sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Suflet de femeie - povestiri portugheze



O carte fără cititori poate la fel de bine să nu existe. Până să o întâlnesc pe traducătoarea Georgiana Bărbulescu, nu știam că Editura Muzicală publică și literatură - de fapt, uitasem că o astfel de editură există. Foarte pasionată de cultura și limba portugheză, Georgiana Bărbulescu a tradus și a publicat pe cont propriu câteva lucrări de pe acele meleaguri: povestirile de față, sonete de Florbela Espanca, precum și o biografie a cântăreței de fado Amália Rodrigues. 

În volumul ”Suflet de femeie”, traducătoarea a selectat nouă povestiri ale unor autori portughezi care au trăit și au creat în secolul al XIX-lea, toate având un numitor comun - femeia în diferite ipostaze și la diferite vârste. Însă, mai mult decât femeia universală, cunoaștem din aceste povestiri femeia portugheză, în varii roluri atribuite de viață: logodnică, soție, mamă, doică, prostituată sau războinică care luptă cot la cot cu bărbații.

Deși nu se remarcă neapărat prin frumusețe, protagonistele acestor povestiri par să întreacă tagma femeiască prin curajul, loialitatea și spiritul lor de sacrificiu - fie că este vorba de devotamentul față de tată, soț sau patrie. Situațiile în care se găsesc și sentimentele care le animă pot părea astăzi desuete și ireale - însă ele oglindesc spiritul feminin al acelor timpuri, cu educația, credințele religioase și obiceiurile de secol 19, precum și climatul din timpul războaielor, care au stârnit noi reacții și noi sentimente, rearanjând lealitatea și sistemul de valori al femeii portugheze. 

Dintre autorii portughezi, până acum l-am citit doar pe Saramago și, mai recent, pe Mário de Sá-Carneiro cu Mărturisirea lui Lúcio. Prin povestirile de față am putut gusta câte puțin din vasta operă a scriitorilor clasici portughezi - unii traduși pentru prima oară în limba română. Am descoperit stiluri diferite care poartă amprenta timpului lor, căci povestirile au o patină de vechi, somptuos și tragic, declamând adevăruri universale prin istorisiri ce se apropie de parabole sau pilde, cu sentimente și trăiri ce par ferecate într-un timp de mult dispărut, când oamenii - și, cu deosebire, femeile - trăiau viața mult mai intens și mai pătimaș, fiind gata de gesturi eroice și sublime, care, în vremurile noastre, par să aparțină mai degrabă unor vieți jucate pe scena unui teatru. 

Portretele semețe și memorabile care se desprind din aceste povestiri par să alcătuiască o monografie feminină țesută din multiple puncte de vedere. Singura autoare feminină este Florbela Espanca, prezentă în acest volum cu două povestiri, dar cei șapte autori masculini recurg în scrierile lor la neașteptate sensibilități și intuiții afective pentru a-și arăta respectul și admirația față de remarcabilele femei portugheze.

***

sursa foto
Raul Brandão - Femeia (1923)

Pe cât de scurt este acest fragment din romanul ”Pescarii”, pe atât de mult mi-au plăcut empatia și felul inedit în care autorul vorbește despre femeile din Nazaré (o fostă așezare de pescari la malul Oceanului Atlantic, astăzi o populară destinație turistică). Scunde toate, late-n șolduri și cu sâni zdraveni, cu un limbaj colorat, aprige și grosolane, aceste neveste sau văduve de pescari duc în spate - pe lângă milioanele de pești prinși la ocean - toată forfota ținutului, susținând cu brațele lor puternice viața și bunăstarea comunității. Este o existență epuizantă, cu muncă istovitoare, dar femeile din Nazaré nu se opresc decât atunci când sunt zdrobite de viață - iar naratorul le consideră, pe bună dreptate, sufletul acestui pământ portughez și adevăratele sale conducătoare. 


sursa foto
Rodrigo Paganino - Fructul oprit (1861)

Iată o povestire foarte interesantă, care mi-a trezit întrebarea dacă astfel de personaje și sentimente au existat cu adevărat în alte timpuri, pentru că astăzi ele par desprinse dintr-un trecut mitic și idealizat. 

