miercuri, 29 aprilie 2015

Mircea Cărtărescu, Nostalgia: Ruletistul, Mendebilul, Gemenii



Recunosc că, din cauza unei impresii deformate rămase din adolescență, am ezitat mereu să mă apropii de cărțile lui Mircea Cărtărescu. Pe la 18 ani m-am chinuit să citesc Orbitor-aripa stângă, iar de atunci am rămas cu convigerea că scriitura lui Cărtărescu este prea complicată și ermetică pentru mine. Poate că „Orbitor” este, într-adevăr, o carte dificilă, dar aș fi putut încerca altceva. Abia acum, bătută la cap de prietenul irlandez Declan, mi-am făcut curaj pentru Nostalgia. Ei, și ce surpriză am avut! Cu mintea de acum, m-am îndrăgostit imediat de scriitura lui Mircea Cărtărescu, bogată și fluidă, cu tentă fantastică și un imaginar fabulos, injectând cititorul cu acea voluptate a cuvintelor bine alese și a frazelor meșteșugite. Nostalgia mi-ar fi plăcut cu siguranță la 18 ani, poate chiar mai mult decât Proza fantastică a lui Eliade, la care m-am gândit adeseori în decursul lecturii. Singura mea consolare este că acum o înțeleg, poate, mai bine și o gust mai intens. Cum lectura cărții va fi întreruptă de o mică vacanță, m-am hotărât să scriu despre primele trei proze citite (Ruletistul, Mendebilul și Gemenii), lăsând REM și Arhitectul pentru mai încolo (oricum, ar fi ieșit un text kilometric). 

Nostalgia este un roman sau o colecție de proză scurtă și nuvele, depinde cum privești lucrurile. Până să încep lectura, eram ferm convinsă că este un roman, și tot așa este prezentat în ediția de limbă engleză. Deocamdată, am constatat că singura legătură dintre proze este naratorul-scriitor, cel care își povestește amintirile și pune la încercare credulitatea cititorului prin episoade care frizează incredibilul. Poate că un alt fir comun va apărea până la finalul cărții, cosând toate cele cinci bucăți laolaltă. Dar ce mai înseamnă astăzi, de fapt, un roman? De când am citit Un singur cer desupra lor al Ruxandrei Cesereanu, am renunțat să îmi mai bat capul cu finețea acestor categorii literare. Revenind la Nostalgia, aflu din ediția mea integrală, din 1993, că prima ediție a apărut în 1989, cu titlul schimbat în Visul, cenzurată de orice aluzie la sex sau politică și fără nuvela-prolog Ruletistul. În 1992, la Paris a apărut ediția necenzurată, Le Rêve, pe care critica a numit-o „o revelație”. 

***

Ruletistul este o proză excelentă, cum, de altfel, sunt și Mendebilul și Gemenii. Naratorul-scriitor, ajuns la bătrânețe, după zeci de cărți publicate pe care le reneagă - deși i-au adus celebritatea -, se izolează de lumea devenită o ceață neagră, o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, într-o ultimă încercare de a scrie totul despre sine. Având ca singur cititor moartea, el așterne povestea incredibilă a Ruletistului, un om real pe care l-a cunoscut cândva, cu toate că el pare, mai degrabă, o halucinație a unui creier sclerozat. Pătrundem în atmosfera febrilă, obsedantă și sângeroasă din lumea subterană a jocului de ruletă, unde oameni decăzuți își riscă viața pentru sume fabuloase. În acest spectacol animalic al morții, răsare un paradox ce va atrage prăbușirea edificiului grotesc, mânjit de sânge și materie cenușie: un om care ofensează divinitățile hazardului, riscându-și viața din ce în ce mai mult, până la limita absurdului. 

