sâmbătă, 16 ianuarie 2016

All The Light We Cannot See - Anthony Doerr



Romanul lui Anthony Doerr, All The Light We Cannot See (Toată lumina pe care nu o putem vedea), are destul de multe în comun cu Sticletele Donnei Tartt: ambii autori sunt americani și au avut nevoie de un deceniu pentru a scoate pe piață o nouă carte; scriitura lor este una creativă, vizuală, foarte cizelată (uneori exagerat de cizelată); cărțile au multe sute de pagini și povești interesante și complexe, care acoperă o vastă întindere spațio-temporală; nu în ultimul rând, ambele au câștigat Premiul Pulitzer. 

Aproape că întrevăd o schemă recurentă în toată treaba asta, mai ales că cele două cărți premiate mai au ceva în comun: povestea și scriitura primează în fața profunzimii ideilor; atâtea câte sunt, ideile rămân în stratul cel mai de sus al înțelegerii, fără a-l motiva pe cititor să pătrundă prea adânc. Sunt câteva aspecte care nu prea mi-au plăcut la romanul lui Anthony Doerr, dar, una peste alta, a meritat să citesc „Toată lumina pe care nu o putem vedea” pentru poveste și scriitură, dar și pentru o seamă de alte lucruri: cartea m-a introdus în atmosfera orășelului Saint-Malo, o bijuterie a coastei bretone, distrusă aproape în totalitate de bombardamentele Aliaților; am aflat amănunte interesante despre undele radio și al Doilea Război Mondial, și m-am trezit cu pofta de a citi un roman de Jules Verne, care mi s-a părut cam plictisitor în copilărie.

În All The Light We Cannot See, al doilea său roman, Anthony Doerr s-a îmbarcat într-un proiect ambițios: două istorii mărunte sunt urmărite în contextul mai vast al marii istorii, monstrul lacom care înghite fără regrete poveștile aparent neînsemnate, pierdute și suprimate în negura timpului. Sute și mii de vieți anonime, care au pâlpâit, și-au întețit flacăra și s-au stins înainte de a fi consemnate în prea strâmtul și exclusivistul răboj al istoriei, cu toate că amprenta lor a existat undeva, cândva. Cele două vieți pe care le urmărește Doerr - în Franța și Germania primei jumătăți a secolului XX - sunt fire care curg multă vreme în paralel, independente unul de altul, pentru ca în cele din urmă să fie aduse laolaltă de conjunctura celui de-al Doilea Război Mondial - uriașa mână care a dislocat mase imense de oameni, dezrădăcinându-i, purtându-i departe de casele și de familiile lor, adesea pentru a nu se mai întoarce niciodată. War is a bazaar where lives are traded like any other commodity: chocolate or bullets or parachute silk

You know the greatest lesson of history? It’s that history is whatever the victors say it is. That’s the lesson. Whoever wins, that’s who decides the history. We act in our own self-interest. Of course we do. Name me a person or a nation who does not. The trick is figuring out where your interests are.

Marie-Laure LeBlanc locuiește la Paris cu tatăl ei, custode al celor 12000 de chei de la Muzeul de Istorie Naturală. Fetița și-a pierdut vederea la șase ani, iar tatăl, plin de răbdare și dragoste, o învață să se descurce în lume. Pe lângă cutii-puzzle complicate, pe care Marie-Laure le primește în dar de ziua ei, tatăl îi construiește o machetă în miniatură a cartierului lor parizian, învățând-o să se orienteze pe străzile pe care fata le străbate, iar și iar, cu buricele degetelor. În fiecare zi, Marie-Laure se plimbă prin sălile și laboratoarele muzeului, unde cunoaște un întreg univers prin atingere, sunete și mirosuri, unde ascultă povești despre vietățile marine, pe care ajunge să le iubească. Fata și-a imaginat că viața ei va fi întotdeauna la fel, că tatăl, așa cum i-a promis, nu va pleca niciodată de lângă ea; însă totul se va schimba odată cu ocuparea Parisului de către trupele germane, în 1940.

