marți, 10 decembrie 2013

Pianista - Elfriede Jelinek


Romanul Elfriedei Jelinek este de o brutalitate şi de o zădărnicie cutremurătoare. Nu pot spune că m-am bucurat de această călătorie, în care am coborât în străfundurile groteşti, tenebroase, ale psihicului uman şi am cunoscut efectele devastatoare pe care părinţii acaparatori le pot avea asupra copiilor lor. M-am întors la realitate destul de scârbită şi întristată şi trebuie să mărturisesc că nu mai pot vedea acum filmul lui Michael Haneke - o repetare a poveştii, cel puţin în următorii ani, apare drept o experienţă greu de suportat. Şi totuşi, este un roman bine scris, cu surprinzătoare momente de poezie; nu îi pot tăgădui valoarea, în ciuda dureroasei poveşti pe care o conţine. 

Deşi muzica este prezentă - prin denumiri de piese şi compozitori, ea nu poate atenua sentimentul de neputinţă şi disperare tăcută pe care l-am simţit revărsându-se din fiecare pagină a romanului. Aproape că nu există nimic bun, frumos sau dătător de speranţă în lumea strâmbă, distorsionată a personajului principal. Pianista este însoţită de muzică, este adevărat, dar această muzică este una silenţioasă, abstractă, fiind percepută doar prin intermediul cuvintelor. 

În schimb, pe fundalul poveştii am putut auzi, distinct, pocnetul slab al boldurilor pătrunzând în piele sau abia audibilul fâşâit al lamei de ras, tăind prin carnea moale a coapselor. Am ajuns să mă tem de revenirea acestor sunete, pe care le puteam distinge clar şi dureros, în timp ce muzica se încăpăţâna să rămână tăcută.

Erika, profesoara de pian, trăieşte împreună cu mama ei într-un univers închis, izolat, din care au fost înlăturate rudele şi prietenii. De-a lungul anilor, între cele două s-a format o simbioză ciudată şi bolnăvicioasă; este un amestec de dragoste şi ură, un raport de forţe ceva mai greu de desluşit şi de înţeles. Dependente una de cealaltă, cele două femei sunt legate prin fire nevăzute, dar puternice, ca şi cum Erika ar fi o biată albină prinsă în plasa unui păianjen, care o imobilizează fără putinţă de scăpare. Şi totuşi, albina are resurse nebănuite prin care încearcă, din când în când, să se elibereze.

Pagină după pagină, povestea şi personalitatea celor două femei încep să ni se dezvăluie. Mama, geloasă şi posesivă, ţine sub observaţie întreaga existenţă a Erikăi, trăgând de firele invizibile şi aducând-o, întotdeauna, înapoi la ea. Şi-a devotat întreaga viaţă fiicei, căreia îi cere, în schimb, obedienţă şi loialitate. Ea controlează timpul şi viaţa Erikăi, fără a şti că fiica are metodele ei de a se sustrage. Cea mai mare teamă a mamei este că Erika îşi va găsi un iubit şi o va părăsi, astfel că îi reproşează hainele cumpărate şi îi descurajează tentativele de cochetărie. 

Erika, o pianistă odinioară talentată, şi-a ratat cariera concertistică înainte de a o începe. Este un unicat plin de contradicţii, o fire inflexibilă, care nu se supune nimănui, cu excepţia mamei. Este singură şi, totodată, singulară, urând uniformizarea şi fiind propulsată de ambiţia de a fi întotdeauna cea mai bună. Şi totuşi, îi este teamă să se aventureze pe teritorii necunoscute, pentru a nu da greş şi a-şi zdruncina, astfel, statutul de fiinţă superioară. Simţurile îi sunt paralizate, astfel că, în încercarea de a simţi ceva, Erika se autoflagelează. Este, totodată, şi o supapă de refulare, prin care ea supravieţuieşte unei relaţii sufocante, care i-a mutilat spiritul. 

Erika este rezultatul educaţiei mamei sale: încă de mică, se izolează şi se distanţează de lumea exterioară; în timp ce fetele de vârsta ei se bucură de libertatea copilăriei, ea studiază la pian şi învaţă să dispreţuiască acele plăceri frivole. Mama şi-a instruit fiica să nu regrete nimic şi i-a inoculat credinţa că este unică, superioară tuturor, în acelaşi timp refuzându-i micile dorinţe şi stăvilindu-i impulsurile. Sexualitatea fetei este suprimată, astfel că ajunge să privească actul sexual ca pe o curiozitate, pentru că ea nu mai poate simţi plăcere.