[...] am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atât mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poți spune ceva cât de cât real despre tine. De la primele rânduri pe care le așterni pe pagină, în mâna care ține stiloul intră, ca într-o mănușă, o mână străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate direcțiile ca argintul viu, așa încât din bobițele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, când de fapt tu ai vrut să vorbești pur și simplu despre tine. (pag. 7)

Chiar dacă nu am terminat lectura, Ruletistul mi se pare bucata esențială a cărții, miezul în care autorul-narator dezvăluie miza lui: aceea de a deveni nemuritor prin mijlocirea personajelor sale - oameni care au existat în realitatea sa, deși par desprinși din literatură. Dacă, până atunci, personajele pe care le-a inventat au dat iluzia unor cópii ale realității, oamenii reali despre care vorbește în aceste pagini par cu totul neverosimili; ei îl absorb în acest joc al percepției pe scriitorul devenit, el însuși, un personaj nemuritor, care trăiește de fiecare dată când un cititor pătrunde în lumea sa de hârtie și cuvinte. Cu ce putere extraordinară îi investește Mircea Cărtărescu pe cititorii săi, nu-i așa? Puterea de a aduce la viață personajele cărților, dar și pe cel care le-a creat - sau a povestit despre ele. La fel ca Ruletistul, Mendebilul și Gemenii îndeplinesc rolul de mitologizare a scriitorului care, în încercarea de a vorbi despre sine, transcende eul banal, lumesc, atingând straturi metafizice, inaccesibile muritorului de rând. Iar autorul Ruletistului mai spune ceva: Doar visul mă mai reflectă realist

Ruletistul e miza mea și-ar trebui să fie bucățica de aluat în jurul căreia ar fi posibil să crească din nou pâinea pufoasă a lumii. Altfel totul, dacă există un tot, este plat ca o lipie. [...] Ruletistul nu putea trăi în lume, ceea ce e un fel de a spune că lumea în care el a trăit este fictivă, este literatură. Nu am nici o îndoială, Ruletistul este un personaj. Dar atunci și eu sunt un personaj, și aici nu mă pot opri să nu exult de bucurie. Căci personajele nu mor niciodată, ele trăiesc de câte ori lumea lor e „citită”. (pag. 21-26)

***

Mendebilul împinge limita credibilității ceva mai departe: naratorul-scriitor, sub impulsul unui vis straniu, își amintește o perioadă din copilărie, singura originală și neobișnuită din viața lui. Atunci, un băiat venit de nicăieri a lăsat o amprentă inexplicabilă asupra unui grup de copii, marcându-le, într-un fel sau altul, destinul. Naratorul ne conduce pe scena copilăriei sale, la un bloc nefinisat de pe Ștefan cel Mare, unde o anume cruzime barbară domină jocurile băieților; aceștia chinuie animalele și se urmăresc toată ziua prin șanțurile de canalizare din spatele blocului, purtând înfiorătoare măști din carton pictat. Ei se separă de fete cu dispreț și superioritate, iar lumea adultă și viața sexuală sunt percepute distorsionat, ascunse sub o țesătură misterioasă, de nepătruns, care provoacă teamă și confuzie. 

La marginea acestui grup apare un copil nou, ciudat prin comportament și înfățișare, pe care băieții de la bloc îl poreclesc Mendebilul. El nu se amestecă în jocurile barbare ale copiilor, în schimb îi extrage pe aceștia, treptat, din ritmica vieții lor, atrăgându-i prin povești și istorii captivante. Cu o mimică și o gestică ritualice, băiatul de numai șapte ani îi fascinează cu teoriile sale bizare, care contrazic lumea așa cum o știau ei de la televizor sau din spusele părinților. El îi influențează mai mult decât o pot face părinții sau societatea, le înaripează imaginația și le scoate la iveală bunătatea. O ființă pură, care se apropie de arhetipul copilului-erou (dar și al copilului-vizionar, aproape sfânt), Mendebilul este surprins de băieți într-o scenă bizară, a cărei sacralitate și irealitate îi înspăimântă - fapt care atrage căderea lui de pe soclul profetic. 

[spoiler] Nu am înțeles prea bine ce se întâmplă aici, nici în scena în care băiatul pătrunde în canale cu o mască grotescă (Declan spune că este o întărire a statului său de outsider, eu o văd, mai degrabă, ca o desacralizare a celui pur, căderea din lumea spirituală, care vine odată cu cunoașterea aspectului carnal al existenței). Nu sunt prea sigură nici la ce se referă profeția despre care vorbește naratorul la final - este, oare, o profeție despre lumea adulților? Sau se referă la teoriile stranii „predicate” de băiat, un nou profet de care copiii și-au bătut joc, dar pe care adultul îl recunoaște ca atare? [spoiler]                            