Didn’t she presume she would live with her father in Paris for the rest of her life? That she would always sit with Dr. Geffard in the afternoons? That every year, on her birthday, her father would present her with another puzzle and another novel, and she would read all of Jules Verne and all of Dumas and maybe even Balzac and Proust? That her father would always hum as he fashioned little buildings in the evenings, and she would always know how many paces from the front door to the bakery (forty) and how many more to the brasserie (thirty-two), and there would always be sugar to spoon into her coffee when she woke?

Werner Pfennig, un băiat orfan de opt ani, trăiește împreună cu sora mai mică, Jutta, la un orfelinat din orașul minier Zollverein, în Germania. Mai mereu înfometați și obișnuiți să scormonească prin grămezile de gunoi, cei doi copii găsesc un aparat de radio rudimentar, pe care Werner îl repară; în mod miraculos, lumea întreagă este adusă mai aproape de undele radio și de vocile necunoscute, pe care copiii de la orfelinat le ascultă vrăjiți. Radio: it ties a million ears to a single mouth. Werner devine pasionat de știință și de aparatele de radio, pe care învață singur să le repare, pe când adolescenții din oraș se înrolează în organizația Tineretul hitlerist. Cunoștințele și îndemânarea lui ar putea fi biletul de ieșire din orașul minier, unde singurul destin este cel de a lucra în subterane - o muncă abrutizantă, urmărită de spectrul unei morți premature. Însă Germania se află în pragul unor schimbări uriașe, dictate de ambițiile elucubrante ale lui Hitler, iar micuța Jutta este unul dintre puținii oameni care văd dincolo de aparențe și par să știe întotdeauna ce este bine și ce este rău. 

Werner is succeeding. He is being loyal. He is being what everybody agrees is good. And yet every time he wakes and buttons his tunic, he feels he is betraying something. [...] Mostly he misses Jutta: her loyalty, her obstinacy, the way she always seems to recognize what is right.Though in Werner’s weaker moments, he resents those same qualities in his sister. Perhaps she’s the impurity in him, the static in his signal that the bullies can sense. Perhaps she’s the only thing keeping him from surrendering totally. 

Viețile celor doi protagoniști, atât de diferite una de alta, își schimbă brusc și ireversibil cursul, intrând pe făgașe cu final imprevizibil. Cei doi se reîntorc adeseori în trecut, continuînd să trăiască, prin amintiri, într-o lume care nu mai există, o viață parcă străină în care au avut parte de pace și o oarecare fericire. Și totuși, în miezul acestei tornade nimicitoare reprezentată de război, oamenii pot fi în continuare stăpâni pe viețile lor, ei pot face încă alegeri - dar, pentru cei mai mulți, este mai simplu să fie duși de val, ignorându-și conștiința, acceptând rolurile atribuite de o putere și o judecată superioare. Uniformitate, loialitate, supunere. Dar este bine să faci ceva doar pentru că toată lumea o face? Sau să nu faci ceva pentru că nimeni nu o face? Și cum poți ști cu certitudine că ceea ce faci este lucrul corect? 

It strikes Werner just then as wondrously futile to build splendid buildings, to make music, to sing songs, to print huge books full of colorful birds in the face of the seismic, engulfing indifference of the world—what pretensions humans have! Why bother to make music when the silence and wind are so much larger? Why light lamps when the darkness will inevitably snuff them? 

