sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Două romane de Arnaldur Indriðason



Orașul borcanelor
Ed. Trei, 2010, 320 pag., traducere Monica Vlad

Inspectorul Erlendur - protagonistul seriei polițiste a lui Indriðason, care însumează vreo unsprezece romane - investighează o crimă care sfidează tradiția islandeză: de obicei, în Islanda cazurile sunt simple și criminalii sunt neglijenți, dar acum este vorba de o situație încâlcită. Un bătrân este găsit mort în apartamentul lui, iar singurele piste sunt o fotografie cu un mormânt și o notă pe care criminalul a lăsat-o în urmă (deși nu aflăm ce scrie în ea decât pe la mijlocul cărții). Atmosfera este sumbră și apăsătoare, iar ploaia nu dă semne că s-ar opri vreodată. Investigația este interesantă și destul de satisfăcătoare pentru un fan al romanelor polițiste, dar, din păcate, este întreruptă constant de dramele domestice ale personajelor.

Romanul mi-ar fi plăcut mult mai mult dacă nu ar fi existat acest strat secundar al poveștii, care urmărește viața personală a lui Erlendur. Detectivul are probleme familiale, legate mai ales de fiica lui, care este dependentă de heroină. Citind acest roman, am crezut că în Islanda există o problemă serioasă cu drogurile - dar, căutând mai multe informații despre acest subiect, m-am lămurit că nu este așa. Am impresia că scriitorul a vrut să își plaseze personajul în cele mai proaste condiții posibile: în ”Liniștea mormântului” cunoaștem și mai multe tragedii din viața lui Erlendur, ceea ce mi-a ridicat întrebarea dacă fiecare carte din serie aduce noi și noi nenorociri pe capul săracului inspector. M-am oprit însă după a doua.

Două chestii interesante aflate din ”Orașul borcanelor”:

1. Islandezii mănâncă capete fierte de oaie - un fel de mâncare tradițional pe nume Svið, care-și are originea în vremurile de foamete, când oamenii foloseau fiecare părticică a animalului măcelărit. Aici puteți citi un articol amuzant al unei americance care a mâncat pentru prima oară așa ceva.

2. Indriðason vorbește despre un Centru de Cercetare Genetică, unde ar fi centralizate informațiile medicale ale tuturor islandezilor. Prin asocierea acestora cu o bază de date genealogică, se poate reconstitui istoricul unei familii islandeze începând cu Evul Mediu. Se pare că omogenitatea populației și lipsa miscegenației (adică a încrucișării raselor) au făcut din Islanda un laborator viu pentru cercetările genetice. Cineva mi-a spus că în barurile islandeze ar exista programe speciale prin care oamenii își pot verifica gradul de rudenie înainte de a se combina - asta din cauza rezervorului genetic foarte mic (adică genofond - uite cum mai învăț un cuvânt nou, alături de miscegenație).


Liniștea mormântului 
Ed. Trei, 2011, 336 pag., traducere Monica Vlad

De această dată, inspectorului Erlendur se ocupă de un caz legat de evenimente petrecute în trecut: pe un șantier sunt descoperite niște oseminte care ar putea avea legătură cu o dramă familială din urmă cu 70 de ani (o poveste extrem de tristă și chinuitoare - drept să spun, am citit unele scene pe sărite, pentru că nu mai puteam suporta violența la care își supune familia un soț monstruos). Investigațiile din acest roman sunt așa și așa, nu prea există momente tensionate și nici o concluzie uluitoare - iar povestea este absolut deprimantă. După acest al doilea roman (care mi s-a părut mult mai slab decât ”Orașul borcanelor”), m-am oprit din lectura seriei, pentru că ceea ce mă interesa de fapt - adică investigația - a ocupat doar o treime din carte, iar restul a fost o lălăială plictisitoare despre viețile personajelor, care nu a făcut decât să dilueze povestea polițistă. 

