Femeia de hârtie – Rabih Alameddine

► „Femeia de hârtie”, de Rabih Alameddine ◄

Ed. Polirom, 2015, 280 pag. | Traducere: Mihaela Negrilă

Titlul original: „An Unnecessary Woman”, 2014 | Țara: Liban

---

Mi-am dorit să citesc „Femeia de hârtie” de când am dat peste recenzia Laurei. O carte care îți face poftă de citit? Nu refuz niciodată așa ceva! Într-adevăr, romanul scriitorului libanez Rabih Alameddine s-a dovedit o lectură extrem de interesantă și savuroasă. Presărată cu citate (atât proză, cât și poezie), titluri de cărți și nume de autori, „Femeia de hârtie” este ca o masă fastuoasă cu zeci și zeci de feluri apetisante, special concepută pentru devoratorii de literatură. Am citit-o cuprinsă de încântare, făcând liste peste liste cu romanele pe care mi-aș dori să le citesc cândva. 

Întâmplarea a făcut ca, înaintea ei, să lecturez „Amintirile unei nonagenare” de Antoaneta Ralian, iar cele două cărți s-au legat într-un mod fortuit: ambele sunt scrise din perspectiva unei traducătoare (una reală, cealaltă ficțională), ambele cuprind referințe la cărți și scriitori, ba chiar și informații despre viața acestora (în cazul doamnei Ralian, din experiența directă, a întâlnirii cu autorii), ambele vorbesc, pe lângă literatură, și despre muzică – iar amândouă trezesc un chef nesățios, aproape nesănătos, de și mai multe lecturi.

Cea care ne poartă printre cărți, scriitori și citate, dar și prin viața ei într-un Liban măcinat de conflicte și prejudecăți, este Aaliya Sobhi, o traducătoare de 72 de ani care trăiește singură și izolată de lume, înconjurată de vrafuri de cărți și munți de hârtie – traducerile la care a lucrat o viață întreagă. Literatura îmi dă viață, iar viața mă ucide, spune Aaliya, care a preferat întotdeauna lumea cuvântului scris celei reale, o sursă de amărăciune și dezamăgiri. Asocială, se simte în largul ei doar printre personajele din cărți. Atee, zeii ei sunt scriitorii, credința ei este ritualul pregătirii unei noi traduceri la fiecare întâi ianuarie. În ultimii cincizeci de ani, Aaliya a tradus treizeci și șapte de cărți – unele au refuzat să se lase traduse, iar altele, precum „Detectivii sălbatici” de Bolaño, au necesitat aproape doi ani de muncă. 

Într-o țară în care literatura nu prea interesează pe nimeni, iar perfecțiunea Coranului eclipsează orice alt demers literar, erudiția și pasiunea Aaliyei sunt impresionante: ea citește și traduce autori aproape necunoscuți în Liban, o muncă de pionierat căreia i-a dedicat întreaga viață. Totuși, ea are un sistem destul de bizar: nu a tradus niciodată cărți scrise, în original, în engleză sau în franceză (limbi pe care le cunoaște foarte bine), ci preferă autorii de alte naționalități, ale căror cărți le traduce în arabă folosindu-se de o ediție în engleză și de una în franceză. 

Lăzi, lăzi, cutii și lăzi. Manuscrisele traduse au cele două cărți, cea în franceză și cea în engleză, puse într-o parte a cutiei, pentru identificare. Tolstoi, Gogol și Hamsun; Calvino, Borges, Schulz, Nádas, Nooteboom; Kiš, Karasu și Kafka; cărți ale memoriei, ale neliniștirii, dar nu ale râsului și uitării. Ani de cărți, cărți de ani. O risipă de timp, o irosire a vieții. (pag. 67)

Cineva trebuia să citească Tărâmul pustiit de Eliot în timp ce incendiile din Sabra luminau orizontul Beirutului. Nu, serios, dacă n-aș fi comandat eu unele dintre aceste cărți, ele n-ar fi ajuns niciodată pe meleaguri libaneze. Ce naiba, chiar credeți că mai are cineva în Liban un exemplar din Nightwood de Djuna Barnes, asta ca să dau exemplu o singură carte, fără să mă gândesc? Ghepardul lui Lampedusa? Nu cred că mai are cineva în țara asta o carte de Novalis. (pag. 97)