Romanul începe în 1944, când Aliații se pregătesc să bombardeze orășelul Saint-Malo din Bretania; Marie-Laure are 16 ani și se află singură la ultimul etaj al unei case înalte și înguste de pe rue Vauborel; Werner are 18 ani și se găsește la o aruncătură de băț, în L’hôtel des Abeilles, Hotelul Albinelor, alături de soldați ai armatei germane. Firul narativ sare apoi în 1934, urmărindu-i pe cei doi tineri în Paris și Zollverein, pentru a face un alt salt în 1940 și tot așa, într-un du-te-vino continuu între prezentul narațiunii și trecut, în capitole foarte scurte care amestecă poveștile și ordinea lor cronologică. Lectura romanului se aseamănă cu munca unui arhivar: cititorul ține în brațe un teanc uriaș de file încurcate, fiecare filă cuprinzând o frântură din câteva istorii complet diferite, care trebuie ordonate - căci există și un al treilea fir narativ: parcursul unui obiect foarte valoros, despre care se spune că aduce nemurire, pe urma căruia pornește un ofițer german. Descurcarea poveștilor nu este însă o muncă dificilă, căci narațiunea curge limpede, fără mari complicații, și este destul de ușor de urmărit. 

Lumina, asemenea undelor radio, infuzează întreaga narațiune, în ciuda - sau poate tocmai datorită - orbirii de care suferă Marie-Laure. În imaginația și în visele fetei, totul este plin de culoare: clădirile muzeului sunt bej sau castanii, clopotele bisericii aruncă arcuri de bronz, albinele sunt argintii, iar tatăl ei radiază o mie de culori, de la roșu-căpșună la verde crud. How does the brain, which lives without a spark of light, build for us a world full of light?

The brain is locked in total darkness, of course, children, says the voice. It floats in a clear liquid inside the skull, never in the light. And yet the world it constructs in the mind is full of light. It brims with color and movement. So how, children, does the brain, which lives without a spark of light, build for us a world full of light?

What do we call visible light? We call it color. But the electromagnetic spectrum runs to zero in one direction and infinity in the other, so really, children, mathematically, all of light is invisible. 


Consider a single piece glowing in your family’s stove. See it, children? That chunk of coal was once a green plant, [...] its leaves caught what light they could and transformed the sun’s energy into itself. [...] Now that sunlight - sunlight one hundred million years old - is heating your home tonight...

 Saint-Malo: Water surrounds the city on four sides. Its link to the rest of France is tenuous: a causeway, a bridge, a spit of sand. In stormy light, its granite glows blue. At the highest tides, the sea creeps into basements at the very center of town. At the lowest tides, the barnacled ribs of a thousand shipwrecks stick out above the sea. (sursa foto)


***


Anthony Doerr (sursa)
Scriitura lui Anthony Doerr este foarte vizuală și bogată în metafore, cu niște alăturări de cuvinte neașteptate, care dau naștere unor imagini ce rămân lipite pe retină. Uneori, însă, devine evidentă strădania din spatele acestei scriituri, mai ales când capătă un aer artificial, mult prea cizelat și pompos. Din fericire, descrierile inutile - ca cele pe care le-am remarcat la Sticletele - sunt într-o cantitate mult mai mică în romanul lui Doerr. Nu prea mi-a plăcut nici faptul că autorul reia unele fraze-cheie, vârându-le aproape forțat sub ochii unui cititor posibil neglijent - ai văzut? Ai înțeles? Sigur ai înțeles? Mai jos, exemple de scriitură faină:

Leafless trees stand atop slag heaps like skeleton hands shoved up from the underworld.

Etienne and Henri raced through the tall grass as the fireflies floated away from them, illuming on and off, as if the earth were smoldering and these were sparks that their footfalls had prodded free. Henri had said he wanted to put so many beetles in his window that ships could see his bedroom from miles away.


Silence is the fruit of the occupation; it hangs in branches, seeps from gutters. So many windows are dark. It’s as if the city has become a library of books in an unknown language, the houses great shelves of illegible volumes, the lamps all extinguished.

și scriitură nu prea faină (din punctul meu de vedere):

His voice is low and soft, a piece of silk you might keep in a drawer and pull out only on rare occasions, just to feel it between your fingers.

A cookbook lies facedown in her path like a shotgunned bird.


His shoulders look as though they’ve been hewn from soft clay.


The trees look misty and significant: parasols held up just for him.