***

Am devenit foarte interesată de Islanda după ce am citit câteva romane de Halldór Laxness. Având în vedere că sunt puţini scriitori islandezi traduşi la noi (Sjón este unul dintre ei, Laxness a fost tradus prin anii '50-'60, dar recent a apărut în peisaj și Jón Kalman Stefansson cu ”Între cer şi pământ”), am vrut să explorez această țară și prin intermediul romanelor lui Arnaldur Indriðason. Chiar dacă nu m-am omorât după cele două cărți pe care le-am citit, am găsit destule informații interesante despre aspectul social din Islanda - mai bine zis, cel criminalistic - prin fraze precum: „crimele din Islanda nu sunt complicate”, „judecătorii islandezi sunt de o indulgență notorie” sau „criminalii islandezi nu lasă în urmă decât o dezordine generală”.

Am fost foarte uimită când am aflat că Islanda este considerată una dintre cele mai sigure țări din lume. Într-un stat în care aproape o persoană din trei deține o armă, sporadicele crime de aici nu sunt comise cu ajutorul lor. Curios... Dați-i unui american furios o armă și va ști ce să facă cu ea! În Islanda, chiar și membrii poliției sunt neînarmați, iar singurii ofițeri care poartă armă sunt cei din forțele speciale (detașamentul Viking), care sunt chemați foarte rar. 

În Islanda, crimele violente sunt extrem de rare. Oamenii par relaxați cu privire la siguranța lor și a copiilor, mergând până acolo încât părinții își lasă bebelușii afară nesupravegheați. Acest fapt mi-a amintit de cazul copiilor Beaumont, care a schimbat radical atitudinea părinților australieni; la fel ca cei din Islanda, ei trăiau cu impresia că țara lor este una sigură. Sper totuși că islandezii nu vor păți niciodată așa ceva, iar țara lor va rămâne excepția fericită și miraculoasă. 

La întrebarea „Cât de sigur este Reykjavik?” cineva a răspuns că, în capitală, criminalitatea este practic inexistentă (nici măcar hoții mărunți nu apar prea des). Singura zonă din oraș unde nu ar trebui să meargă o femeie neînsoțită este parcul Austurvöllur, dar asta doar pentru că este un loc frecventat de bețivani, care se țin oricum departe de oameni. Mă gândesc că este prea frig pentru violatori sau exhibiționiști...

Dacă nu credeți toate acestea, puteți arunca un ochi pe pozele de pe Istagram ale Poliției Metropolitane din Reykjavik - cum zice și Bored Panda, fotografiile lor conțin frecvent cățeluși, pisicuțe, înghețată și vată pe băț. Mda, așa țară mai rar! :)




*Cărțile sunt citite în 2013, iar textele sunt adaptate după cele de pe Goodreads - mai mult pentru că voiam să împărtășesc informațiile despre Islanda. :)


16 comentarii:

  1. Mda, este o tara foarte sigura fiindca toti stau inauntru de frig si vreme urata :-) (jumatate serios, jumatate gluma).
    Din acelasi motiv si sunt multi scriitori islandezi - ce naiba sa faci tot anul cu asa o vreme? (tot jumatate serios, jumatate gluma) :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, și asta, dar se pare că mai există o explicație: sistemul islandez de educație și cel de ajutor social promovează o cultură egalitaristă, nefiind practic nicio diferență între clasele de sus, de jos și de mijloc. Am găsit și un articol interesant despre un student american care a mers în Islanda să studieze motivele din spatele ratei scăzute a criminalității.
      http://www.bbc.com/news/magazine-22288564

      Iar scriitorii par mulți la număr (de fapt, sunt puțini) pentru că populația Islandei este extrem de redusă (doar 323,002 locuitori în 2013). Bine că măcar unul dintre ei a luat Nobelul pentru literatură. :))

      Ștergere
  2. Daaar, am uitat sa mentionez, Islanda are un peisaj minunat pentru fotografie daca si cand te nimeresti sa ai un pic de vreme buna sau esti maestru in ale fotografiei :-)

    Dupa Mankell si al sau Wallander mi-e cam greu sa mai citesc romane cu detectivi. Da, stiu, Mankell nu este islandez ci suedez dar de aici nu e asa mare diferenta. Vikingi cu totii :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh, ce mi-aș dori eu să vizitez Islanda... Dar e un pic prea scumpă. Plus că mi-am format o imagine atât de spectaculoasă din romanele lui Laxness încât mă gândeam să nu merg acolo niciodată, pentru a nu confrunta realitatea cu imaginația. :))

