All The Light We Cannot See - Anthony Doerr

Romanul lui Anthony Doerr, All The Light We Cannot See (Toată lumina pe care nu o putem vedea), are destul de multe în comun cu Sticletele Donnei Tartt: ambii autori sunt americani și au avut nevoie de un deceniu pentru a scoate pe piață o nouă carte; scriitura lor este una creativă, vizuală, foarte cizelată (uneori exagerat de cizelată); cărțile au multe sute de pagini și povești interesante și complexe, care acoperă o vastă întindere spațio-temporală; nu în ultimul rând, ambele au câștigat Premiul Pulitzer. 

Aproape că întrevăd o schemă recurentă în toată treaba asta, mai ales că cele două cărți premiate mai au ceva în comun: povestea și scriitura primează în fața profunzimii ideilor; atâtea câte sunt, ideile rămân în stratul cel mai de sus al înțelegerii, fără a-l motiva pe cititor să pătrundă prea adânc. Sunt câteva aspecte care nu prea mi-au plăcut la romanul lui Anthony Doerr, dar, una peste alta, a meritat să citesc „Toată lumina pe care nu o putem vedea” pentru poveste și scriitură, dar și pentru o seamă de alte lucruri: cartea m-a introdus în atmosfera orășelului Saint-Malo, o bijuterie a coastei bretone, distrusă aproape în totalitate de bombardamentele Aliaților; am aflat amănunte interesante despre undele radio și al Doilea Război Mondial, și m-am trezit cu pofta de a citi un roman de Jules Verne, care mi s-a părut cam plictisitor în copilărie.

În All The Light We Cannot See, al doilea său roman, Anthony Doerr s-a îmbarcat într-un proiect ambițios: două istorii mărunte sunt urmărite în contextul mai vast al marii istorii, monstrul lacom care înghite fără regrete poveștile aparent neînsemnate, pierdute și suprimate în negura timpului. Sute și mii de vieți anonime, care au pâlpâit, și-au întețit flacăra și s-au stins înainte de a fi consemnate în prea strâmtul și exclusivistul răboj al istoriei, cu toate că amprenta lor a existat undeva, cândva. Cele două vieți pe care le urmărește Doerr - în Franța și Germania primei jumătăți a secolului XX - sunt fire care curg multă vreme în paralel, independente unul de altul, pentru ca în cele din urmă să fie aduse laolaltă de conjunctura celui de-al Doilea Război Mondial - uriașa mână care a dislocat mase imense de oameni, dezrădăcinându-i, purtându-i departe de casele și de familiile lor, adesea pentru a nu se mai întoarce niciodată. War is a bazaar where lives are traded like any other commodity: chocolate or bullets or parachute silk. 

You know the greatest lesson of history? It’s that history is whatever the victors say it is. That’s the lesson. Whoever wins, that’s who decides the history. We act in our own self-interest. Of course we do. Name me a person or a nation who does not. The trick is figuring out where your interests are.

Marie-Laure LeBlanc locuiește la Paris cu tatăl ei, custode al celor 12000 de chei de la Muzeul de Istorie Naturală. Fetița și-a pierdut vederea la șase ani, iar tatăl, plin de răbdare și dragoste, o învață să se descurce în lume. Pe lângă cutii-puzzle complicate, pe care Marie-Laure le primește în dar de ziua ei, tatăl îi construiește o machetă în miniatură a cartierului lor parizian, învățând-o să se orienteze pe străzile pe care fata le străbate, iar și iar, cu buricele degetelor. În fiecare zi, Marie-Laure se plimbă prin sălile și laboratoarele muzeului, unde cunoaște un întreg univers prin atingere, sunete și mirosuri, unde ascultă povești despre vietățile marine, pe care ajunge să le iubească. Fata și-a imaginat că viața ei va fi întotdeauna la fel, că tatăl, așa cum i-a promis, nu va pleca niciodată de lângă ea; însă totul se va schimba odată cu ocuparea Parisului de către trupele germane, în 1940.

Didn’t she presume she would live with her father in Paris for the rest of her life? That she would always sit with Dr. Geffard in the afternoons? That every year, on her birthday, her father would present her with another puzzle and another novel, and she would read all of Jules Verne and all of Dumas and maybe even Balzac and Proust? That her father would always hum as he fashioned little buildings in the evenings, and she would always know how many paces from the front door to the bakery (forty) and how many more to the brasserie (thirty-two), and there would always be sugar to spoon into her coffee when she woke?