Când un al treilea personaj - Walter Klemmer, un student al Erikăi - apare în scenă, punând în pericol echilibrul relaţiei mamă-fiică, frustrările şi temerile ies şi mai puternic la iveală, la ambele capete ale acestei dualităţi bolnave. Deşi mama îi îndeplineşte aproape orice necesitate, ea nu poate să îi suplinească fiicei nevoile trupului. În faţa dovezilor de iubire şi pasiune, o senzaţie necunoscută se trezeşte în fiinţa, odinioară insensibilă, a Erikăi. Este, poate, singura ei şansă de a se elibera, în sfârşit, de firele prin care mama o ţine prizonieră, dar ea alege să exercite un control plin de cruzime asupra unui bărbat pe care îl consideră cu totul în puterea ei.

M-am întrebat, de la bun început, de ce Erika nu îşi părăseşte mama despotică. Este adevărat că se revoltă, uneori, prin rochiile pe care şi le cumpără, prin secretele pe care le deţine, prin izbucniri de violenţă pe care apoi le regretă. Dar nu îşi duce niciodată revolta până la capăt; se aseamănă, mai degrabă, cu un animal ţinut în cuşcă, care are la dispoziţie doar un spaţiu limitat pentru a se manifesta. Am înţeles, abia mai târziu, că mama este un element indispensabil al existenţei sale: ea este cea care îi perpetuează Erikăi viziunea asupra vieţii, cea care îi confirmă propria identitate. Mama reprezintă refugiul şi siguranţa în faţa lumii, este măsura valorii şi unicităţii fiicei - în lipsa ei, individualitatea Erikăi ar intra în derivă; ea ar descoperi că, de fapt, nu ştie cine este în realitate. În lipsa creatorului, creaţia - necertificată de factori exteriori - şi-ar pierde valoarea.

Mama ne apare ca o putere tiranică, care şi-a asumat actul unei creaţii distrugătoare, plămădind, după propriile capricii, o fiinţă pe care o controlează prin acele fire invizibile ale legăturii mamă-fiică. Dar, pe măsură ce ne adâncim în lectură, începem să discernem şi alte fire, care le manevrează pe toate celelalte: deasupra tuturor tronează figura impunătoare şi neiertătoare a Elfriedei Jelinek, a cărei voce ironică şi tăioasă o putem distinge foarte clar de-a lungul naraţiunii. Prin analiza nemiloasă a naturii umane sau prin critica virulentă a societăţii austriece, prezenţa scriitoarei se face simţită într-un mod incomod, dându-ne impresia că asistăm la o mizanscenă grotească, în care Jelinek a îngrămădit toate păcatele şi tarele lumii pe care o dispreţuieşte. 

Am urât din toată inima personajele acestui roman. Nu m-am putut lega afectiv de niciunul dintre ele, nici măcar prin mila pe care am simţit-o, câteodată, faţă de Erika. Dar şi această milă a pălit în faţa manifestărilor ei de cruzime şi răutate. Erika nu este, nici pe departe, o fiinţă neputincioasă şi inofensivă, aşa cum am putea fi înclinaţi să credem la început. Urmând exemplul mamei, îşi exercită controlul asupra elevilor şi provoacă rău fără remuşcări, lipsită, parcă, de orice latură umană. Dar ceea ce mama a făcut din dragoste şi posesivitate, Erika face dintr-o pornire calculată, cinică, aproape experimentală. Drumul ei spre dezumanizare pare să fie unul fără întoarcere; aparent, nimic nu o mai poate salva de dimensiunea monstruoasă în care se adânceşte. Iar maestrul păpuşar, Elfriede Jelinek, apare ca o putere supremă, neiertătoare, care nu oferă nici o portiţă de scăpare, nici o rază de speranţă personajelor sale. 


Editura: Polirom, 2004
Număr de pagini: 280
Traducere: Nora Iuga


***

Am citit acest roman împreună cu câţiva prieteni de pe site-ul Goodreads. Unul dintre ei a propus să venim cu câte o pictură care să reflecte, cât mai fidel cu putinţă, felul în care ne imaginăm, fiecare, personajele principale.

Pentru Erika, am ales un portret de Amedeo Modigliani,
deoarece am perceput-o ceva mai masculină,
dar şi cu o feminitate subtilă

Pentru mama Erikăi, am ales
un portret de Henri Rousseau


2 comentarii:

  1. Mai grav e ca romanul e cumva autobigrafic. Chiar cred ca scriitoarea (premiata cu Nobel de altfel) e capabila de asa ceva.

    Tu esti cam rusinoasa si nu ai pus punctul pe i la acest roman. Uite aici: http://noptisizile.blogspot.ro/2013/07/elfriede-jelinek-pianista.html
    Si un citat care mi-a placut foarte mult :p

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, am auzit și eu că romanul ar fi semi-autobiografic. Oricum, nu mă grăbesc să citesc altceva de Jelinek prea curând...
    Eh, nu e vorba de rușine aici, ci de faptul că nu am simțit nevoia să mă leg de aspectele pe care le-ai evidențiat în recenzia ta. Am vrut să pun accentul pe latura psihologică a poveștii, lăsând-o mai în umbră pe cea erotico-senzațională.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...