      N-am citit nimic de acest Mankell, dar am constatat că romanele polițiste nu mă mai satisfac cum o făceau în copilărie. Tot încerc să recuperez starea aceea extraordinară, când uitam de lumea din jur, absorbită complet de o investigație a lui Poirot sau Holmes. Asta e, trebuie să mă resemnez, romanele polițiste nu mai au același efect asupra mea. Dar o să mai încerc câteva, poate poate...

      Ștergere
    2. Mi s-a intamplat si mie acelasi lucru apropos de romanele politiste. Poate tine de varsta. Am dat-o pe filme, recunosc, iar Wallander este pe departe cea mai buna dintre toate seriile, atat in varianta suedeza cat si cea britanica (ultima cu Kenneth Branagh).
      Mankell, creatorul lui Wallander, este celebru aici, mai ceva decat Terry Pratchett. Banuiesc ca este ceva legat de cultura popoarelor nordice. Aici au mai multa influenta, cu toate ca Olanda este cumva cam la mijloc intre nord si sud. M-am distrat comparand un detectiv cu mentalitate de viking (sa le zic asa nordicilor), cum este Wallander, cu cea a unui detectiv italian ca Montalbano. Unde cel din urma era mai mult interesat de ce mananca (si unde mananca!) la pranz si isi lasa iubita sa astepte cu orele sa vina sa o ia de la gara, cel nordic era mai mult procupat de buna-starea (intentionat am scris asa) spirituala si fiziologica (sau fizica? cum se zice corect in romana? hah!) a celor importanti pentru el. Mda. Diferente de mentalitate. Se vad bine si in cartile mai usurele, nu e musai sa fie literatura grea :-)
      Iar Mankell nu a scris numai carte politista. L-am ascultat vorbind si este un om deosebit. Foarte interesat in a fi uman si umanitar in acelasi timp. Italian Shoes a fost ultima carte a lui pe care am citit-o. In engleza, fiindca nu am gasit-o in romana, desi am renuntat cu ceva ani in urma sa mai citesc majoritar in engleza. Citesc in engleza sau olandeza daca sunt foarte interesat intr-o carte, altfel citesc romana. Imbatranesc!
      Si ca sa spun de ce vorbesc de Mankell aici este pentru ca citind ce ai scris despre Islanda mi-a adus aminte de atmosfera din Italian Shoes :-)
      Weekend fain!

      Ștergere
    3. Interesant că eviți să mai citești în engleză, doar e un mod de a exersa limba.... Dar pentru că te ocupi cu scrisul, e important să citești în română și olandeză. Eu am observat că tind să gândesc în engleză când scriu ceva, am impresia că sună altfel și mult mai bine decât în română - impresie greșită, probabil, mai ales că nu cunosc toate subtilitățile limbii engleze. :)

      Uite că nu am citit atât de multe cărți dintr-o serie polițistă pentru a ajunge să observ aspecte ca cele de care vorbești tu. Oricum, ai niște observații interesante, care dau un nou sens planului ce urmărește viața personală a protagonistului. Poate că acest plan este construit mai bine la Mankell... Ce carte mi-ai recomanda de acest scriitor?

      N-am citit nici Terry Pratchett, nici Neil Gaiman - au atât de multe cărți că nu știu pe care să o aleg mai întâi. :))

      Ștergere
    4. Evit sa mai citesc in engleza pentru ca nu imi (mai) ofera aceeasi placere cu cea a cititului in limba romana (asta daca traducatorul a facut treaba buna!).

