În limba română, cuvântul fugă are un dublu înţeles: cel de alergare, goană, dar şi cel de compoziţie muzicală polifonică, în care tema este reluată de mai multe voci şi dezvoltată după legile contrapunctului. Termenul de fugă funcţionează aici în ambele sensuri, pentru că personajul central este într-o continuă şi zadarnică goană, iar romanul este structurat asemănător unei fugi de Bach, cu diverse voci care reiau şi dezvoltă tema principală, dar şi cu adăugiri care sporesc complexitatea poveştii.
După cum spune Nicolae Bârna în introducere, acest roman care nu poate fi povestit are, poate tocmai din acest motiv, un suflu proaspăt chiar şi astăzi, la peste 40 de ani de la scrierea lui. Iniţiator al onirismului estetic, Dumitru Ţepeneag şi-a construit acest prim roman după logica visului, deosebindu-se astfel de suprarealism, care foloseşte visul ca sursă de imagini şi motive.