Un tată care prețuiește mai mult banii decât dragostea decide să o mărite pe singura lui fată cu un vecin grosolan și bătrân, care are pământuri și avere - pentru că așa înțelege tatăl fericirea. Rosa, o fată de o frumusețe nepământeană, este sfâșiată între iubirea ei pentru Estevao și datoria filială pe care nu concepe să o nesocotească - căci biserica și educația i-au inculcat devotamentul neștirbit față de părinți. Dacă Rosa nu are destul curaj pentru a-și lua viața, ea se supune în schimb voinței tatălui, ceea ce pentru ea înseamnă un sacrificiu imens și o sinucidere morală. Cot la cot cu Estevao - care nu credea că există vreo putere pe lume care ar putea să-i despartă-, nu putem înțelege acest sacrificiu care pare mai degrabă o slăbiciune femeiască. Și cum poți alege o viață nefericită pentru a urma voința unui om care nu înțelege iubirea? 


sursa foto
Pedro Ivo - Leagănul (1876)

Deși nu am găsit nicio poză a acestui scriitor, pot spune că am regăsit în Pedro Ivo un suflet pereche (deși el a părăsit de mult acest pământ): împărțim aceeași obsesie pentru soare și același neastâmpăr care ne împinge afară, pentru a cutreiera pe străzi mânați de un sentiment covârșitor de bucurie. Însă dragostea pentru lumină și soare este doar un preambul pentru adevărata poveste, care se desfășoară în cadrul unei licitații la care protagonistul ajunge din întâmplare. Bunurile unei familii bogate lovite de faliment sunt scoase la vânzare, iar oamenii avizi de chilipiruri profanează sanctuarul unde familia a trăit fericită odinioară. În mulțime se află o femeie care vrea să răscumpere un obiect drag ei - iar naratorul nu rămâne insensibil la povestea înduioșătoare din spatele acestui obiect aparent banal...

Era o femeie în jur de cincizeci de ani. Chipul, ascuns de baticul de mătase neagră, avea una din acele fizionomii energice, hotărâte, care dezvăluiau un suflet capabil să îndure multe. Astfel de suflete, oricare ar fi furtunile care le agită oceanul vieții, înoată întotdeauna la suprafață. Le susține o voință superioară, un fatalism sublim, nepământean, firul invizibil care le leagă de cer; ele au ca deviză: ”Așa vrea Dumnezeu...facă-se voia Lui!...” Azi ca și ieri, mâine ca și azi, de la leagăn la mormânt, în tot și în toate - Dumnezeu! (pag. 35)


sursa foto
Eça de Queirós - Doica (povestiri publicate postum, 1902)

Povestirea unuia dintre cei mai mari scriitori portughezi ia forma unui basm, cu un rege care moare în luptă, lăsându-și soția și fiul lipsiți de apărare în fața dușmanilor care uneltesc împotriva moștenitorului la tron. Salvarea vine în mod neașteptat de la doica-sclavă, o femeie cu o gândire simplă, dar cu o imensă capacitate de sacrificiu. Ea crede cu tărie că viața de pe pământ se continuă neschimbat și în Cer, iar pentru ea moartea nu este un final, ci doar o reluare firească a vieții în altă parte. Fără această credință puternică, femeii i-ar fi lipsit tăria pentru jertfa pe care o face fără să stea pe gânduri...



sursa foto
Florbela Espanca - Iubire de sacrificiu. Suflet de femeie (1916)