      Observatia ta este cam adevarata :-) As zice ca engleza are niste cuvinte care reproduc mult mai usor ceea ce vrei sa spui decat romana. Apropos de subtilitati probabil ca ai dreptate si ar fi bine sa pay attention (hehe!) desi nu am auzit sa fie nimeni decapitat pentru greseli de limba :-)

      Cred (dar nu sunt sigur, poate ma insel) Mankell este primul scriitor care a dat o dimensiune mult mai mare vietii personale a politistului. Daca ai timp citeste The fifth woman, sa vezi daca iti place stilul lui. Este foarte intunecat, ca idee. Mai degraba as zice sa vezi seria Wallander (cred ca cea englezeasca este de gasit in Romania) care respecta destul de bine ideile lui Mankell. Filmele sunt parca mai putin intunecate iar seria britanica este chiar foarte bine filmata, desi cea suedeza este cea mai reusita.

      Daca nu ai citit Pratchett, asta e musai sa citesti! Este un clasic, chiar daca mai este inca in viata. Culoarea Magiei, prima din seria Lumii Disc este faina pentru inceput. Apoi favorita mea dintre toate ale lui cred ca este Eric, la care am ras pe ruptelea! Si A hat full of sky mi-a placut foarte mult. Ce am observat este ca fie ii iubesti stilul, fie il urasti. In mijloc nu prea ai cum sa fii. Sfatul ar fi sa dai jos un sample de pe Amazon (Kindle) din prima carte si sa vezi daca iti place. Nota - daca iti place, merita sa citesti atat variantele in engleza cat si in romana - doar pentru placerea limbajului si stilului.

      Despre Gaiman nu zic prea multe. Mi-a placut foarte mult filmul Pulbere de stele, la care m-am distrat copios, in mare parte si din cauza actorilor foarte bine alesi, dar dupa carte nu m-am dat in vant. Coraline mi s-a parut mult prea intunecata iar American Gods nu am reusit sa o citesc. La fel ca si la Pratchett, ai nevoie de o anumita dispozitie sa il savurezi, daca iti place. Este evident ca sta foarte bine la capitolul Imaginatie, precum si Pratchett. Gaiman e pe lista mea de batranete, Pratchett nu :-)

      Ștergere
    5. Mulțumesc foarte mult pentru toate aceste păreri și recomandări, KJ!
      La filme mă uit destul de rar în ultima vreme, prefer să citesc. Nu mă deranjează deloc un stil întunecat, din contră, chiar îmi place. Trec pe listă ”The fifth woman”, să vedem dacă rezonez cu acest Mankell. :)
      Mda, musai citesc Pratchett la anul și iau aminte la ce mi-ai recomandat tu. Cred că îl voi citi în engleză, pentru că am înțeles că stilul lui merită cunoscut în original. Sper să mă regăsesc printre cei care îl apreciază. :) Poate îl testez și pe Gaiman, de curiozitate.
      Se pare că anul acesta nu-mi mai ating pragul de o sută de cărți, așa cum îmi propusesem... Sunt un pic supărată că n-am mai avut timp de citit, dar asta e, am avut multă treabă și încă nu s-a terminat. Abia de săptămâna viitoare cred că mă voi relaxa în voie. Dacă nu, de Crăciun cu siguranță! :))

      Ștergere
  3. Coperta „Orasului...” mă duce cu gândul la „Clopotul de sticlă”. Sunt curioasă, ai găsit vreo asemănare între cele două? :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu am citit cartea Sylviei Plath... Dar e pe listă! Cred că tu ai scris despre ea, dacă îmi amintesc bine. Îți fac o vizită cât de curând, căci de astăzi sunt ceva mai liberă (am avut un program nebun săptămânile trecute și am neglijat totul - cititul, blogul... Sunt deja în sevraj sever, ha).

      Ștergere
  4. Am citit Orașul borcanelor, dar mi-a plăcut mai puțin decât alte romane polițiste din aceeași serie, tot din pricina planului vieții personale a detectivului. De fapt, în multe din aceste romane există un astfel de plan al acțiunii, care nu întotdeauna e prea reușit sau nu mi se pare mie bine armonizat cu intriga polițistă. Îmi făceam mai mari speranțe cu Liniștea mormântului, cel puțin după titlu. Oricum, îmi plac romanele polțiste ce au ca fundal țările nordice. Sunt lecturi antrenante și ușoare și sunt momente când simți nevoia de așa ceva.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Să înţeleg că ai citit mai multe romane de Indriðason şi ţi-au plăcut mai mult, sau te referi la alte cărți polițiste? Nu cred că am încercat altceva din literatura nordică, cu excepția celor trei cărți ale lui Stieg Larsson (care mi-au plăcut mai mult). A, stai, am citit și ”Cum simte domnişoara Smilla zăpada” a lui Peter Høeg, dar cam atât. Ai ceva de recomandat? De Jo Nesbo ai citit ceva?

