Zgomotul lucrurilor în cădere - Juan Gabriel Vásquez

sâmbătă, 27 iunie 2015


Dacă realismul magic al lui Márquez îmbracă țara natală într-o aură de poveste, Zgomotul lucrurilor în cădere al lui Juan Gabriel Vásquez șterge oglinda aburită a plăsmuirilor mistificatoare, arătând fața brăzdată de cicatrici a Columbiei contemporane - o țară care a născut fugari, o țară care, timp de patruzeci de ani, a purtat la sânul ei un război sângeros între stat și traficanții de droguri. Un amestec de thriller, ficțiune istorică, dramă și noir sud-american, romanul lui Vásquez este construit pe mai multe planuri temporale, în care istoriile personale se leagă, dincolo de timp, într-un mod imposibil de prevăzut, iar evenimentele suferă o bizară ciclicitate. Cartea surprinde drama generației născute la începutul anilor 1970, odată cu contrabanda de marijuana: o generație care a crescut în ritmul focurilor de armă și al morților arbitrare - dar sub irezistibila fascinație a Haciendei Nápoles, proprietatea mitică a lui Pablo Escobar. 

Naratorul romanului, Antonio Yammara, face parte din generația care s-a maturizat pe fundalul asasinatelor și al atentatelor cu bombă, într-o Bogotá transformată în teatru al violenței cu actori colectivi. Crimele ordonate sau executate de Pablo Escobar i-au marcat trecerea dintre copilărie și adolescență, imprimându-se iremediabil în amintirile sale: la 14 ani, a fost împușcat Lara Bonilla, ministrul Justiției; la 16 ani - Guillermo Cano, directorul ziarului El Espectador; la 19 ani - Luis Carlos Galán, candidat la președenție. Un laitmotiv sângeros, cu care locuitorii Bogotei s-au obișnuit în cele din urmă, alunecând într-o resemnare tipică, o adevărată idiosincrasie națională. Amintirile tuturor fac parte dintr-o memorie colectivă, care gravitează în jurul unor puncte comune, esențiale, o moștenire a vremurilor în care moartea era la o distanță de un pas, iar viața se retrăsese în interior. 

Oamenii din generația mea fac astfel de lucruri: ne întrebăm unii pe alții cum erau viețile noastre în clipa acelor evenimente - petrecute, în marea lor majoritate, în anii 1980 - care le-au definit sau le-au deviat înainte să ne dăm seama ce se întâmplă cu noi. Am crezut întotdeauna că în felul acesta, asigurându-ne că nu suntem singurii, anihilăm consecințele faptului de a fi crescut în acel deceniu, sau atenuăm senzația de vulnerabilitate care ne-a însoțit mereu. Aceste conversații tind să înceapă cu Lara Bonilla, ministrul Justiției. A fost primul inamic public al traficului de droguri și cel mai puternic dintre cei juridici; metoda ucigașului pe motocicletă, un tânăr care se apropie de mașina în care călătorește victima și, fără a încetini, golește în ea un Mini Uzi, a început cu moartea lui.
”Eram în camera mea, făcând tema la chimie”, am spus. ”Și tu?”
”Eram bolnavă”, spuse Maya. ”Apendicită - imaginează-ți, tocmai fusesem operată.”
 

În 2009, o știre despre evadarea unor hipopotami de la fosta grădină zoologică a lui Pablo Escobar (împușcat pe un acoperiș din Medellín în urmă cu 16 ani) îi trezește naratorului amintiri legate de câteva zile din 1996, când un bărbat aproape necunoscut a lăsat o amprentă de neșters asupra existenței sale. În acei ani, Bogotá ieșea din cea mai violentă perioadă a istoriei sale recente, iar Antonio Yammara - pe atunci un tânăr profesor la Facultatea de Drept - își împărțea zilele între cursuri, amante - multe dintre ele foste studente - și o sală de biliard din cartierul La Candelaria. Aici l-a cunoscut pe Ricardo Laverde, un bărbat fragil și îmbătrânit, recent eliberat din închisoare, după ce ispășise o condamnare de aproape douăzeci de ani. Introvertit și neîncrezător, Ricardo vorbește cu greu despre viața sa și motivul pentru care a fost închis, iar Antonio înțelege prea puțin din drama ce se ascunde în spatele tăcerii lui. Suntem judecători îngrozitori ai prezentului, spune un Antonio matur, poate pentru că prezentul nu există, de fapt, iar totul este doar aducere-aminte. 

