Provizorat - Gabriela Adameșteanu

Am ajuns să citesc Provizorat din pură întâmplare; am vrut să împrumut Dimineaţă pierdută şi mi-a fost adus, în schimb, acest volum. Nu am regretat nicio clipă, deşi am amânat să-l citesc cât de mult am putut, cu proverbiala mea reticenţă pentru literatura românească (reticenţă care, încet-încet, începe să se dizolve).

Provizorat a fost o lectură surprinzător de plăcută şi fluidă. Am avut un sentiment straniu citind-o, ca şi cum eu şi cartea am fi putut continua să existăm alături pentru multă vreme, ca şi cum paginile se transformau, lin, din imaginar în real, prinzând o viaţă proprie, devenind un univers paralel pe care îl puteam vizita, la nevoie, o oră pe zi, pentru a mă pune la curent cu ce i s-a mai întâmplat Letiţiei sau pentru a afla încă o dezvăluire din trecutul lui Sorin. O lume care putea curge la nesfârşit, fără ca eu să mă plictisesc - aceasta a fost senzaţia mea citind Provizorat.

Lumea romanului este, însă, o lume provizorie, în continuă schimbare. În România anilor 1970, într-o ţară mişcătoare şi neaşezată, situaţiile se pot răsturna de la o zi la alta, favorurile de ieri devin amănunte incomode a doua zi, cuplurile se destramă fără explicaţii, pentru că unul dintre parteneri a şters-o peste graniţă, către o viaţă mai bună. Este o lume în care deciziile sunt amânate şi evitate, dintr-o teamă de răspundere care paralizează.

Letiţia, încă tânără la începutul romanului, trăieşte fără un scop precis. Tinereţea i se aşterne nesfârşită în faţă, iar viaţa ei poartă semnul improvizaţiei. Este un mod de ocolire al realităţii, de aşteptare pasivă a unei situaţii definitive. S-a căsătorit cu Petru din teama unui viitor neprevăzut, dar şi pentru a lăsa în spate „dosarul” familiei, pe care soţul i-l reproşează cu orice ocazie. 

Sorin îşi duce şi el viaţa sub semnul provizoriului: trăieşte cu impresia că a nimerit în această viaţă din întâmplare, când, de fapt, el aparţine unei alte lumi, fără nicio legătură cu comunismul. Sorin intră în lumea suspendată a Letiţiei ca o barcă de salvare, ca o promisiune de stabilitate. Prin el se materializează, pentru o vreme, dorinţa ei de a găsi măcar o persoană de încredere în lumea ei de nisipuri mişcătoare. Prin el îşi poate retrăi amintirile, ca şi cum copilăria lor ar fi fost una comună. 

Letiţia îşi scrie gândurile într-un caiet, ascuns sub saltea de ochii lui Petru. A publicat deja, iar Sorin este conştient că riscă prin destăinuirile pe care i le face, pentru că, la un moment dat, poate deveni chiar el personaj în romanul Letiţiei. Vai de familiile în care s-a născut un scriitor! spune Sorin. Însă el nu îi mărturiseşte totul şi nici nu ar putea, pentru că, de fapt, nu îşi cunoaşte cu adevărat trecutul. 

Letiţia îi banuieşte viaţa dublă, este conştientă că el recurge la o disimulare onestă, şi totuşi, relaţia lor continuă. Este o iubire înşelătoare, care naşte suspiciune, o iubire care nu poate părăsi spaţiul camerei provizorii în care se întâlnesc - cei doi sunt prinşi, fiecare, în vieţile lor, sunt constrânşi de împrejurări şi repercusiuni. Se mulţumesc cu porţia săptămânală de iubire şi de evadare iluzorie din falsitatea lumii care îi înconjoară. Deşi îndoielile sunt reciproce, Letiţia mimează încrederea în el, iar Sorin minte prin omisiune.

M-am regăsit un pic în această lume provizorie, chiar dacă evenimentele se petrec înainte de naşterea mea. M-am regăsit în fetiţa de la coadă, pipăită de o mână străină - deşi eu eram în autobuz, nu la coadă, şi, cu mintea mea încă necoaptă, am trăit câteva zile cu certitudinea că am rămas însărcinată. M-am regăsit şi pe coridoarele Casei Presei, unde am lucrat o vreme, de la geamurile căreia am privit adeseori, precum Letiţia, locul unde se afla, până în 1990, statuia lui Lenin - statuie care apare, în acest roman, drept un punct fix, stabil, un centru în jurul căruia gravitează o mare parte din viaţa personajelor.

Cel mai dureros a fost să trăiesc, prin Letiţia, sentimentul alienării şi al nesiguranţei. Ce fel de viaţă este aceea în care nu poţi avea încredere deplină într-o persoană apropiată? 

Dar o viaţă în care fiecare detaliu este suspect, la fel ca şi devotamentul excesiv?

Cine eşti tu, de fapt? Eşti doar atât cât te vede celălalt?

Ce vină au copiii pentru credinţele sau greşelile părinţilor? În ciuda încercărilor celor din urmă de a falsifica trecutul, viaţa copiilor se aseamănă cu un castel din cărţi de joc, care poate fi năruit oricând, prin dezvăluirile celor care cunosc secretele din dosarul de familie. 

Sunt foarte multe detalii din perioada 1940-1980 în acest roman, pe care le-am citit cu mare interes; am aflat multe lucruri pe care nu le ştiam despre istoria propriei ţări. Sunt, însă, şi foarte multe personaje, ale căror poveşti şi istorii se întretaie atât de strâns încât, la un moment dat, am ajuns să încurc familia lui Sorin cu cea a Letiţiei şi invers. Pentru astfel de situaţii mi-a fost de ajutor tabelul cu personaje de la finalul cărţii, pe care m-aş bucura, de altfel, să-l pot găsi în fiecare roman.

Editura: Polirom, 2010

Număr de pagini: 442