Mai am câteva nemulțumiri. În mod ciudat, nu m-am atașat prea mult de niciunul dintre personajele principale, nici măcar de fetița oarbă, care ar fi trebuit să-mi trezească mai multă empatie; mai degrabă am fost mișcată de tatăl lui Marie-Laure sau de sora lui Werner. Cred că de vină a fost senzația de artificial și planificare riguroasă pe care mi-a lăsat-o romanul și care m-a împiedicat să pătrund cu adevărat în poveste. Am început să mă plictisesc în a doua jumătate a cărții, când narațiunea își pierde parcă din forță, iar personajele par încremenite în aceleași ipostaze, lăsând impresia că povestea bate pasul pe loc. Nici deznodământul nu mi s-a părut prea grozav, iar câteva episoade au fost cam forțate, grăbite, previzibile sau greu de crezut. Restul nemulțumirilor, la spoilere. 

[spoiler]
În anumite privințe, cartea este destul de previzibilă. Am știut de la bun început că Marie-Laure nu va muri, doar este o fetiță oarbă (to see her is to believe once more that goodness, more than anything else, is what lasts) și niciun autor întreg la minte nu ar fi omorât un astfel de personaj; asta nu înseamnă însă că Anthony Doerr nu o face să sufere în diverse moduri. Am sperat că tatăl ei se va întoarce, dar n-a fost să fie - într-un fel, și asta era de așteptat, căci el iese din scenă și existența lui se destramă lent, înghițită de malaxorul nesățios al războiului. 

Moartea lui Werner mi s-a părut, în schimb, absurdă - chiar m-a enervat episodul respectiv -, deși unii cititori sunt de părere că a fost singura rezolvare posibilă (o discuție pe această temă aici). Cineva observa ironia de a muri călcând pe o mină, după ce Werner fusese urmărit mereu de teama că va pieri îngropat într-o mină, asemenea tatălui său (pivnița hotelului era cât pe ce să se metamorfozeze într-un astfel de loc). Nu mi-aș fi dorit nici ca rezolvarea să fie o poveste de dragoste siropoasă - drumul lui ar fi putut să nu se mai intersecteze niciodată cu al lui Marie-Laure -, dar aș fi preferat ca Werner să supraviețuiască, așa urmărit de vină și de remușcări. A fost el, oare, un caracter atât de slab încât nu ar fi putut trăi cu o conștiință încărcată? Chiar nu mai există un viitor pentru el? And yet what future remains? The road ahead is blank, and the lines of his thoughts all incline inward.

Ceea ce este nespus de trist la acest roman este faptul că Werner nu se mai întoarce în lumea lui, nu le mai revede niciodată pe soră și pe Frau Elena, așa cum nici Marie-Laure nu-l mai revede pe tată. Desigur, lumea lui, așa cum o retrăia tot timpul în amintire, nu mai există, la fel cum nu mai există nici lumea lui Marie-Laure. Desigur că, pe fundalul unui război, nu ne putem aștepta la povești cu final fericit, însă autorul a avut grijă ca niciunul dintre personajel sale să nu aibă parte de o soartă prea bună - excepție fac, poate, unchiul Etienne și Madame Manec, care trec prin niște schimbări importante.

Faptul că nici Jutta nu scapă de ororile războiului, ci e musai să fie violată de ruși, mi s-a părut prea de tot - autorul pare că vrea să înghesuie în romanul său câte un eșantion al fiecărei nenorociri care s-a întâmplat. Uciderea unei ființe nevinovate (fetița roșcată cu pelerină - un alt episod cam forțat) - check. Viol - check. Torturarea unui prizonier - check. Persecuția evreilor - check. Familii germane care se bucură de pe urma deportării vecinilor evrei - check. Obiecte prețioase confiscate din țările ocupate - check. Examinarea riguroasă pentru determinarea purității rasiale - check. Nu vreau să sugerez că toate acestea nu și-ar avea locul într-un roman despre al Doilea Război Mondial, desigur că își au locul și este admirabilă intenția autorului de a atinge cât mai multe dintre aceste subiecte - cu această ocazie am aflat lucruri pe care nu le știam -, însă devine destul de evident eșafodajul pe care Anthony Doerr și-a construit cartea, faptul că totul pare programat, bine gândit și cântărit, inclusiv la nivelul deciziilor legate de cine moare și cine trăiește. Nu mai rămâne loc pentru improvizație și spontaneitate, pentru un suflu creator autentic, iar eu una am resimțit acest lucru de multe ori de-a lungul lecturii.