Abia după ce viața îi este afectată iremediabil, iar Bogotá își arată fața hâdă, înspăimântătoare, Antonio Yammara - hăituit de frică și aversiune față de orașul natal - încearcă să dezlege misterul poveștii lui Ricardo Laverde. Incursiunea în trecutul acestuia îl poartă în perioada de început a traficului de droguri, când unii dintre voluntarii americani i-au învățat pe localnici cum să cultive marijuana și să proceseze cocaina. Columbia, o țară cu o mentalitate colonială, unde lucrurile se fac nu prin muncă, ci prin intermediul prieteniilor reale sau simulate, iar oamenii sunt subjugați de mirajul banilor și al puterii. 

Ceea ce află Antonio este o istorie care, deși nu îl include efectiv, vorbește despre el în cele mai mici detalii - căci viața lui, ca și a celorlalți, a fost modelată de evenimente îndepărtate și de voința altor oameni, curente subterane adeseori invizibile, pe care cei mai mulți le pun pe seama sorții și a hazardului. O iluzie a controlului asupra propriului destin, o încredere naivă în zbor și în vis, într-o fericire din care căderea este cu atât mai cumplită.

Se aude un țipăt întrerupt, sau ceva ce seamănă cu un țipăt. Se aude un zgomot pe care nu reușesc, niciodată nu am reușit să-l identific: un zgomot care nu e omenesc sau e mai mult decât omenesc, zgomotul vieților care se sting, dar și al materialelor care se rup. E zgomotul lucrurilor în cădere, de la înălţime, un zgomot sacadat şi tocmai de aceea etern, un zgomot care nu mai încetează, care din acea seară continuă să răsune în mintea mea şi nu dă semne că ar vrea să dispară, un zgomot care va rămâne mereu suspendat în memoria mea, atârnând acolo ca un prosop în cui. (trad. Marin Mălaicu‑Hondrari)

Polirom, 2015, 256 pag.,
trad. Marin Mălaicu‑Hondrari
În ciuda unei tristeți apăsătoare, care devine din ce în ce mai greu de suportat, aerul de mister care plutește peste întreaga poveste m-a făcut să o citesc cu sufletul la gură. Zgomotul lucrurilor în cădere vorbește despre frică și angoase, alegeri personale, vise înșelătoare, contexte și consecințe, secrete și reajustarea trecutului, fugă și trădare, vieți ratate și destine frânte, într-o țară nesigură, în care oamenii sunt victime colaterale în jocurile de putere ale cartelurilor de droguri, dar și victime ale propriilor alegeri naive. Este o poveste care, după cum se spune în basme, s-a mai întâmplat și se va mai întâmpla. Peste toate aceste vieți și istorii se ridică, la cei 2600 de metri altitudine, Bogotá cenușie și friguroasă, cu nopți lungi și apăsătoare, care s-a insinuat în firea locuitorilor săi - la fel de reci, distanți și neprietenoși precum orașul lor izolat și posomorât. 

Bogotá, asemenea tuturor capitalelor latino-americane, este un oraș mobil, în continuă mișcare, un element instabil format din șapte sau opt milioane de locuitori: aici, dacă ții prea mult ochii închiși, când îi deschizi te poți trezi înconjurat de o altă lume (unde acum se vând articole de feronerie, ca ieri se vindeau pălării de fetru, unde sunt jocurile de noroc era o cizmărie). [...] Dar în toate orașele latino-americane există unul sau mai multe locuri care trăiesc în afara timpului, care rămân neschimbate în vreme ce restul se transformă. Un astfel de loc este cartierul La Cadelaria. (trad. Marin Mălaicu‑Hondrari)