După moarte mergi pe un drum foarte lung, care urcă mereu. Mergi, mergi și încetul cu încetul trăsăturile ți se schimbă. Nasul și urechile ți se retrag în carnea feței ca piciorușele unei scoici. Degetele ți se retrag în carnea pălmii, iar mâinile ți se resorb în umeri. La fel, picioarele ți se retrag în șolduri și nu mai mergi, ci plutești de-a lungul unor pereți de cărămidă roșie, pe care îți lași umbra ca un disc alungit. Ești atât de rotund, încât devii translucid și începi să vezi în toate părțile deodată. Cât suntem vii, vedem doar ca prin crăpătura unei cutii de scrisori, dar după moarte vedem de jur împrejur, cu toată pielea. [...] Un mort vă privește prin ochii mei. (pag. 50-51) 

***     
 
Gemenii, o nuvelă care are în miezul ei o poveste de dragoste chinuitoare, părăsește adeseori tărâmul realității pentru delicioase călătorii fantaste, sădind confuzie și uimire în cititor. După ce am încheiat-o, am reluat partea de început și multe pasaje din cea de mijloc, fapt care m-a ajutat să privesc întâmplările într-o lumină nouă. Nu știu de ce (pentru că nu am dovezi), dar mi s-a părut că îl regăsesc pe Mircea Cărtărescu în Andrei, adolescentul care încearcă să își recupereze trecutul, în lupta cu o identitate străină, care a pornit în falange scheletice împotriva amintirilor sale. Văpăi roșietice însoțesc amintirile proustiene ale lui Andrei, care-i trezesc tânărului o nostalgie pătrunzătoare; prin tragismul, fantasticul și melancolia poveștii, Cărtărescu se apropie de scriitorii romantici, despre care recunosc că știu prea puțin.                            

„După o noapte cu somn agitat, o gânganie îngrozitoare se trezi transformată în autorul acestor rânduri.” Cam așa aș începe, răsturnând fraza de început a Metamorfozei lui Kafka. [...] Ca toți romanticii ăștia, voi scrie nu ca să construiesc o poveste, ci ca să exorcizez o obsesie, ca să îmi apăr bietul suflet de monstru, de monstrul groaznic nu prin hidoșenie, ca la Kafka, ci prin frumusețe. [...] Și, așa cum atunci am cusut husa aceea de pânză cânepie, grosolană, cu care am învelit apele oglinzii, acum m-am hotărât să scriu, să fac din paginile astea altă husă, altă țesătură, care să mă apere de data asta nu de corpul, ci de psihicul ei. (pag. 73)

În încercarea de a țese o plasă protectoare sinelui, Andrei își povestește febril copilăria și adolescența, scoțând la iveală întâmplări stranii, fascinante, aflate la granița unui tărâm fabulos - la fel cum naratorul s-a aflat, odinioară, la un pas de nebunie. Fie că ne vorbește de Traian, băiatul din tabără care comunica cu o coropișniță, sau despre păpușa chinezească pe care a văzut-o într-o casă misterioasă, ori despre sfera albăstruie care a plutit, preț de câteva clipe, în sala de clasă, Andrei ne înfășoară și pe noi în cuvinte și amintiri ce nu sunt ale noastre, izolându-ne de realitate într-un cocon halucinant. 

Un tânăr singuratic, dificil și asocial, care citește mult și scrie poezii, Andrei ignoră tot ceea ce iubesc tinerii de vârsta lui, convins că are o misiune mai înaltă de îndeplinit. Multă vreme, el a urât femeile, pe care le vede ca ființe monstruoase, superficiale și prefăcute. Adolescentul și-a inhibat erotismul, crezând că poate transcende banalitatea condiției umane prin castitate. Însă inima lui este apăsată de o dragoste abstractă, o dragoste pentru nimeni - pe care, în cele din urmă, o revarsă asupra Ginei, o colegă nouă, afectată și limbută, dar întru totul fermecătoare. Între cei doi se înfiripă o relație chinuitoare, care îl aruncă pe Andrei între teama de a o pierde pe fată și nevoia de a-și păstra personalitatea. În mitologia lui, ea a devenit femeia neobiectuală, un câmp de forțe care-i ordona lumea interioară. El încearcă să mimeze felul ei de viață, dar mentalitatea lui de visător neglijent îl împiedică să ducă o astfel de existență ușoară și superficială. Iar lucrurile merg mai departe, devenind din ce în ce mai încâlcite și mai absconse... 