În cele două povestiri, autoarea (care a avut o viață scurtă și tumultuoasă) vorbește despre două situații în care protagonistele își sacrifică adevărata iubire, pentru a rămâne fidele unor oameni sau unor concepte pe care le consideră demne de sacrificiul lor. Cadrul comun este războiul, cel care îi îndepărtează și îi desparte pe oameni - dar uneori îi și apropie, într-un mod cu totul neașteptat. În ”Iubire de sacrificiu”, o soție a rămas devotată soțului pe care îl stimează fără a-l iubi cu adevărat, pentru că inima ei a rămas legată de prima dragoste, pe care a pierdut-o din mândrie. În ”Suflet de femeie”, o tânără logodită cu un ofițer neamț își vede patria subjugată de trupele germane, iar fata este cuprinsă de sentimente contradictorii, trebuind să aleagă între fidelitatea față de țară și iubirea pentru cel cu care voia să își întemeieze o familie.


sursa foto
Carlos Malheiro Dias - Învinsa (1907) 

Câțiva ofițeri ai armatei franceze care au cucerit orașul portughez Porto schimbă impresii despre femeile întâlnite în țările pe care le-au străbătut, considerând că cele portugeze nu sunt îndeajuns de frumoase pentru ca soldații francezi să reziste eroic împotriva trupelor inamice. Însă unul dintre ofițeri este de altă părere și le povestește celorlalți o întâmplare trăită de el: o femeie bogată, ținută prizonieră în propriul castel, pare că se supune învingătorilor, dar se pregătește pentru un sacrificiu personal prin care își aduce propria contribuție la lupta împotriva invadatorilor... 

- Francezul trece întotdeauna când se duce să se întâlnească cu o femeie! Să le înlocuiască pe portugheze cu femei frumoase și eu singur, cu o mie de gasconi și o mie de normanzi, rezist aici zece ani! Dar Portugalia e un ținut cu femei pentru englezi!
- Un ținut cu femei demne de un popor de eroi! îl corectă Saint-Chamans.
- De eroi rustici! replică Brossard disprețuitor.
- O țară de Sabine, demne de vechii romani! Și ele sunt cele care ne expulzează. Ele ne biruiesc. În spatele armatelor engleze, al gherilelor țărănoilor, se află femeia ca o fortăreață. (pag. 65)


sursa foto
Camilo Castelo Branco - Acea casă tristă...

O fată se îndrăgostește fulgerător chiar atunci când bărbatul iubit își sacrifică viața care nu valorează prea mult în ochii celorlalți; o altă femeie, cu o viață mizeră, îl poate lua în sfârșit de bărbat pe cel de care s-a îndrăgostit prima oară. Un tată lovit de soartă se stinge din viață pentru fiica lui aflată pe patul de moarte, pe când fiica se stinge din dragoste pentru un bărbat care nu este tatăl ei. Această povestire a fost singura care nu prea mi-a plăcut, din cauza unor referințe pe care nu le-am înțeles. Sunt două povești aici, inserate una într-alta fără o legătură aparentă - însă ceea ce le leagă poate fi o anume inversare a sorții, dar și ideea de bogăție și felul în care aceasta influențează viața celor care o câștigă sau o pierd. 


sursa foto
António Patrício - Suze (1910)

Povestirea ”Suze” a fost preferata mea din această colecție și mi-aș fi dorit să pot citi întregul volum din care face parte (Serão Inquieto/ Seară neliniștită). Suze, nobilă și cocotă, decadentă și genială, apare drept un personaj extraordinar, o ființă care a trăit toată comedia umană fără să se amăgească niciodată, căci ea nu a trecut prin schimbările inerente vieții de prostituată, care conduc la abrutizare. Inteligentă, cinică și cu o intuiție fantastică, Suze dăruiește tuturor iluzia, întruchipând idealul pentru fiecare bărbat în parte. Naratorul declamă superioritatea umană a lui Suze cu pasiunea unui îndrăgostit fără speranță - adăugând totodată că, în fond, ne prostituăm cu toții, prin deformarea sau anularea a ceea ce ne individualizează, din necesitatea de a fi pe placul celorlalți.