Una dintre semnificațiile titlului se referă, probabil, la undele radio - radiații electromagnetice cu lungimi de undă mai mari decât ale luminii infraroșii. Undele radio, care călătoresc cu viteza luminii, au aceleași proprietăți ca aceasta: refracție, difracție sau polarizare. Există și unde radio create în mod natural de fulgere sau de corpurile cerești. 

Mi-a plăcut gândul lui Marie-Laure de la finalul cărții, cum că toate aceste suflete uitate călătoresc printre noi, precum undele radio, prin aerul transformat într-o mare arhivă, care conține înregistrarea fiecărei vieți trăite vreodată, a fiecărei propoziții care a fost spusă, a fiecărui fapt care s-a întâmplat în istoria omenirii.
[spoiler]


PS: O explicație a modului în care juriul alege cărțile nominalizate la Premiul Pulitzer este dată de autorul Michael Cunningham, care a scris un articol ca reacție la faptul că, în 2012, comisia a anunțat că nu se va acorda niciun premiu pentru ficțiune. Desigur, fiecare membru al juriului caută ceva anume când selectează cărțile, dar iată ce urmărește Cunningham:

We would tend to favor the grand, flawed effort over the exquisitely crafted miniature. [...] I was the language crank, the one who swooned over sentences. I could forgive much in a book if it was written with force and beauty, if its story was told in a voice unlike anything I’d heard before, if the writer was finding new and mesmerizing ways to employ the same words that have been available to all American writers for hundreds of years. I tended to balk if a book contained some good lines but also some indifferent ones. I insisted that every line should be a good one.



26 de comentarii:

  1. Hehe, oare ce-ar fi zis Cunningham in 99, daca juriul nu acorda premiul? :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, într-adevăr, cred că ar fi fost foarte decepționat, dar a avut noroc și s-a acordat premiul. :)) Văd că în 1999 a concurat cu ”The Poisonwood Bible” de Barbara Kingsolver - eu pe asta aș fi pariat, dacă e să mă iau după schema recurentă din ultimii ani. Dar, pe de altă parte, nu am citit ”The Hours”.

      Ștergere
  2. Încă de când am auzit prima oară de el, mi s-a părut că romanul ăsta are un titlu-„cârlig” extraordinar de bine gândit, care îndeamnă cititorul să-l ridice de pe rafturile din librării și să-l răsfoiască. M-am bucurat când am văzut că-l citești pentru că eram foarte curioasă să aflu ce se ascunde în spatele acestui titlu. Din felul în care l-ai descris, mi-a adus aminte de „The Book Thief”, care, deși avea o poveste frumoasă și multe pasaje bine scrise, avea și surplusul acela de metafore și descrieri care, în final, ajung să plictisească foarte mult.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, titlul este foarte bun și poate fi interpretat în diverse moduri, fără a-și epuiza puterea de atracție. Nu știu de ce, dar tradus în română își pierde puțin din farmec - sau poate doar mi se pare mie.
      Uite că n-am citit The Book Thief - dacă era o carte mai scurtă, aș fi citit-o din pură curiozitate, pentru a mă lămuri cum este scriitura asta atât de blamată de unii cititori. Așa, doar îmi dau cu presupusul. În mare parte, Doerr are niște metafore foarte reușite și nu ajunge să plictisească decât prin tărăgănarea acțiunii, doar că în unele cazuri metaforele sunt cam bizare sau prea lucrate - în loc să fiu absorbită de poveste, eu mă trezeam că analizez alăturările de cuvinte. :)) O voce ca o bucată de mătase pe care o scoți din când în când din sertar pentru a o pipăi? Uuuh... Din fericire, cartea are și destule părți bune, așa că, una peste alta, a meritat să o citesc - nah, nu putea fi perfectă. :D