Lectura acestui roman mi-a trezit sentimente contradictorii: deși am fost subjugată de povestea lui Ricardo Laverde și de toate detaliile legate de istoria recentă a Columbiei, ceva - destul de greu de identificat - mi-a plăcut mai puțin și a diminuat impresia lăsată de roman. Nu este vorba despre finalul abrupt și nici despre lipsa unei explicații pentru destinul lui Ricardo ([spoiler] cineva sugera că Ricardo, pentru a face rost de bani, se apucase din nou de trafic de droguri - deși nu mi se pare o explicație satisfăcătoare a morții lui [spoiler]), ci cred că se leagă de un anumit iz de melodramă și de relația lui Antonio cu soția sa, dar și de speculațiile privind ultimele ore ale Elenei Fritts. Deși am încercat să înțeleg toate stările prin care trece protagonistul, Antonio Yammara a fost destul de greu de simpatizat, și recunosc că uneori m-a enervat la culme. Și totuși, experiența, sau ceea ce numim experiență, nu e inventarul durerilor noastre, ci al felului în care am rezonat la durerile străine nouă.

El ruido de las cosas al caer, publicat în 2011, i-a adus scriitorului columbian un Premiu Alfaguara în același an, iar traducerea în engleză (care-i aparține lui Anne McLean) a câștigat premiul International IMPACT Dublin Literary Award în 2014Juan Gabriel Vásquez spunea într-un interviu că, deși Un veac de singurătate a contribuit la formarea lui ca scriitor, romanele sale sunt o reacție împotriva realismului magic: “Vreau să dau uitării această retorică absurdă a Americii Latine ca un continent magic sau extraordinar. Romanul meu (The Secret History of Costaguana) cuprinde o realitate disproporționată, dar ceea ce este de fapt disproporționat este violența și cruzimea istoriei și a politicii noastre. Vă sugerez să citiți Un veac de singurătate ca o versiune distorsionată a istoriei Columbiei.”


“La muerte de Pablo Escobar” (2006) de artistul columbian Fernando Botero


9 comentarii

  1. Mai am vreo 50 de pagini si termin si eu de citit cartea lui Vasquez insa trebuie sa recunosc ca mie nu mi se pare ca Bogota din 2009, nici macar cea din 1996 nu este relevanta pentru povestea lui Antonio. Mai degraba Columbia si lumea anilor 70 se regaseste in roman.
    Datele istorice, asasinatele si breaking news-urile apropiate de anii doua mii nu sunt altceva decat un preambul a ceea ce Vasquez are si vrea sa comunice.
    Ce nu am inteles eu este cum se poate ca un profesor de la Drept sa construiasca o adevarata epopee plecand de la o frantura de informatie si se apuce sa dezvolte ditamai povestea a doi oameni pe care nu doar ca nu i-a cunoscut dar care se fac vinovati de traume iremediabile pe care Antonio le resimte cat se poate de intens datorita invaliditatii care a urmat asasinatului lui Laverde.
    Cred ca este un roman scris bine dar prost executat. Lumea lui Vasquez este seducatoare, chiar daca trista si usor schizofrenica, insa foarte fracturata cand vine vorba de a lega temporal evenimentele din existenta personajelor.
    Insist pe copilaria/adolescenta lui Antonio ca nefiind altceva decat un rezultat al Columbiei si mapamondului din anii 70, un fel de val al unui tsunami imens care inca se mai simte si in zilele noastre. Enumerarile lui Antonio nu sunt altceva decat alti morti care nu sunt ai nostri dar care ale caror cadavre in putrefactie inca mai sufoca prezentul desi nu ar trebui.
    O sa vina si recenzia mea la carte desi nu atat de detaliata pentru ca m-am hotarat sa dezvolt mai mult impresiile enuntate mai sus. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca am sa ma razgandesc cu privire la recenzie... :D

      Ștergere
    2. Răzvan, mulțumesc pentru comentariu și scuze pentru întârzierea cu care îți răspund!
      Acum m-ai intrigat cu ultima afirmație și sunt tare curioasă ce vei scrie în recenzia ta. :D