Această prostituție se reflectă până și în gesturile noastre, în felul de a merge și de a ne îmbrăca. Și asta în toate categoriile sociale, pentru că nimeni nu e destul de puternic pentru a-și fi suficient sieși; toți avem nevoie de considerația altora, de opinia publică și trăim stăpâniți de prejudecăți care ne dezechilibrează și ne deformează, care ne hipnotizează, precum saltimbancii pe copii. (pag. 103)

***

Raul Brandão menționează constumul tipic al femeilor din Nazaré, o pelerină și o pălărie de culoare neagră, despre care am aflat că le protejează de vântul de la țărmul oceanului. Însă ele au și un alt costum tradițional, cu fuste înfoiate, până la genunchi, sub care se află alte șase fuste albe sau colorate. Am aflat de la Georgiana Bărbulescu că, în mod tradițional, multe femei din Nazaré erau spălătorese (lavadeiras), iar aceste straturi suplimentare de fuste le protejau de umezeală - fiind, totodată, foarte pitorești (eu una m-am îndrăgostit de acest ansamblu colorat!). M-am amuzat teribil văzând și fotografii cu portul tradițional al pescarilor din Nazaré, îmbrăcați din cap până-n picioare în haine în carouri. A big no-no în modă, dar trebuie să recunosc că sunt extrem de simpatici! 

surse foto: 1, 2, 3


Editura Muzicală, 2014
Traducere: Georgiana Bărbulescu
Număr de pagini: 114


11 comentarii:

  1. Hm, oare traducatoarea nu e cumva muzician la origine? Ca daca e, inseamna ca a fost colega cu prietena mea.
    Nu-mi place coperta deloc deloc! :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din câte știu, traducătoarea este la origine chimistă și profesoară de chimie, așa că nu cred că are vreo legătură cu prietena ta... Oricum, între timp a devenit o excelentă profesoară și traducătoare de portugheză. L-a tradus pe Saramago și pe Jorge Amado pentru editurile mari, dar a tradus și pe cont propriu câteva titluri portugheze, cum e cel de mai sus. Așa se explică și calitatea mai slabă a copertei/coperții (că m-a amețit cuvântul ăsta!) - este editată și publicată fără sprijinul unei edituri, iar asta înseamnă și lipsa oricărei remunerații. Cam ca la KJ Mecklenfeld, doar că el are o copertă faină și greșeli inerente unui autor self-published, pe când la doamna Bărbulescu conținutul e foarte bun, dar coperta nu prea atrage ochiul (eu nu prea mai observ copertele, recunosc).

      Ștergere
    2. Multumesc foarte mult pentru recenzie. Aceeasi finete si spirit patrunzator ca intotdeauna.
      Coperta este o fotografie a unei tinere portugheze din zona de nord. Fotografia a fost facuta in 1909, prin urmare e contemporana cu povestirile. Asa ca mi s-a parut cat se poate de nimerita. Personal, am vazut in ea personajul din "Invinsa" . Am cautat ceva cât mai reprezentativ, nu sa atrag ochiul. (GB)

      Ștergere
    3. Mulțumesc și eu pentru feedback!
      Nu este nimic în neregulă cu fotografia - machetarea coperții este cea care putea fi îmbunătățită printr-un layout mai atrăgător. Coperta chiar contează în ziua de astăzi - în cazul unei cărți care nu are în spate un autor celebru sau o promovare puternică, coperta este primul element care atrage atenția și trezește interesul. Unii cititori chiar cumpără o carte doar pentru că le-a plăcut coperta, așa că acesta este un element care merită toată atenția - și un DTP-ist bun. :)