Uneori ne simțeam ca doi gemeni strânși unul în altul într-un uter colorat halucinant, lipsit de deschidere, gemeni cărora orice naștere le este de la început refuzată. [...] Era ca și cum toate prezențele mele în camera aceea s-ar fi depus una peste alta ca niște straturi succesive de lac dens și policrom, așa încât lumea noastră devenea, cel puțin pentru mine, din ce în ce mai reală, până la realitatea de dincolo de real a halucinației. Fiecare moment cu ea era toate momentele cu ea, fiecare lucru pe care îl priveam se suprapunea peste toate amintirile mele despre acel lucru, până când nu mai puteam identifica obiectele reale printre zecile de suprapuneri. (pag. 144 - 145)

Mi-au plăcut la nebunie plimbările lui Andrei pe străzile vechi ale Bucureștiului, cele din zona bisericii Silvestru (pe care eu am descoperit-o abia anul trecut) și a străzii Venerei (astăzi Părintele Galeriu), unde el a zărit-o prima oară pe Gina, la fereastra camerei sale. În general, am gustat toate evocările de cartiere, străzi și clădiri la care Cărtărescu apelează adeseori, la fel cum am gustat și evocarea episoadelor din copilărie, cu percepția distorsionată a lumii - atât cea adultă, cât și lumea din jur -, saturată de întâmplări misterioase și lucruri de neînțeles. 

[spoiler] Nuvela „Gemenii” a conținut singurul pasaj care mi-a plăcut mai puțin, acea enumerare de la final a exponatelor de la Muzeul Antipa. Nu m-a încântat nici trezirea lor la viață, care mi s-a părut un clișeu - dar poate că am văzut eu prea multe filme și acest episod fantastic a fost unul original pentru anii 1980, când a fost publicată cartea. Deși recitirea unor pasaje mi-a rezolvat multe dintre nelămuriri, am rămas, totuși, cu o întrebare: nu înțeleg unde se află cel care scrie, dacă e camera Ginei sau o cameră de spital. Sau episodul cu spitalul de nebuni este intercalat scenelor din cameră? [spoiler]

***

Visele, deși perimate și criticate pentru modul facil și învechit de punere în abis, sunt totuși prezente în paginile cărții și se confundă adeseori cu halucinațiile naratorului - unele de o fascinantă imagistică, cum ar fi borcanul de cristal cu lacăte moi, ca de carne (Mendebilul), sau călătoria psihedelică prin piepturile enorme ale unor Dumnezei înșirați în spațiu (Ruletistul). Pe lângă prezența viselor și a episoadelor fantastice, cele trei proze au în comun și fascinația personajelor pentru spațiile subterane, explicată nespus de frumos prin următoarele cuvinte din „Ruletistul”: O presimțire a cărnii și scheletului nostru ne atrage încă din timpul vieții sub pământ

PS: Încă un citat, care mi-a plăcut mult - și trebuie să spun că Mircea Cărtărescu chiar a reușit să îmi întoarcă inima pe dos cu această carte; am trăit cu intensitate în lumea poveștilor sale, unde am gustat din plin minunatele senzații trezite de cuvinte și de imaginarul său extraordinar: 

Am scris câteva mii de pagini de literatură - praf și pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoșe cu surâsuri galvanice, dar cum să spui ceva, cât de puțin, în această imensă convenție a artei? Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, și la patru se apucă de alta, oricât de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în brațe. (pag. 8)

PS 2: Cuvinte pe care le-am învățat sau le-am înțeles mai bine: abscons, anacronic, anamorfotică, anamneză, ataraxie, bolgie, a edulcora, erotopatie, estropiat, eufimism, fantoșă, hieratic, histrionism, a macula, obnubilat, persiflare, sibilinic, teratologie. 


Editura: Humanitas, 1993
Număr de pagini: 320


30 de comentarii:

  1. Am citit acum ceva ani "Nostalgia", dar ţin minte că "REM" mi-a plăcut cel mai mult. Şi mie mi-a amintit un pic de proza lui Eliade, mai ales că i-am citit cam în aceeaşi perioadă pe amândoi. Apoi am încercat şi "Orbitor - aripa dreaptă" (parcă) şi am abandonat-o după vreo 20 pagini pentru că mi s-a părut prea complicată, cu fraze debusolante după cum spui şi tu. O păstrez în bibliotecă pentru mai târziu, sigur va veni o vreme când o să am răbdarea necesară şi pentru ea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hehe, ce bine, de-abia aștept să ajung și la REM! Dacă și tu zici că te-ai gândit la proza fantastică a lui Eliade, înseamnă că n-a fost o impresie falsă (am citit-o demult și am rămas doar cu senzații).
      Of, doar ce-am căpătat mai mult curaj și chiar mă gândeam să abordez și Orbitor la un moment dat. Nu prea-mi fac iluzii, însă, se prea poate ca trilogia să fie mult mai complicată decât Nostalgia, care mă surprinde prin scriitura abordabilă.