Romanul este un monolog extins, neîntrerupt de capitole, care pe alocuri capătă forma unui flux al conștiinței. Pe lângă elogiul adus literaturii, cartea cuprinde și povestea unei femei intelectuale și autodidacte, într-un Beirut dominat de prejudecăți – perpetuate, în mare parte, de mamele cu puternice concepții tradiționaliste. Într-o narațiune non-lineară, Aaliya Sobhi ne poartă între prezent și trecut, rememorând momente ale vieții sale, vorbind despre bătrânețe și neputință (Hypnos dispare pe măsură ce se apropie Thanatos), despre magia și frumusețea limbii arabe, despre fiorii care anticipează o nouă traducere și dragostea ei pentru poezia arabă clasică.

Cu franchețe și ironie, Aaliya emite păreri acide la adresa Statelor Unite, Libanului și Israelului (Ca multe state naționale, inclusiv staul pigmeu-frate Liban, Israelul este o oroare), vorbind totodată și despre cărțile care nu i-au plăcut, precum Murphy al lui Beckett sau Culoarea purpurie de Alice Walker – și, în general, cam tot ce ține de literatura americană, care i se pare plictisitoare. Amintiri, gânduri, opinii, frământări, dorințe – potențiale conversații strălucite și erudite, irosite într-un dialog mut cu foaia de hârtie pe care Aaliya își așterne povestea.

Cărțile în sine sunt rareori plictisitoare, cu excepția memoriilor președinților americani (nu, nu Nixon) – ei bine, ale americanilor în general. În ele e vorba despre sindromul „trăiesc în cea mai bogată țară din lume, dar compătimiți-mă, căci am crescut cu platfus și un vagin urât mirositor, dar în final triumf”. Pfui! (pag. 12) 

Cărțile mele îmi arată cum e să trăiești într-o țară pe care te poți baza, unde apeși pe întrerupător și e lucru sigur că becul va străluci și va continua să rămână așa, unde știi că mașinile se vor opri la lumina roșie a semaforului. Oare cum o fi când instalatorul apare la ora stabilită, când apare, pur și simplu? [...] În comparație cu Orientul Mijlociu, lumea lui William Borrough sau Macondoul lui García Márquez sunt mai previzibile. Londonezii lui Dickens sunt mai demni de încredere decât libanezii. Beirutul și locuitorii săi sunt faimos și infam de imprevizibili. Fiecare zi e o aventură. (pag. 57-58)

La sfârșitul anilor 30, țara încă se străduia să iasă din secolul al XIV-lea. În unele privințe, nu sunt sigură dacă a reușit vreodată să treacă pragul, spune cu ironie Aaliya Sobhi, care a trebuit să se adapteze Beirutului mereu schimbător și imprevizibil, să supraviețuiască războiului civil dormind cu pușca în pat, reușind să-și păstreze apartamentul în ciuda presiunilor venite din partea familiei. Cu o mamă luată de pe băncile școlii și măritată la șaisprezece ani, care nu putea concepe o lume în care bărbații n-ar fi deținut toate atuurile, alegerile Aaliyei au fost condiționate de prejudecățile și de mentalitățile libaneze – un climat sufocant și opresiv, în care singurătatea și revolta mută au părut cea mai bună soluție. [Leacul pentru singurătate este solitudinea, spune poeta Marianne Moore, citată la începutul cărții – iar eu încă mă întreb ce înseamnă, de fapt, acest lucru]. Și totuși, Aaliya nu poate fi cu adevărat stăpână pe viața ei în Beirutul cel instabil, unde camera de citit apare drept singurul loc statornic, neschimbat. 

„Femeia de hârtie” a lui Rabih Alameddine mi-a plăcut foarte mult, de la povestea Aaliyei la festinul literar ascuns între copertele sale, iar singurul lucru pe care i-l pot reproșa cărții ăsteia este scriitura uneori prea elaborată, cu metafore prea lucrate, care lasă o senzație de artificial: Peste cămașa de noapte a somnului meu abandonat, peste capotul tulburării de ieri, îmi pun haina din mohair grena sau Apa îmi sclipește pe gât și pe umeri ca niște cristale de mică.