      Ștergere
  2. Ha! Multumesc de compliment si de intelegere. Ideea este ca amandoua, atat coperta cat si textul interior, se pot corecta usor daca exista interes pentru carte din partea cititorilor. Zilele astea, in special aici, in vestul Europei, poti sa ai o carte in cateva zile de la corectie/comanda, doar sa ai bani sa (ti) le tiparesti.
    Sincer sa fiu mi-as dori ca cititorii romani sa fie la fel de interesati in a sustine autorii romani precum cititorii olandezi o fac cu scriitorii olandezi, desi nici aici nu e totul roz. Mai anul trecut a fost un scandal monstru pentru ca exista o mare arhiva de carti piratate care circula in Olanda si cativa chiar declarasera public (o jurista, printre altii, care a si scris pe blogul ei) ca au primit arhiva cu pricina cu mare bucurie, fara sa trebuiasca sa scoata bani din buzunar. Aici a fost explozia, bine mediatizata, in care autorii i-au acuzat pe numitii de furt și au intrebat-o pe jurista de ce nu ofera serviciile ei de jurist pe gratis, ca doar este acelasi lucru, etc, etc. Insa marea majoritate a olandezilor considera ca a da jos de pe torente o carte piratata este echivalent cu furtul si ca atare nu se preteaza la asa ceva. Plus, o mare parte din ei sunt de parere ca a-si sustine autorii locali este mai important decat cativa euro pe care ii tin in buzunar și pe care ii dau mai tarziu pe carnati. In fine, ati inteles ideea, mi-as dori sa pot sa imi public cartea in varianta electronica.

    Dar am ajuns departe de unde pornisem. Voiam sa spun, Ema, ca iar m-ai prins de nas cu recenzia ta! Ti-am zis ca am deja o lista „de la Ema”, desi cred ca mai bine nu o mai tin, ci, pur si simplu citesc blogul tau, ca sa imi iau de o grija cu lecturile pe urmatorul secol :-)

    PS - se zice și copertei si copertii, din cate stiu eu :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, ai dreptate, KJ. O copertă atrăgătoare nu este așa de greu de făcut, dacă se ocupă de ea cineva care se pricepe și are un pic de talent, iar conținutul - dacă este de calitate - poate fi îmbunătățit prin corectarea greșelilor și prin reformulări ici-colo.

      Am impresia că în România este o aversiune generală pentru literatura autohtonă - chiar și eu am împărtășit-o timp de mulți ani. În cazul meu a pornit din școală, când lecturile obligatorii mi s-au părut un chin și pe multe dintre ele le-am evitat. Ulterior am întâlnit romane românești de proastă calitate și uite-așa am rămas cu o prejudecată care a început să se destrame abia în urmă cu doi-trei ani, când am avut norocul să citesc și câteva romane bune.
      Totuși, am observat că sunt cititori care sunt la curent cu autorii români și caută noile titluri, așa că prejudecata asta poate nu mai e așa de răspândită. Îmi propun tot timpul să citesc mai multă literatură românească, măcar o carte pe lună, dar uite că nu m-am ținut de schema asta. De cumpărat am tot cumpărat cărți românești, dar zac în bibliotecă. Poate la anul reușesc...

      Ha, reacția juristei a fost total nepotrivită. Olandezii gândesc foarte fain și, la urma urmei, acesta este și modul corect de a proceda. După cum știi, aici torenții sunt foarte populari, dar și veniturile sunt mult mai mici. Iar în contextul în care românii citesc extrem de puțin, s-ar putea spune că există și o parte bună în acest furt, în sensul că unii dintre ei se apucă de citit tocmai pentru că au acces la ceva gratuit. E drept că la noi există și o mentalitate adânc înrădăcinată că, dacă poți lua ceva pe gratis, de ce să nu o faci?