Werner Pfennig, un băiat orfan de opt ani, trăiește împreună cu sora mai mică, Jutta, la un orfelinat din orașul minier Zollverein, în Germania. Mai mereu înfometați și obișnuiți să scormonească prin grămezile de gunoi, cei doi copii găsesc un aparat de radio rudimentar, pe care Werner îl repară; în mod miraculos, lumea întreagă este adusă mai aproape de undele radio și de vocile necunoscute, pe care copiii de la orfelinat le ascultă vrăjiți. Radio: it ties a million ears to a single mouth. Werner devine pasionat de știință și de aparatele de radio, pe care învață singur să le repare, pe când adolescenții din oraș se înrolează în organizația Tineretul hitlerist. Cunoștințele și îndemânarea lui ar putea fi biletul de ieșire din orașul minier, unde singurul destin este cel de a lucra în subterane - o muncă abrutizantă, urmărită de spectrul unei morți premature. Însă Germania se află în pragul unor schimbări uriașe, dictate de ambițiile elucubrante ale lui Hitler, iar micuța Jutta este unul dintre puținii oameni care văd dincolo de aparențe și par să știe întotdeauna ce este bine și ce este rău. 

Werner is succeeding. He is being loyal. He is being what everybody agrees is good. And yet every time he wakes and buttons his tunic, he feels he is betraying something. [...] Mostly he misses Jutta: her loyalty, her obstinacy, the way she always seems to recognize what is right.Though in Werner’s weaker moments, he resents those same qualities in his sister. Perhaps she’s the impurity in him, the static in his signal that the bullies can sense. Perhaps she’s the only thing keeping him from surrendering totally. 

Viețile celor doi protagoniști, atât de diferite una de alta, își schimbă brusc și ireversibil cursul, intrând pe făgașe cu final imprevizibil. Cei doi se reîntorc adeseori în trecut, continuînd să trăiască, prin amintiri, într-o lume care nu mai există, o viață parcă străină în care au avut parte de pace și o oarecare fericire. Și totuși, în miezul acestei tornade nimicitoare reprezentată de război, oamenii pot fi în continuare stăpâni pe viețile lor, ei pot face încă alegeri - dar, pentru cei mai mulți, este mai simplu să fie duși de val, ignorându-și conștiința, acceptând rolurile atribuite de o putere și o judecată superioare. Uniformitate, loialitate, supunere. Dar este bine să faci ceva doar pentru că toată lumea o face? Sau să nu faci ceva pentru că nimeni nu o face? Și cum poți ști cu certitudine că ceea ce faci este lucrul corect? 

It strikes Werner just then as wondrously futile to build splendid buildings, to make music, to sing songs, to print huge books full of colorful birds in the face of the seismic, engulfing indifference of the world—what pretensions humans have! Why bother to make music when the silence and wind are so much larger? Why light lamps when the darkness will inevitably snuff them? 

Romanul începe în 1944, când Aliații se pregătesc să bombardeze orășelul Saint-Malo din Bretania; Marie-Laure are 16 ani și se află singură la ultimul etaj al unei case înalte și înguste de pe rue Vauborel; Werner are 18 ani și se găsește la o aruncătură de băț, în L’hôtel des Abeilles, Hotelul Albinelor, alături de soldați ai armatei germane. Firul narativ sare apoi în 1934, urmărindu-i pe cei doi tineri în Paris și Zollverein, pentru a face un alt salt în 1940 și tot așa, într-un du-te-vino continuu între prezentul narațiunii și trecut, în capitole foarte scurte care amestecă poveștile și ordinea lor cronologică. Lectura romanului se aseamănă cu munca unui arhivar: cititorul ține în brațe un teanc uriaș de file încurcate, fiecare filă cuprinzând o frântură din câteva istorii complet diferite, care trebuie ordonate - căci există și un al treilea fir narativ: parcursul unui obiect foarte valoros, despre care se spune că aduce nemurire, pe urma căruia pornește un ofițer german. Descurcarea poveștilor nu este însă o muncă dificilă, căci narațiunea curge limpede, fără mari complicații, și este destul de ușor de urmărit. 

Lumina, asemenea undelor radio, infuzează întreaga narațiune, în ciuda - sau poate tocmai datorită - orbirii de care suferă Marie-Laure. În imaginația și în visele fetei, totul este plin de culoare: clădirile muzeului sunt bej sau castanii, clopotele bisericii aruncă arcuri de bronz, albinele sunt argintii, iar tatăl ei radiază o mie de culori, de la roșu-căpșună la verde crud. How does the brain, which lives without a spark of light, build for us a world full of light?