[spoiler] 

Aaliya (al cărei nume înseamnă „cea superioară”) a vrut să devină mai bună decât ceilalți prin artă, să fie respectată și admirată. Deși ani de zile s-a considerat specială și diferită prin prisma propriilor alegeri (sustragerea din goana după măritiș și procreare a femeilor libaneze, precum și refuzul de a se supune membrilor familiei, cărora nu le cedează apartamentul, sunt atitudini atipice, sfidătoare, pentru societatea în care trăiește), această unicitate, cu care ea și-a justificat multă vreme singurătatea, s-a dovedit a fi o povară mult prea mare. 

Inițial, ultima parte a cărții și în special finalul mi s-au părut cam siropoase, din cauza turnurii optimiste pe care au luat-o evenimentele. Totuși, după ce am înțeles-o mai bine pe Aaliya (sau, cel puțin, am impresia că am înțeles-o), mi-am dat seama că nu e chiar așa. Aaliya este asocială nu prin definiție, ci în contextul Beirutului, cu prejudecățile, tradițiile și constrângerile societății libaneze – inclusiv invizibilitatea și inutilitatea ei, ca femeie, în cadrul familiei. Izolarea în care s-a adâncit progresiv i-a tocit abilitățile și dorința de socializare, contactul cu ceilalți oameni îi provoacă angoase (deși, cum zice chiar ea, nu este un caz atât de grav ca Pessoa sau Bruno Schultz).

După cum ne dăm seama ulterior, Aaliya participă afectiv – chiar dacă inactiv, ascunsă în apartamentul ei – la viața celor trei vecine care se întâlnesc pe palier la cafeaua de dimineață, vecine cărora le cunoaște copiii și soții, problemele și istoria întregii lor existențe. Ea este o asocială sentimentală, care și-a asumat rolul de paria-outsider-alienat-deposedat (asta mi-a amintit de huliganii lui Mircea Eliade, noțiune dezvoltată de Norman Manea), însă nevoia contactului uman nu a dispărut cu desăvârșire, cum nu a dispărut nici legătura cu mama, în ciuda faptului că mama îi este mai străină decât personajele din cărți. 

Aaliya se întreabă la un moment dat ce imagine vom reține din paginile scrise de ea, pariind pe țipătul mamei – însă nu asta mi-a rămas mie în minte, ci scena cu fecalele din baie.

[spoiler] 

***

Am fost convinsă că Rabih Alameddine este traducător, dar biografia lui nu menționează nimic despre asta. Cert este că erudiția și cunoștințele sale literare sunt impresionante. Aaliya citează din Keats, Pessoa, Rilke, Sartre, Joseph Brodsky, chiar și Cioran. Din pomelnicul copleșitor lipsește însă Amin Maalouf, un scriitor libanez destul de cunoscut, care a fost tradus și la noi. Este menționat, în schimb, David Malouf, de care nu auzisem decât vag. Cu siguranță, cartea lui Rabih Alameddine nu are intenția de a fi exhaustivă, altfel s-ar fi transformat într-un dicționar explicativ al literaturii universale.

M-am bucurat când i-am văzut pomeniți pe minunatul Danilo Kiš, a cărui „Enciclopedie a morților” o am cam de multă vreme în bibliotecă, pe Javier Marías sau Bruno Schulz, ale cărui povestiri le-am citit și eu cuprinsă de fascinație (acum îmi explic de ce recenzia mea la „Prăvăliile de scorțișoară” a început să fie căutată din senin). Am rămas surprinsă când l-am întâlnit și pe Ota Pavel, cu al său roman „Cum am ajuns să cunosc peștii”, pe care îl am pe lista de dorințe de ceva timp (recunosc, mi-a plăcut titlul, nici măcar nu știam că este despre Holocaust). După lectura cărții, mi-am zis că poate reușesc, în sfârșit, să citesc „Austerlitz” de W. G. Sebald, cu fraze lungi, interminabile, care se înfășoară în jurul paginii și al cititorului. Am căpătat mai mult curaj și pentru a-l aborda pe Fernando Pessoa (mi-a fost mereu teamă de „Cartea neliniștirii”), autorul care a creat 72 de identități literare și a murit într-o relativă obscuritate, virgin și solitar. 

Totuși, lumea merge mai departe, indiferent dacă-l citește sau nu cineva pe Fernando Pessoa, dar nu e ca și cum te naști cu capacitatea de a-l îndrăgi pe António Lobo Antunes (parcă mi-a citit gândurile, căci ezit mereu să-l citesc pe acest autor). După cum spune Rabih Alameddine, totul constă în exercițiu: iar și iar, trebuie să te antrenezi pentru a putea aprecia anumiți scriitori.