      Da, așa e, nu Columbia anului 2009 este relevantă pentru roman (deși conturează, cam vag, e drept, o imagine a țării la un deceniu şi jumătate după moartea lui Escobar), ci Columbia din anii '70-'80, când traficul de droguri a luat amploare, schimbând atâtea destine și influențând o întreagă generație (și, desigur, o întreagă țară). Însă mi se pare importantă (şi relevantă) și povestea din 1996, pentru că (n-am mai scris în recenzia mea) Antonio - obișnuit, ca toți compatrioții săi, cu asasinatele și nesiguranța zilei de mâine - iese din letargia resemnării și simte acut teroarea și blestemul țării sale. Până atunci, el fusese doar un spectator - temător, poate, dar nu cu adevărat hăituit, îngrozit, conștient de dimensiunea diabolică a timpurilor pe care le trăiește. Abia după ce este implicat direct în dinamica țării sale, el trăiește ceea ce, de pe margine, nu a putut conștientiza și înțelege cu adevărat. De aici vine și obsesia lui de a cunoaște, de a înțelege, de a umple golurile cu închipuiri, cu speculații. Știrile impersonale sunt una, dar o istorie personală, cu toate implicațiile ei, este cu totul altceva - așa că nu mi se pare neobișnuit interesul lui Antonio și nici amploarea poveștii pe care o dezvoltă.

      Romanul vorbește despre felul în care o generație o influențează pe alta (probabil acesta este și rostul poveștilor din 1930), despre alegerile care își extind repercusiunile nu doar în cadrul unei familii, ci și în destinele unor indivizi care nu au nicio legătură unii cu alții, la multă vreme după ce oamenii care au pus lucrurile în mișcare nu mai sunt. Un fel de butterly effect în care poți scormoni după sursa de la care a pornit totul (mă refer la povestea lui Ricardo) - sau, cel puțin, te poți apropia de ea.

      Ștergere
  2. Am cumpărat şi eu cartea de la Bookfest şi am de gând să o citesc în următoarele săptămâni. O să citesc apoi în detaliu recenzia ta, pentru că deocamdată nu vreau să ştiu prea multe :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei, aștept să văd ce impresie îți lasă cartea. Eu încă am senzații contradictorii în ce o privește și nici nu am reușit să identific (în mod mulțumitor) ceea ce mi-a displăcut la ea. Oricum, a fost o lectură interesantă, deși cam tristă și apăsătoare. Foarte diferită de cărțile lui Marquez, care am înțeles că nu prea îți place.

      Ștergere
  3. (Ha, nu stiam ca Botero este columbian de origine! Am vazut aici in Olanda, si in Germania, destul de multe sculpturi ale sale. Mi-a placut intotdeauna insa nu stiu nimic despre el. Nu citesc cartea (pare prea grea pentru un plush ca mine) dar ma duc sa-l scotocesc pe Botero. Multumim :-))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Botero e chiar din Medellín, se pare. :)
      Eu am ratat pisica lui Botero din Barcelona, nici calul din aeroport nu l-am văzut... Mă mir să aud că are sculpturi și prin alte țări (nevorbitoare de spaniolă). Lucrările lui arată foarte interesant, mi-ar plăcea să-i văd și picturile pe undeva (acum mă gândesc că poate erau câteva prin muzeele din Barcelona, dar eu am stat mai mult pe-afară).
      Cartea nu e grea, dar te va apăsa emoțional, nu-i prea potrivită pentru un suflet de plush. :P

      Ștergere
  4. mie mi-a placut cartea, stilul, povestea. am o singura si mare neclaritate: de ce s-a bagat Ricardo in povestea cu drogurile? chiar nu mi-e clar.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În legătură cu nelămurirea ta, e o frază cheie care trebuie rumegată: "In those days everything was different, the world of drug trafficking, all that. That they were a bunch of innocents, that’s what she told me. Not that they were innocent, no, that they were innocents, I’m not sure if you realize what a distance there is between the two concepts."

      Ricardo voia să îi ofere Elenei o viață mai bună (și, poate, să recupereze statutul pierdut al familiei sale), iar transportul de droguri era o modalitate rapidă și relativ simplă de a câștiga o grămadă de bani. A făcut-o din dragoste, dar și din lăcomie și inconștiență, poate chiar dintr-o încredere naivă în norocul lui. Cred că citatul de mai sus se referă la faptul că Ricardo nu conștientiza amploarea pe care o vor lua lucrurile, consecințele acestui trafic la care contribuia cu bune intenții. Putea să se oprească la timp, să renunțe la ultimul transport, iar viața lui ar fi fost alta. A fost un act îndrăzneț și riscant, cu miză mare, care oglindește episodul cu pilotul tânăr din anii 1930.

      Ștergere

Un produs Blogger.