      ”Liniștea mormântului” are un al treilea plan, cel al poveștii din trecut, care este teribil de deprimantă - așa că intriga polițistă este diluată și mai mult. Plus că, dacă îmi amintesc bine, pe lângă problemele lui Erlendur, autorul urmărește și viața celor doi colegi ai săi - un strat al poveștii care nu m-a interesat absolut deloc.

      Da, ai dreptate, se pare că planul personal nu este prea bine construit în romanele polițiste actuale. Înțeleg că, în cazul unei serii, un asemenea plan este necesar pentru a da viață personajele centrale, dar tare mi-aș dori să fie mai bine făcut. Am auzit de ceva vreme de romanele polițiste ale Tanei French și văd că s-a tradus și la noi o carte, ”Pădurea” (prima dintr-o serie de cinci). Vreau s-o încerc la anul, poate am mai mult succes cu ea - am înțeles că și povestea personală ar fi interesantă.

      Pentru lecturi ușoare, eu apelez acum la romane YA sau fantasy, am destule pe listă care par promițătoare. Cărțile polițiste mai degrabă mă dezamăgesc...

      Ștergere
    2. Acum văd și eu că nu se înțelege clar ce am vrut să zic. Am citit mai multe din seria neagră. De acest autor, doar Orașul borcanelor. Din ceea ce am citit, pot recomanda cărțile lui Johan Theorin (mai ales Ecouri de dincolo de moarte) și ale Yrsei Sigurdardottir.
      Fantasy sau Young Adult n-am citit și nici nu mă tentează. Mă mai delectez din când în când cu ce mi-a mai rămas dintre romanele Rodicăi Ojog-Brașoveanu, dacă vreau ceva lejer și plăcut. Dar din ce în ce mai rar în ultima vreme. N-ar fi rău să fac o cură de lecturi ușoare.:)

      Ștergere
    3. O, da, și eu simt nevoia de o astfel de cură, am muncit prea mult și creierul meu parcă refuză literatura mai serioasă. :))
      Să știi că unele romane pentru adolescenți sunt chiar faine și bine scrise, la fel ca unele cărți fantasy (de fapt, pe acestea din urmă le percep ca pe un fel de realism magic pentru adolescenți). Nu știu dacă le privești cu neîncredere sau dacă le-ai încercat deja și nu ți-au plăcut, dar, dacă este prima variantă, merită să testezi câteva. În ce mă privește, doar în cărțile astea (și în unele SF-uri) regăsesc starea pe care nu o mai pot simți cu romanele polițiste.
      Mulțumesc pentru recomandări, chiar mă gândeam să citesc ceva de Yrsa, având în vedere că este tot islandeză. De Theorin nu auzisem. Acum am înțeles că te refereai la seria de la editura Trei. :)

      Ștergere
  5. Ma surprinzi ca citesti romane politiste. Din seria de la Editura Trei m-au atras Liza Marklund si Camilla Lackberg.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, cred că acest blog lasă impresia de prea multă seriozitate, deși nu este cazul. La anul trebuie să remediez această impresie eronată, pentru că nu se potrivește decât cu o latură a firii mele. :))
      Din păcate, nu am apucat să vorbesc despre multe din cărțile citite înainte de blog, iar printre ele sunt destule romane SF, polițiste, young-adult și fantasy (e drept că sunt în inferioritate numerică față de literatura „serioasă” și că încerc să le aleg cât mai bine, ca să nu-mi pierd vremea). Anul acesta se pare că nu am citit nimic din aceste categorii, cu excepția YA (am vorbit despre câteva cărți pe aici), dar anul trecut am avut mai multe titluri pe lista de lectură.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...