de autoamăgire, sentimentul vieții ca progres și ca acumulare, cruzimea și subtilitatea cu care oamenii se rănesc unii pe alții, răul latent și faptul că prea puțini dintre noi știu cât de buni sau de răi sunt cu adevărat și mai puțini chiar vor fi puși la încercare suficient încât să afle

Am remarcat în mod special o imagine care revine pe parcursul trilogiei sub varii reprezentări: cea a unei scene privite din afară, supusă interpretării subiective a celui care privește și identifică în ea lucrurile de care se teme sau pe care și le dorește. Pornind de la un capitol din „La răscruce de vânturi”, în care Cathy și Heathcliff urmăresc din grădina întunecată o scenă de familie ce se desfășoară într-o încăpere scăldată în lumină, Rachel Cusk jonglează cu caracterul subiectiv al percepțiilor noastre și cu ceea ce înseamnă, de fapt, realitatea și adevărul.

Faye se întreabă la un moment dat care este cel mai autentic mod de a trăi: în moment sau în afara lui? Ca participant sau ca observator? Privind membrii unei familii de la distanță, Faye își dă seama că începe să vadă în viețile celorlalți un comentariu la adresa vieții ei, că își recunoaște temerile și dorințele manifestate în exterior. Din interior, percepția este cu totul alta: „însuși lucrul acela pe care nu-l vezi, pe care-l iei ca de la sine înțeles, este cel care te amăgește”. Cu ani în urmă, absorbită ea însăși în viața de familie și observată de un prieten care i-a făcut o fotografie, nu și-a dat seama că fericirea ei i-a stârnit acestuia sentimentul că viața lui este un eșec. Uneori mi se pare că ne clădim destinul prin ceea ce nu observăm sau prin lucrurile pentru care nu simțim compasiune; că ceea ce nu știi și nici nu faci efortul să înțelegi va deveni exact lucrul pe care vei fi silit să-l cunoști.

Pentru a gusta cartea asta, trebuie să poți trece peste două artificii întrebuințate de Rachel Cusk: faptul că niște străini i se confesează lui Faye cu o asemenea ușurință și elocvență, iar acești oameni nu sunt dintre cei banali și teribil de plicticoși, căci fiecare are ceva deosebit de spus despre sine, pe când în realitate nu dai la tot pasul peste necunoscuți cu vieți atât de interesante. Al doilea aspect l-am acceptat ca atare, căci în definitiv m-au captivat toate aceste povești condimentate cu detalii inedite, iar primul nu mi s-a părut din cale-afară de ciudat, după atâtea călătorii cu trenul în compania tatălui meu, care lega foarte ușor discuții cu persoanele din compartiment, ajungând la un schimb de confidențe ce ar trezi mirarea celor ce n-au trecut prin astfel de situații. Uneori, e mai ușor să vorbești deschis cu cineva pe care știi că nu-l vei mai întâlni niciodată, iar peste această deschidere neobișnuită am dat și în romanul lui Eshkol Nevo, „Trei etaje”, însă mai important e că am întâlnit-o chiar eu, în realitate.

Ce m-a deranjat pe mine, până să mă acomodez cu stilul autoarei, a fost faptul că nu eram de acord cu toate părerile personajelor, ba unele dintre ele mi se păreau de-a dreptul enervante și fără noimă – cred că e cartea în care am notat cele mai multe semne de întrebare și de exclamație. Apoi am înțeles că asta este încă una din modalitățile prin care Rachel Cusk contestă formula standard a unui roman, în care ne-am obișnuit să regăsim anumite ingrediente și, mai cu seamă, păreri ferme despre aspectele existențiale care ne preocupă. Nesiguranța și imperfecțiunea care caracterizează discursul acestor personaje oglindesc de fapt schimburile de idei din viața reală; mi-am dat seama că nu trebuie să fiu de acord cu tot ce afirmă ele, că rostul unei cărți nu este să-mi ofere răspunsuri de-a gata, ci să-mi pună mintea în mișcare și să creeze cadrul pentru propriile mele gânduri, îndoieli și percepții. 