      Ștergere
  2. o desacralizare, da. mendebilul e un soi de adam-Isus ("tata e tâmplar", citez din memorii), n-aşa? o să-ț pui pă facebook ceva poze cu gangul ăla prin care vânzătorul de nimicuri abia intra, cu transformatorul pe care mendebilul a scris decalogul său şi ce oi mai găsi. nu demult locul respectiv a fost îngrădit cu porți metalice. nu mai au acces decât vecinii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Radu! Oare chiar asta să fie explicația? Văd că ții minte foarte bine - mi-am notat și eu afirmația respectivă, ca „indiciu”. Dacă ai înțeles și alte aspecte care mie mi-au rămas neclare, te rog să nu le ții doar pentru tine. :)
      Să știi că mă gândeam să caut locurile despre care vorbește Cărtărescu în această carte - mai ales, să ghicesc care ar putea fi casa Ginei de pe strada Venerei (un nume bine ales, da). Ce tare, de-abia aștept să văd pozele tale! Și zici că nu se mai poate intra acolo? Hmm... Înseamnă că expediția pe care o plănuisem devine mai dificilă. :)

      Ștergere
    2. eu am fost pe acolo ultima oară acum 2 ani şi ceva. or fi căzut porţile-ntre timp, mai ştii?

      Ștergere
    3. Ce bine ar fi! Dar m-aș mira, la cât de vigilenți și războinici sunt moșii de la bloc... Poate am noroc și mă întâlnesc cu o băbuță de treabă (de obicei, am succes la băbuțe), care îmi înlesnește accesul în curte. :)

      Ștergere
  3. Cred ca o sa-l recitesc pe Cartarescu, Nostalgia e una din cartile mele preferate! Great, Ema!

    Al doilea PS al tau mi-a amintit de vremea cînd îl predam la liceu si îmi puneam elevii sa faca propozitii cu neologismele din text :) !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Clar, Nostalgia este o carte de recitit. Sunt sigură că ai citit și Orbitor, oare ce părere ai tu despre trilogia asta?
      Hihi, cuvintele astea sunt neologisme? De când nu mai sunt la școală, am și uitat că există un astfel de termen în limba română. :P Să știi că m-a bătut gândul să fac și eu exercițiul ăsta, chiar în textul de mai sus, dar îmi lua prea mult timp. Mi-a venit ideea (nepusă în practică) după ce m-am trezit că folosisem „abscons” într-o frază - aparent, singurul cuvânt care s-a lipit de mine. :))

      Ștergere
    2. Am citit numai primul volum din Orbitor si nu m-a impresionat în mod deosebit. Mi s-a parut greoi si pretentios, un roman postmodern ca la carte, cu (prea multa) intentie astfel. N-am avut niciodata curiozitatea sa citesc si celelalte doua volume, desi zac pe undeva prin biblioteca mea virtuala.
      Poezia lui în schimb este extraordinara, îti recomand cu caldura atît Dublu CD (preferatul meu) cît si Levantul.

      Ștergere
    3. Stela, acum mi-ai cam zdruncinat curajul pe care-l adunasem pentru Orbitor! Dacă ție ți s-a părut greoi și pretențios, tu, care l-ai citit pe Norman Manea și ai supraviețuit... :)) Pentru mine, Norman Manea este un etalon al prozei ermetice și greoaie, dar știu că tu ai citit mai multe cărți scrise de el.
      Eh, deocamdată o să mă rezum la „Frumoasele străine” și „Enciclopedia zmeilor”. Mulțumesc și pentru recomandări, poate chiar voi încerca să citesc Levantul, deși cam ocolesc poezia.