The brain is locked in total darkness, of course, children, says the voice. It floats in a clear liquid inside the skull, never in the light. And yet the world it constructs in the mind is full of light. It brims with color and movement. So how, children, does the brain, which lives without a spark of light, build for us a world full of light?

What do we call visible light? We call it color. But the electromagnetic spectrum runs to zero in one direction and infinity in the other, so really, children, mathematically, all of light is invisible. 

Consider a single piece glowing in your family’s stove. See it, children? That chunk of coal was once a green plant, [...] its leaves caught what light they could and transformed the sun’s energy into itself. [...] Now that sunlight - sunlight one hundred million years old - is heating your home tonight...

 Saint-Malo: Water surrounds the city on four sides. Its link to the rest of France is tenuous: a causeway, a bridge, a spit of sand. In stormy light, its granite glows blue. At the highest tides, the sea creeps into basements at the very center of town. At the lowest tides, the barnacled ribs of a thousand shipwrecks stick out above the sea. (sursa foto)

***

Anthony Doerr (sursa)

Scriitura lui Anthony Doerr este foarte vizuală și bogată în metafore, cu niște alăturări de cuvinte neașteptate, care dau naștere unor imagini ce rămân lipite pe retină. Uneori, însă, devine evidentă strădania din spatele acestei scriituri, mai ales când capătă un aer artificial, mult prea cizelat și pompos. Din fericire, descrierile inutile - ca cele pe care le-am remarcat la Sticletele - sunt într-o cantitate mult mai mică în romanul lui Doerr. Nu prea mi-a plăcut nici faptul că autorul reia unele fraze-cheie, vârându-le aproape forțat sub ochii unui cititor posibil neglijent - ai văzut? Ai înțeles? Sigur ai înțeles? Mai jos, exemple de scriitură faină:

Leafless trees stand atop slag heaps like skeleton hands shoved up from the underworld.

Etienne and Henri raced through the tall grass as the fireflies floated away from them, illuming on and off, as if the earth were smoldering and these were sparks that their footfalls had prodded free. Henri had said he wanted to put so many beetles in his window that ships could see his bedroom from miles away.

Silence is the fruit of the occupation; it hangs in branches, seeps from gutters. So many windows are dark. It’s as if the city has become a library of books in an unknown language, the houses great shelves of illegible volumes, the lamps all extinguished.

și scriitură nu prea faină (din punctul meu de vedere):

His voice is low and soft, a piece of silk you might keep in a drawer and pull out only on rare occasions, just to feel it between your fingers.

A cookbook lies facedown in her path like a shotgunned bird.

His shoulders look as though they’ve been hewn from soft clay.

The trees look misty and significant: parasols held up just for him.

Mai am câteva nemulțumiri. În mod ciudat, nu m-am atașat prea mult de niciunul dintre personajele principale, nici măcar de fetița oarbă, care ar fi trebuit să-mi trezească mai multă empatie; mai degrabă am fost mișcată de tatăl lui Marie-Laure sau de sora lui Werner. Cred că de vină a fost senzația de artificial și planificare riguroasă pe care mi-a lăsat-o romanul și care m-a împiedicat să pătrund cu adevărat în poveste. Am început să mă plictisesc în a doua jumătate a cărții, când narațiunea își pierde parcă din forță, iar personajele par încremenite în aceleași ipostaze, lăsând impresia că povestea bate pasul pe loc. Nici deznodământul nu mi s-a părut prea grozav, iar câteva episoade au fost cam forțate, grăbite, previzibile sau greu de crezut. Restul nemulțumirilor, la spoilere. 

[spoiler]

În anumite privințe, cartea este destul de previzibilă. Am știut de la bun început că Marie-Laure nu va muri, doar este o fetiță oarbă (to see her is to believe once more that goodness, more than anything else, is what lasts) și niciun autor întreg la minte nu ar fi omorât un astfel de personaj; asta nu înseamnă însă că Anthony Doerr nu o face să sufere în diverse moduri. Am sperat că tatăl ei se va întoarce, dar n-a fost să fie - într-un fel, și asta era de așteptat, căci el iese din scenă și existența lui se destramă lent, înghițită de malaxorul nesățios al războiului. 