Pentru multe femei, un copil este experiența supremă a creativității, și totuși copilul nu va rămâne nicio clipă un obiect creat. Mama mea a trăit prin mine într-un mod cu totul nediscriminatoriu, consecința fiind aceea că am ajuns la maturitate nepregătită pentru viață, fiindcă nimeni nu mă considera importantă așa cum o făcuse ea și cum fusesem obișnuită să fiu considerată. Iar pe urmă întâlnești un bărbat care crede că ești suficient de importantă încât să se însoare cu tine, așa că ți se pare normal să spui da. Acel sentiment al propriei importanțe îți revine cu adevărat atunci când ai un copil, numai că într-o zi îți dai seama că toate astea – casa, soțul, copilul – nu întruchipează importanța, ci exact contrariul: ai devenit o sclavă aneantizată! (...) Singura speranță este să le conferi soțului și copilului o importanță atât de mare în mintea ta, încât sinele tău să poată supraviețui. În realitate însă, așa cum remarca Simone de Beauvoir, o astfel de femeie nu e altceva decât un parazit care trăiește pe seama soțului și a copilului său. (pag. 108)

(Am observat, totuși, o neconcordanță pe care nu mi-o explic: Faye afirmă că l-a văzut pe vecinul din avion doar așezat, ceea ce oricum ar fi fost absurd, fiindcă la un moment dat tot ar fi trebuit să se ridice de pe scaun, iar ceva mai încolo spune că își luaseră rămas bun la coada la taxiuri.)

Mi se pare că n-am zis mai nimic despre lucrurile care mi-au plăcut, deși au fost destule. Majoritatea țin de detalii, scene, fragmente narative, observații despre feminitate și creativitate care nu conduc însă la adevăruri definitive. Imaginea unei mame care abia așteaptă să plece copiii la școală, dar, odată rămasă singură, nu știe ce să facă și își dorește ca ei să se întoarcă – ce anume caută ea? Sau prezența unui umor discret – mi s-a părut delicioasă scena în care o turistă cade de pe scaun într-un ghiveci cu flori și încearcă să se ridice, în timp ce soțul se uită la ea stânjenit. Sau faptul că o frază simplă ca aceasta mi-a spus ceva despre viața mea: Casa e acolo unde ești primit când ai nevoie să te duci.

Recenzie Rachel Cusk

12 comentarii

  1. M-ai inspirat cu Rachel Cusk, o scriitoare de care nici că auzisem, și m-am apucat în weekend să citesc Arlington Park, fără nici o așteptare... m-a sedus, sunt aproape de final. E o transpunere a Doamnei Dalloway în timpurile moderne. Și, citind cronica ta, cred că atinge cam aceleași teme (maternitatea, căsătoria) și folosește același stil - o împletire a vocilor mai multor persoaneje, în acest caz toate feminine. Cu siguranță voi citi și Schița, de fapt abia aștept...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O, ia uite, mă bucur că Rachel Cusk ți-a trezit interesul și, wow, mă mir că ai reușit să citești așa repede „Arlington Park”! Nu auzisem de cartea asta, văd acum că pe Goodreads că nu se bucură de recenzii prea bune, dar asta s-ar explica oarecum, dacă are personaje precum Angeliki, din al cărei monolog am extras citatul care-o menționează pe Simone de Beauvoir. Te poți ambala rapid dacă iei foarte personal părerile personajelor și am impresia că asta li se întâmplă multor cititori care ajung la cărțile lui Cusk. Iar acum mă gândesc că reacția asta poate însemna două lucruri: fie că trăim într-o bulă în care circulă păreri asemănătoare cu ale noastre, fie că evităm să discutăm în contradictoriu despre anumite subiecte. Hmm, văd că „Schiță” continuă să-mi dea de gândit – oricum, m-am abținut să scriu despre o mulțime de lucruri. :))

      Chiar aș vrea să citesc „Mrs Dalloway”, am tot zis că revin la Virginia Woolf după experiența cam dezastruoasă cu „Valurile”. Mulțumesc că mi-ai adus aminte de ea.