      Ștergere
    4. Poate acum as fi mai putin severa daca l-as reciti - dar atunci cînd am facut-o, sa tot fie vreo 15 ani, mi s-a parut ca amesteca showingly si carelessly onirismul cu realismul magic - între timp am citit tot felul de opere bizare (ai dreptate aici!) asa ca s-ar putea sa am alta perceptie. Dar la cîte carti am de citit, sa-mi pun mintea cu o trilogie care nici macar nu ma atrage în mod deosebit, nu cred ca are rost! Repet, citeste poezia, e înca mai bun decît în proza (relativ scurta :D)

      Ștergere
  4. Ce frumos ai scris, mai mai ca imi vine si mie sa ma apuc de lecturat. Ce-i drept, mi-am si cumparat recent o carte scrisa de Cartarescu (De ce iubim femeile), dar numarul de recenzii negative de pe GR m-au cam descurajat.

    Daca nu ma insel, Mendebilul ne-a fost data ca si lectura oarecum optionala in clasa 9-a, la romana. Si cum eu eram destul de lenesa pe atunci, evident ca nu l-am citit. Una din prietenele mele a fost incantata de nuvela. De atunci am ramas si eu cu o impresie foarte buna legata de Cartarescu. Totusi citatele pe care le-ai pus mi se par destul de greu de inteles, dar poate le citesc eu scoase din context.

    Si eu care pana acum eram convinsa ca doar Ion Barbu este ermetic. Ce groaza imi era ca-mi va pica la bac vre-o poezie scrisa de el. :P

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vera, incerc sa raspund de pe mobil, pentru ca sunt plecata din oras (urgh! am scris un comentariu urias si notița a disparut, n-am idee cum. Incerc sa o refac). Vad ca Ionescu deja a cârcotit un pic, nu s-a putut abține! :D

      Ma bucur tare mult ca ti-am trezit pofta de a citi ceva de Cartarescu! Sa stii ca am ascultat cateva povestiri din "De ce iubim femeile" si mi-au placut (chiar imi propusesem sa citesc toata cartea, dar intentia s-a pierdut pe drum). Insa e o mare diferenta intre aceste povestiri si cele din Nostalgia - nu ma refer neaparat la calitate, ci la subiecte si stil. Mai mult ca sigur, citatele ti se par ciudate pentru ca sunt scoase din context - poate trebuia sa le aleg dupa alte criterii.

      Legat de notarile si recenziile de pe Gr, eu una iau in calcul doar parerile utilizatorilor in gusturile carora am incredere - si, chiar si asa, daca mie mi s-a pus pata pe o carte, prefer sa o trec prin filtrul personal, indiferent de parerile celorlalti. Ionescu cere cam mult de la noi - auzi, o cronica din 1989! :D Totusi, mi-ar placea sa vad ce a scris Eugen Simion despre Visul, dar oare ii gasesc cronica pe net? Nu prea cred...

      Eu una prefer parerile subiective si pătimașe ale unui amator (unul care scrie bine si pertinent, desigur) decat critica lucida si rece a unui profesionist. Nu neg, insa, ca as avea de invatat din recenziile facute de criticii cu patalama - le mai citesc uneori, cand le gasesc pe internet. Dar multe contin termeni pretentiosi si fraze strepezitoare, incalcite parca intentionat pentru a justifica diferenta dintre un critic profesionist si unul amator. Am observat ca, din pacate, la noi se practica un snobism care minimizeaza munca unui om fara calificarea necesara intr-un domeniu.

      Ștergere
    2. Foarte pertinente observatii, Ema! GR e pîna la urma, de ce sa nu recunoastem, tot un site de socializare, ma rog între cititori, de data asta. De aceea, îl înteleg pe de o parte pe Ionescu, adesea îti pui mîinile în cap cînd vezi ce recenzii primesc sute de like-uri. Pe de alta parte, însa, am citit destule observatii proaspete si interesante fara, vorba ta, tonul scortos si adesea autosuficient al "criticilor de profesie".

      Ștergere
    3. Ah, dar ce diacutie interesanta despre De ce iubim femeile. Am sapat GR si vad ca eu i-am dat 3 stele, deci inseamna ca mi-a placut. E misto proza scurta a lui Carta, zic eu ca una care nu ma impac cu aia lunga a lui. :)

      Ștergere
    4. @Ema: Da... m-am cam grabit un pic sa ii raspund lui ionescu, si tonul n-a fost probabil cel mai potrivit.