Romanul are și un aspect amuzant pentru mine, căci Rabih Alameddine are profilul unui cititor de pe Goodreads, din partea „bună” a comunității (ca să nu zic „elitistă”); am auzit deja de majoritatea autorilor și titlurilor pomenite de el de la câțiva cititori împătimiți, fără de care cunoștințele mele literare ar fi fost mult mai sărace. Roberto Bolaño, W.G. Sebald, Danilo Kiš, Javier Marías, Italo Calvino (dar și César Aira, Alejandro Zambra, David Markson, Tarjei Vesaas, Alfred Chester, Witold Gombrowicz, Robert Walser, care nu sunt menționați aici) reprezintă o literatură care contează, dar este prea puțin cunoscută și citită, aflată în umbra râului mai lat și mai strălucitor al literaturii populare, poate comerciale, unde lumea merge de obicei să-și satisfacă setea de povești.

***

*M-am bucurat când am regăsit, la citatele de început, o bucățică din minunata „Carte cu pești a lui Gould” de Richard Flanagan:

Poate că scrisul și cititul de cărți constituie una dintre ultimele apărări ale demnității umane care au mai rămas, fiindcă, în cele din urmă, ele ne reamintesc de ceea ce ne-a adus aminte Dumnezeu cândva, înainte ca și El să se evapore în acest veac de umilire nemiloasă - și anume că suntem mai mult decât noi înșine, că avem suflete. Și mai mult, mult mai mult decât atât. Sau poate că nu.

*A fost foarte interesantă bucata despre Constance Garnett, controversata traducătoare engleză care a omis cuvinte și a reformulat paragrafe din romanele lui Tolstoi, Dostoievski sau Cehov, fiind aspru criticată de Nabokov și Joseph Brodsky pentru că a modificat stilul autorilor ruși – și, cu toate acestea, operele acestor scriitori au ajuns la publicul englez datorită ei. Mi-a plăcut tare mult o frază inspirată de această traducătoare de la sfârșitul secolului 19: Copilăria se desfășoară într-o limbă străină, iar amintirea noastră despre ea este o traducere de Constance Garnett. Constance Garnett a tradus 71 de cărți – par multe, dar pălesc în fața celor 350 de traduceri ale italianului Lodovico Dolce, care a trăit în secolul 16. Tot la capitolul traducători, se vorbește și despre Marguerite Yourcenar, care, după câte se pare, i-a adus un mare deserviciu poetului grec Kavafis. 

*Am compilat și o listă cu cărți amintite de traducătoarea Aaliya (dintre care am citit extrem de puține, doar trei, iar de Borowski, Hemon sau Magris nici nu auzisem):

• Emigranții și Austerlitz, de W.G. Sebald
• Detectivii sălbatici și 2666, de Roberto Bolaño
• Prăvăliile de scorţişoară, de Bruno Schulz, despre care am scris aici (iar despre Sanatoriul timpului - aici)
• Inimă atât de albă și Mâine în bătălie să te gândeşti la mine, de Javier Marías (despre care am scris aici și, respectiv, aici)
• Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar (romanul ei preferat)
• Kadiș pentru copilul nenăscut și În afara destinului, de Imre Kertész
• Cartea neliniștirii, de Fernando Pessoa
• Așteptându-i pe barbari, de J. M. Coetzee
• Orașele invizibile, de Italo Calvino
• Enciclopedia morților, de Danilo Kiš
• Răscumpărarea, de David Malouf
• Sefarad, de Antonio Muñoz Molina (cică e superb)
• Microcosmosuri, de Claudio Magris
• Cum am ajuns să cunosc peștii, de Ota Pavel
• Tratat de descompunere, de Emil Cioran 
• Teama de zbor, de Erica Jong
• Știri de acasă, de Annie Proulx
• Nightwood (Pădurea nopții), de Djuna Barnes
• Ghepardul, de Giuseppe Tomasi di Lampedusa
• Zbor fără sfârșit, de Joseph Roth
• Apocalipsa memoriilor, de Péter Nádas
• Junot Diaz (un limbaj macaronic minunat) 
• Aleksandar Hemon (macaronic într-o singură limbă)