      Ștergere
  2. Păi și eu m-am cam minunat de cotarea slabă de pe goodreads, dar nu m-am împiedicat de ea, mai ales că mi-ai stârnit curiozitatea cu cele două cărți citite una după alta de o scriitoare despre care nu auzisem (dar m-am bazat pe flerul tău, plus că mi s-a părut un subiect extrem de promițător după ce am cercetat puțin) și asta s-a nimerit taman într-o zi in care
    mergeam la bibliotecă și aveam chef de ceva nou, iar Arlington era singura disponibilă acolo. Tind sa presupun la fel ca tine că cititoarele de pe goodreads s-au regăsit în unele tipuri de femei ale căror voci se împletesc în roman și, lezate fiind, au "biciuit" cartea cu câte o steluță. E amuzant cumva, asta dovedește ce bine a surprins Rachel Cusk ipocrizia modernă din suburbie (de altfel, nimic nou sub soare) și vălmășagul de văluri sub care se ascunde... Nu am citit chiar așa repede, am început-o sâmbătă dimineața și m-a captivat într-atât de am lăsat baltă restul trebilor...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uf, am pus un „că” în plus, acum am observat. :)
      Hihi, ești curajoasă, eu recunosc că m-aș fi gândit foarte bine înainte să citesc o carte cu o notă slabă – dintre oamenii pe care-i urmăresc pe Gr, cei care au citit-o i-au dat numai două și trei stele (apropo, nu cred că suntem conectate pe Gr, îmi poți trimite o cerere, dacă vrei? Aici e profilul.) Dar, fiindcă mi-a plăcut trilogia „Outline”, aș citi și „Arlington Park”, acum chiar m-ai făcut curioasă.


      Ștergere
  3. Am incercat, dar nu reușesc să te adaug în alt fel decât Following, ceea ce deja făceam. Probabil nu mă pricep, eu sunt aici https://www.goodreads.com/user/show/83611194-norida
    (prilej cu care mă gândesc că e posibil să mai fi comentat pe blogul tău și ca norida(mar), că am personalități multiple, pare-se). Dacă dorești, poți să ștergi comentariul după ce îl citești, că nu știu să inserez in alt fel linkul decât prin copy-paste.
    Cât despre curaj, hmm, nu mi se pare chiar așa, plus că marile descoperiri presupun și riscuri :-)))...Oricum, ție îți datorez descoperirea asta, că mi-au picat ochii pe un review sau o activitate de pe profilul tău de goodreads și m-am gândit că trebuie să fie ceva de soi de vreme ce citești două romane unul după altul. E drept că mai întâi m-am minunat: dar oare cine o mai fi și Rachel Cusk? și s-a nimerit într-o zi in care aveam chef de ceva nou, după cum am mai zis..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Gata, am trimis cererea. Șterg mesajul dacă nu vrei să-ți apară aici linkul spre profilul tău de Gr, altfel pe mine nu mă deranjează. Poți adăuga un link inclus folosind Formatting Tips oferite de Goodreads (le găsești la Edit Review – deasupra casetei în care scrii recenzia).

      Cu ocazia asta am văzut și coperta cărții lui Cusk, pe care îmi imaginasem că o citești în engleză – habar n-aveam că „Arlington Park” a apărut acum mai bine de zece ani la Humanitas. :) Hmm, descrierea cărții mi-a amintit de „Văduvele de joi seara”, de Claudia Piñeiro.