      Personal, inca n-am reusit sa citesc o recenzie "profesionista" care sa imi placa. Foarte posibil sa nu fi gasit eu sursa potrivita unde sa caut asa ceva. Cele "consacrate" imi amintesc de orele de literatura de la scoala, care nu mi-au placut. Am ajuns sa le aseaman cu esee care au toate acelas mesaj:
      "Aceasta opera de arta este extraordinara, pentru ca autorul vorbeste despre [bla bla bla], folosind tehnica [x, y, z], recurgand totodata si la metodologia [abc]"... in fine: plictiseala maxima.

      Cand citesc o recenzie, si eu caut "parerile subiective si pătimașe" care ma fac sa vreau sa citesc acea carte. De multe ori, tocmai recenziile negative (cele care nu recomanda lecturarea cartii) mi-au creat aceasta pofta.
      Desigur ca si eu am persoane de ale caror pareri tin cont mai mult, dar totodata imi place sa mai "explorez" si scrierile altor utilizatori. Si evident, cum ai spus si tu, uneori mi se pune pata pe o carte, mai ales cand toata lumea are o parere proasta despre ea.

      @Stela: "adesea îti pui mîinile în cap cînd vezi ce recenzii primesc sute de like-uri"
      Sunt perfect de acord. Si eu disper de multe ori, cand vad unele recenzii compuse doar din 3 gif-uri animate si sute de like-uri. Din pacate nici nu pot spune ca acestea sunt in minoritate.
      Totusi, am gasit destule recenzii (nu neaparat dpdv procentual) care mi s-au parut extrem de bine scrise.

      @rosu vertical: Am citit mai demult recenzia ta pentru "De ce iubim femeile" si m-a facut sa zambesc. Este poate unul din motivele pentru care n-am renuntat la carte, ci doar am "impins-o" mai in spate pe lista "de citit". :)

      Ștergere
    5. @Vera: tonul tau mi se pare foarte ok, oricum Ionescu e mai rezistent de felul lui si nu se supara, sau cel putin asa sper eu. :)
      Hihi, da, tin minte ce ziceai despre carti care te-au atras in ciuda recenziilor negative. La mine nu a functionat chestia asta niciodata.
      Eu am mai gasit recenzii profesioniste foarte ok, din care am inteles anumite aspecte ale cartii, dar cred ca n-am gasit vreuna scrisa intr-un limbaj "obisnuit" - fiecare critic trebuie sa scoata la inaintare bagajul de cuvinte pretentioase, prin care isi justifică "superioritatea".

      @Stela: intr-adevar, Ionescu are dreptatea lui, mai ales ca utilizatorii români de pe Gr nu prea scriu recenzii, iar dintre cei care scriu, putini sunt cu adevarat pertinenti (si, de obicei, scriu in engleza). Ca sa ajungi la recenziile de calitate trebuie sa sapi un pic dupa utilizatorii cu gusturi excelente si pareri bine exprimate. Tu esti un exemplu bun in acest sens, dar ai ceva mai multe cunostinte in spate decat un cititor obisnuit. :)

      Ștergere
  5. daca am ajuns sa ne luam dupa recenziile de pe gr, se duce dringu planeta! hai sa vedem bunaoara cronica lui eugen simion in romania literara la aparitia 'visului'. vara 1989, cam asa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am citit foarte multe recenzii bune pe GR, atat pozitive cat si negative. Asadar nu vad nimic rau in a "ma lua" dupa ele. In cazul de fata, cele care m-au descurajat chiar au prezentat argumente foarte elocvente.

      Desigur exista si recenzii mai putin reusite, dar acesta nu mi se pare un motiv destul de "puternic" pentru a cataloga toate recenziile de pe GR ca nefiind demne de luat in seama.

      Ștergere
  6. M-ai facut curioasa sa citesc Nostalgia. Si cand ma gandesc ca o am in casa de cativa ani si intr-o varianta mini atat de simpatica... nu stiu cum de n-am citit-o pana acum. Cred ca nu stiam ce ma asteapta, dar mi-ai dat curaj.

    Apropo, stii ca am citit Holes? E draguta. Tu ai citit si continuarea? Multi au scris pe Goodreads ca e cam varza...