      Ștergere
    2. Chiar zilele astea, de când a apărut cartea în traducere, mă gândeam că titlul în română este mult prea lung și că, dacă îl zici cu glas tare, sună prost, e prea lăbărțat. Cât despre carte, pe care am citit-o în engleză la scurt timp după ce a primit premiul Pulitzer, deși țin minte că la vremea aia mai degrabă mi-a plăcut, acum nu mi-a rămas prin nimic în minte. Înclin să cred că, cel puțin pentru mine, nu este carte memorabilă.

      Ștergere
    3. Așa e, titlul își pierde din forță în traducere, parcă nu mai are același impact ca cel original.
      Mie mi-au rămas in minte destule scene și imagini, ceea ce e un lucru bun, pentru că alte cărți îmi dispar fără urmă din memorie. Pe de altă parte, și impresiile negative au rămas la fel de puternice.

      Ștergere
  3. Cartea pare foarte tare. Un roman pe gustul meu. Iti multumesc pentru recomandare.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că te-a atras ce am scris despre carte și că nu te-a descurajat faptul că am și nemulțumiri. Eu una nu vreau să influențez pe nimeni, știu prea bine cum stă treaba cu gusturile personale, așa că n-o să zic niciodată „Nu citiți cartea asta” (în schimb, încerc să fiu convingătoare când o carte mi s-a părut extraordinară :P). Oricum, nu e cazul cu romanul lui Doerr. Poveștile sunt interesante și complexe, iar cartea merită citită și trecută prin filtrul personal.

      Ștergere
  4. mie "Sticletele " mi-a placut foarte mult. nu stiam nimic despre acest roman, dar daca el aduce cat de cat cu "Sticletele", atunci pentru mine este o adevarata provocare. abia astept traducerea:)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A fost un pic ciudat, dar scriitura lui Doerr chiar mi-a adus aminte de a Donnei Tartt. Dacă Sticletele ți-a plăcut foarte mult, atunci trebuie să citești și romanul lui Doerr. Partea bună este că e mai scurt decât Sticletele. :)) Nu știu când va fi tradus la noi, dar am înțeles că va apărea la Humanitas Fiction - poate înainte de Bookfest.

      Ștergere
  5. Interesant cum ai sesizat minusurile romanului, prea multe clisee strica, pare un plan realizat dar se pierde din naturalete, din acel "ca-n viata", devine artificial, fortat. oricum, se pare ca autorul recupereaza prin frumusetea stilului. Imi plac cartile care surprind oamenii care au trecut prin WW1 sau WW2, poate prin empatie cu amintirile bunicilor si parintilor mei despre WW2. Pe mine "Hotul de carti" nu m-a plictisit, poate din cauza asta. Foarte buna si atenta recenzia ta!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu una nu-mi propun niciodată să observ defectele, sunt mai degrabă „blândă” cu o carte decât să am porniri critice, dar cred că totul se rezumă, în cele din urmă, la cât de intens trăiești în poveste, la cât de bine a reușit scriitorul să îl păcălească pe cititor, astfel încât să uite că citește o ficțiune, că există un plan în spatele cărții, că poate unele metafore au necesitat ore întregi pentru a atinge perfecțiunea.
      Mi-au rămas în minte cuvintele lui David Grossman, care spunea că nu știe niciodată finalul cărților sale, ci se lasă dus de fluxul creator, iar de multe ori rămâne chiar el surprins de turnura luată de poveste sau de evoluția personajelor sale. Încă nu am citit nimic de Grossman - deși îmi doresc de multă vreme și am adunat vreo cinci cărți de el în bibliotecă - dar sunt sigură că acest fel de a scrie se simte și lasă o senzație anume în timpul lecturii.
      N-am citit „Hoțul de cărți” și recunosc că toate criticile care i s-au adus mă țin departe de roman, mai ales că are și o mulțime de pagini. Probabil că povestea este una frumoasă. Oricum, din comentariul tău deduc că ”All The Light We Cannot See” îți va plăcea foarte mult. :)