      Ștergere
  4. Mulțumesc (cu întârziere, am uitat să mai intru aici), nu știam cum se obține formatarea respectivă și nici nu am avut răbdare să caut, sunt cam haotică de felul meu... (Nu mă deranja neapărat linkul spre profilul meu, cât m-am gândit să nu te deranjeze pe tine felul barbar în care l-am lipit.)
    Ah, nu, în română am citit-o,credeam că se subînțelege, deocamdată nu am timp pentru lecturi în engleză, nu de alta, dar mi-ar lua de trei-patru ori mai mult să le duc la capăt. Pur și simplu m-am apucat de Arlington Park pentru că era singurul titlu de Rachel Cusk disponibil la Biblioteca Metropolitană (mai mult ca sigur că sună mult mai bine în engleza, mi se pare o mare stilistă...). Probabil nici mie nu mi-ar fi trecut vreodată prin cap să o citesc,luându-mă doar după descriere (sau copertă), dar acum aș recomanda-o fara rezervă. E păcat cumva că sunt atât de populare la noi scriitoare (mediocre, după părerea mea) precum Elena Ferrante, iar de Rachel Cusk câtă lume a auzit??
    (Acum mi-ai mai dat o idee și cu Claudia Piñeiro, prima data când aud de ea...)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A, m-ai prins, mie mi-a plăcut Elena Ferrante 😀 (primele trei volume din tetralogie, căci altceva n-am mai citit), dar am și eu o listă cu câteva autoare populare cu care nu m-am împăcat prea bine: Kate Morton, Muriel Barbery, Gillian Flynn, Donna Tartt (deși aș citi și „The Secret History”, de curiozitate), iar în privința lui Elif Shafak sunt indecisă, trebuie să mai citesc și alte cărți înainte să mă lămuresc.
      Nici eu nu auzisem de Claudia Piñeiro, mi-a recomandat-o o cititoare din mediul virtual. :)

      Ștergere
  5. Eu am citit și al doilea volum al tetralogiei sperând să dezleg misterul popularității ei, dar tot nu m-am prins. Deh, de gustibus... În schimb, Elif Shafak mi-a plăcut (nu enorm, dar oricât), cel puțin Bastarda Istanbulului. De restul scriitoarelor menționate nu am citit nimic.. Apropo, m-am apucat în seara asta de Schița, deși nu ar fi fost cazul (că am niste treburi pe cap zilele astea, deci o voi întrerupe), dar nu m-am putut abține și mi-am băgat puțin nasul în primele treizeci de pagini. Cel puțin deocamdată, pot spune că mi-a plăcut mult mai mult Arlington Park. Are un debut mai încărcat de atmosferă... În Schița am într-adevăr senzația că e cam artificios acest dialog și parcă nu îl pot lua ca pe o convenție...mai văd eu pe parcurs...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dap, nici pe mine nu m-a prins „Schiță" de la început, după vreo 30-40 de pagini chiar mă întrebam dacă are rost să-mi pierd vremea cu niște conversații care păreau să nu ducă nicăieri. Apoi mi-am dat seama că ceva mă atrage totuși spre cartea asta, iar la final, după ce au început să se coaguleze temele care revin în confesiunile personajelor, atracția față de stilul lui Cusk a crescut și mai mult, de-asta am trecut imediat la următorul volum. Pare să fie genul de carte cu efect întârziat, care necesită însă un efort de gândire și de corelație din partea cititorului. Dar stilul și structura narațiunii chiar pot fi o piedică, sper să ai răbdare până la final.
      Mi-ai stârnit foarte tare interesul pentru „Arlington Park”, o s-o citesc și eu. :)

      Ștergere
  6. Da, ai dreptate, ieri am mai citit puțin, încă un capitol, și abia apoi m-a absorbit de nu-mi venea să mă mai culc, iar azi am zis că mai citesc puțin, numai puțin, apoi îmi văd de ce am de făcut, și nu m-am mai oprit. Cel mai mult îmi place felul în care privește și acumulează impresii (ca tușele unei picturi), corelarea unor detalii aparent banale (copiii care aruncă obiecte doar ca să le vadă căzând și revenind miraculos la ei în urma jelaniei lor sau transa comună a copiilor care se joacă), alăturate problemelor adulților, ca o oglindă. Da, îmi place foarte mult cum scrie Rachel Cusk... fluxul acesta de impresii...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, mă bucur că până la urmă te-a prins cartea, sper că ai reușit totuși să te ocupi și de celelalte treburi. :)
      Înainte de clubul de lectură o să încerc să-mi adun impresiile despre toate cele trei volume. Al doilea are ceva mai multă acțiune și viața naratoarei ocupă o pondere mai mare - cred că volumul ăsta mi-a plăcut cel mai mult.

      Ștergere

Un produs Blogger.