    Apropo de Goodreads (si nu numai)... n-am inteles deloc de ce se zice ca De ce iubim femeile e o carte slaba... Si asta am auzit-o de dinainte sa am cont pe Goodreads.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu cred ca e o suma de preconceptii, probabil cel mai important motiv ar fi ca e o colectie de povestiri publicate in Elle nu stiu citi ani la rind, mai demult. Cum ar veni revistele glossy si literatura de calitate nu prea se pupa. Apoi ar mai fi si titlul foarte comercial, si nu in ultimul rind comparatia cu scrierile cartaresciene greoaie, gen Orbitor. Adica daca nu citesti cu greutate si eventual sa si renunti pe parcurs, nu e ceva demn de Cartarescu.

      Ștergere
    2. Hihi, m-a amuzat felul in care ai sintetizat "prejudecatile" legate de DCIF. Nu mai stiu ce ai scris despre carte, o sa citesc cand ajung la calculator. Recunosc ca nici pe mine nu ma prea atrage titlul - dar, cu ocazia acestei discutii, mie mi s-a redeshis dorinta de a termina cartea, mai ales ca mi-au placut povestirile pe care le-am ascultat. :)

      Ștergere
    3. Rox, ma bucur ca te-am adus cu un pas mai aproape de Nostalgia - editia ta chiar e foarte simpatica. :) Eu zic sa citesti macar prima poveste, Ruletistul, te va prinde cu siguranta si poate vei continua si cu restul.

      Ma bucur ca ai citit Holes - deduc totusi ca nu ti-a placut chiar asa mult. Sper doar ca nu ti s-a parut o pierdere de vreme. Incep sa inteleg cam ce carti sunt pe gustul tau, dar nu m-am lamurit pe deplin. :P Nu am citit continuarea, dar am impresia ca nu se ridica la nivelul lui Holes (tot parerile de pe Gr iti contureaza o primă impresie, ha).

      Cat despre DCIF, cred ca rosu vertical a sintetizat foarte bine motivele din spatele receptarii negative a cartii. Tu ai citit-o, ca nu mai stiu?

      Ștergere
    4. Haha, dragut spus si cred ca e foarte adevarat, @rosu vertical. Nu stiam ca Mircea Cartarescu a fost publicat in Elle.

      @Ema, mi-a placut Holes. Recunosc, nu atat de mult ca tie, dar a fost simpatica cartea. I-am dat 3 stele si 1/2. Da, am citit De ce iubim femeile si mi s-a parut chiar draguta. De aceea nu inteleg de ce multi oameni stramba din nas cand aud de ea.

      Ștergere
  7. Ai dreptate cînd spui ca cititorii români nu prea scriu recenzii, Ema. In afara de tine si de Lavinia (pe care o citesc de muult timp) dau rareori peste compatrioti pe GR. Si e pacat. Din fericire, mi-am facut niste prieteni italieni care citesc cam ce citesc eu si ofera niste chei de lectura nemaipomenite uneori!. Ei si voi iata motivele mele de fericire ca am dat peste site-ul asta!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, prieteni care dețin chei de lectură vreau și eu! :D La tine găsesc, de obicei, niște interpretări foarte interesante - critic literar trebuia să te faci, Stela! :))
      Mai este un român pe Gr care scrie foarte bine - Algernon, poate îl știi deja. Și eu am urmărit-o pe Lavinia multă vreme, abia mai târziu am îndrăznit să îi cer prietenia (noroc că începusem să scriu review-uri, că altfel... :P). Îmi imaginam că e o profă severă și chițibușară, cu care nu e bine să te pui. :))

      Ștergere
    2. Haha, ce simpatica esti, Ema. Adevarul e ca daca tot vorbim de prietenii pe GR in general prefer sa am dintre cei care scriu doua vorbe despre ce citesc, dar na, e interesant si macar sa vezi printre ce autori se mai invirt oamenii.
      Si eu sint invidioasa pe prietenii italieni ai Stelei

      Ștergere
  8. Si au am avut acesta retinere la inceput fata de lucrarile lui Cartarescu, dar am lasat gura lumii deoparte si am inceput sa citesc. Contrar asteptarilor mi-a placut cum scrie si o sa contiunui sa ii urmaresc activitatea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce spam ingenios! Ar fi bine dacă șoferii de autocare (sau măcar patronii lor) ar citi Cărtărescu!

      Ștergere
    2. Da :D Domnul cu inchirieri autocare a comentat si la mine la recenzia pentru "Drumul infometat", sub pseudonimul închirieri microbuze.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...