      Lasă lista de lecturi, KJ. Nu chiar toate cărțile de care vorbesc ar fi pe gustul tău. Dar îți mulțumesc pentru prezență și pentru comentarii! :)

      Ștergere
    2. Ah, am uitat să menționez ce a pățit traducătorul Laszlo Alexandru în legătură cu cărțile piratate: a primit pe mail o ofertă de a cumpăra ”peste 15.000 de cărţi la doar 199 de lei” (cred că am primit-o și eu la un moment dat), dar printre aceste cărți se regăseau și câteva titluri publicate de el. Normal că s-a enervat!
      https://laszloal.wordpress.com/2013/10/19/cine-imi-da-toamna-peste-cap/

      Ștergere
    3. Te înțeleg perfect, și eu am avut aceeași experiență vizavi de lecturile obligatorii. Însă nu sunt împotriva lor fiindcă așa am descoperit vreo câțiva autori români interesanți (precum Liviu Rebreanu) pe lângă cei enervanți (nu dau nume).

      Cred ca mentalitatea de pirat trebuie eradicată ca fiind ceva nociv. Numele de pirat are ceva romantic, dar această imagine este foarte departe de realitate. Dacă ți se spune să alegi între a da click pe un site de torente, care este echivalent cu a da bani unui bogătaș burduhos și leneș care își petrece marea majoritate a timpului pe barca lui super-luxoasă, înconjurat de pipițe și bând șampanie pe banii tăi, și a da un ban cinstit dar care știi sigur că ajunge în buzunarul compatriotului tău, ce alegi? Da, așa spuneam și eu.

      Pirații virtuali (și nu e nici unul în România, stai tu liniștită de asta) supraviețuiesc prin vânzarea de reclamă pe site-urile lor care vând cărți și filme furate. Asta e tot. Dacă i-ai vedea pe așa zișii pirați și ai înțelege ce oameni sunt și ce mentalitate au, ai fugi mâncând pământul în loc să intri pe site-urile lor. Cred că dacă mai multă lume începe să înțeleagă acest lucru, se mai îmbunătățește situația. Nu, nu e nimic romantic în a fura și cu atât mai mult a fura dându-le bani piraților virtuali!

      „Pirați” este un nume nepotrivit. De fapt este „hoți”. Ceva este gratis dacă este dat de bună voie. Altfel nu este gratis, ci furt. Să te mai miri că noi românii suntem priviți drept hoți în toată Europa cu o altfel de mentalitate, nu? Din nefericire, așa stau lucrurile acum. Să sperăm că se vor schimba cu timpul :-)

      Ștergere
    4. Și, apropos de citit, eu zic că românii citesc enorm de mult! Să îi vezi pe olandezi. Mulți dintre ei nici nu deschid vreo carte toată viața lor. Mă uit aici nu numai la recenziile scrise de români (din nou, de sute de ori mai multe decât cele scrise de olandezi!) dar și la numărul blogurilor de carte. Ha! Cred că românii sunt printre cei mai vorace cititori de pe planetă! Doar că nu există statistici să confirme asta :-)

      Ștergere
  3. Referitor la Florbela Espanca as vrea sa fac o precizare. Viata ei "tumultuoasa" n-a fost ceea ce sugereaza, de regula, acest epitet. Probabil ca el v-a fost sugerat de cele trei casatorii ale poetei (ea exceland in arta sonetului). Ele au constituit incercari de a pune de acord copilul rebel (dar extrem de sensibil si insetat de afectiune) din ea si canoanele vietii sociale din vremea sa, fapt imposibil si tocmai de aceea cu deznodamant tragic.
    In ce priveste povestirea "Suze", ea e si preferata mea, in special pentru analiza chirurgicala a convenientelor sociale si a puterii acestora asupra indivizilor. (GB)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc că m-ați corectat, mă refeream într-adevăr la cele trei căsătorii. Poate că o viață „agitată” este un termen mai potrivit, dar las corectura pentru mai târziu, pentru că sunt șanse mari de a se strica layout-ul postării (din păcate, blogger-ul o ia razna când se fac modificări și trebuie să am timpul necesar pentru a aranja din nou textul).
      Ei, ce potrivire, mă bucur că povestirea "Suze" este și preferata dvs.!

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...