Moartea lui Werner mi s-a părut, în schimb, absurdă - chiar m-a enervat episodul respectiv -, deși unii cititori sunt de părere că a fost singura rezolvare posibilă (o discuție pe această temă aici). Cineva observa ironia de a muri călcând pe o mină, după ce Werner fusese urmărit mereu de teama că va pieri îngropat într-o mină, asemenea tatălui său (pivnița hotelului era cât pe ce să se metamorfozeze într-un astfel de loc). Nu mi-aș fi dorit nici ca rezolvarea să fie o poveste de dragoste siropoasă - drumul lui ar fi putut să nu se mai intersecteze niciodată cu al lui Marie-Laure -, dar aș fi preferat ca Werner să supraviețuiască, așa urmărit de vină și de remușcări. A fost el, oare, un caracter atât de slab încât nu ar fi putut trăi cu o conștiință încărcată? Chiar nu mai există un viitor pentru el? And yet what future remains? The road ahead is blank, and the lines of his thoughts all incline inward.

Ceea ce este nespus de trist la acest roman este faptul că Werner nu se mai întoarce în lumea lui, nu le mai revede niciodată pe soră și pe Frau Elena, așa cum nici Marie-Laure nu-l mai revede pe tată. Desigur, lumea lui, așa cum o retrăia tot timpul în amintire, nu mai există, la fel cum nu mai există nici lumea lui Marie-Laure. Desigur că, pe fundalul unui război, nu ne putem aștepta la povești cu final fericit, însă autorul a avut grijă ca niciunul dintre personajel sale să nu aibă parte de o soartă prea bună - excepție fac, poate, unchiul Etienne și Madame Manec, care trec prin niște schimbări importante.

Faptul că nici Jutta nu scapă de ororile războiului, ci e musai să fie violată de ruși, mi s-a părut prea de tot - autorul pare că vrea să înghesuie în romanul său câte un eșantion al fiecărei nenorociri care s-a întâmplat. Uciderea unei ființe nevinovate (fetița roșcată cu pelerină - un alt episod cam forțat) - check. Viol - check. Torturarea unui prizonier - check. Persecuția evreilor - check. Familii germane care se bucură de pe urma deportării vecinilor evrei - check. Obiecte prețioase confiscate din țările ocupate - check. Examinarea riguroasă pentru determinarea purității rasiale - check. Nu vreau să sugerez că toate acestea nu și-ar avea locul într-un roman despre al Doilea Război Mondial, desigur că își au locul și este admirabilă intenția autorului de a atinge cât mai multe dintre aceste subiecte - cu această ocazie am aflat lucruri pe care nu le știam -, însă devine destul de evident eșafodajul pe care Anthony Doerr și-a construit cartea, faptul că totul pare programat, bine gândit și cântărit, inclusiv la nivelul deciziilor legate de cine moare și cine trăiește. Nu mai rămâne loc pentru improvizație și spontaneitate, pentru un suflu creator autentic, iar eu una am resimțit acest lucru de multe ori de-a lungul lecturii.

Una dintre semnificațiile titlului se referă, probabil, la undele radio - radiații electromagnetice cu lungimi de undă mai mari decât ale luminii infraroșii. Undele radio, care călătoresc cu viteza luminii, au aceleași proprietăți ca aceasta: refracție, difracție sau polarizare. Există și unde radio create în mod natural de fulgere sau de corpurile cerești. 

Mi-a plăcut gândul lui Marie-Laure de la finalul cărții, cum că toate aceste suflete uitate călătoresc printre noi, precum undele radio, prin aerul transformat într-o mare arhivă, care conține înregistrarea fiecărei vieți trăite vreodată, a fiecărei propoziții care a fost spusă, a fiecărui fapt care s-a întâmplat în istoria omenirii.

[spoiler]

PS: O explicație a modului în care juriul alege cărțile nominalizate la Premiul Pulitzer este dată de autorul Michael Cunningham, care a scris un articol ca reacție la faptul că, în 2012, comisia a anunțat că nu se va acorda niciun premiu pentru ficțiune. Desigur, fiecare membru al juriului caută ceva anume când selectează cărțile, dar iată ce urmărește Cunningham:

We would tend to favor the grand, flawed effort over the exquisitely crafted miniature. [...] I was the language crank, the one who swooned over sentences. I could forgive much in a book if it was written with force and beauty, if its story was told in a voice unlike anything I’d heard before, if the writer was finding new and mesmerizing ways to employ the same words that have been available to all American writers for hundreds of years. I tended to balk if a book contained some good lines but also some indifferent ones. I insisted that every line should be a good one.