      Ștergere
    2. Oh, astept traducerea. De pus pe lista si Grossman (daca s-a tradus din el in romana).

      Ștergere
    3. Da, s-au tradus șase cărţi de Grossman, la Polirom, Univers și Niculescu (cele de la Niculescu nu mai sunt disponibile, dar poate apar din nou la alte edituri).

      Ștergere
  6. Si acum vin eu sa spun ca Hotul de carti mi s-a parut o abureala (asta ca sa fiu draguta) si ma ascund, sigur o sa arncati cu rosii in mine. :)

    Acum, ca s-a amintit de Hotul de carti si s-a facut o paralela cu cartea asta fac si eu legatura - poate si din aceasta cauza nu ma atrage cartea asta... din ce am citit despre carte nu mi-a trezit vreun interes, iar din recenzia ta (de data asta am citit si spoiler-ele, ceea ce nu fac niciodata) m-am lamurit ca nu e cazul sa ma apropii de ea. Hotul de carti nu mi-a placut pentru ca avea multe metafore care nu isi aveau rostul, genul de metafore pe care, cand le citesti, iti vine sa iti dai ochii peste cap... in plus, in Hotul de carti se ducea naibii tot misterul... pentru ca autorul iti zicea dinainte ce urmeaza sa se intample.


    Imi place in schimb coperta. :)


    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Coperta are pe fundal o poză cu orășelul Saint-Malo, pe care acum îmi doresc foarte mult să îl vizitez (nici nu știam de existența lui înainte de a citi cartea).
      Ei, cred că tu ai fost pornită de la bun început, iar acum ai găsit motive mai serioase pentru a nu citi cartea. :)) Evident, nu vreau să te conving să o citești. :D Vaai, și nu pot să cred că ai citit spoilerele! :))
      N-am citit ”Hoțul de cărți”, dar, din impresia pe care mi-am făcut-o despre cartea asta, nu cred că seamănă cu ”All The Light We Cannot See” (nici măcar metaforele care mi s-au părut forțate nu au fost atât de jalnice încât să-mi dau ochii peste cap - apropo, acum m-ai făcut să înțeleg mai bine ce e cu scriitura lui Markus Zusak). În schimb, pot spune că mi-a amintit de ”Sticletele” - o senzație generală legată de scriitură și de povești. Acum, na, dacă tu simți că nu va fi pe gustul tău, chiar n-are rost să o citești - e oricum destul de lungă, chiar dacă se citește repede.

      Ștergere
    2. Ha, și eu care ziceam că sunt singurul cu părerea asta despre Hoțul de cărți :-) Mulțumesc, Roxie!

      Ștergere
    3. Să înțeleg că ai citit „Hoțul de cărți”, KJ? :D

      Ștergere
  7. Aoleu... acum am reusit sa te departez eu pe tine de o carte, Hotul de carti... Nu am vrut asta. Recunosc, cand ma enerveaza foarte rau o carte nu uit prea usor si o porcăiesc peste tot pe unde pot :D ma enervez pentru ca ma gandesc cum, in timpul pe care l-am pierdut citind o carte care nu mi-a placut, puteam citi ceva ce mi-ar fi facut placere.

    De putina vreme mi-am facut un obicei din a da deoparte cartile care nu ma atrag, dar pe asta am zis sa o citesc musai pentru ca participam la un buddy read pe un grup pe goodreads.

    Dar am fost uimita ca la multa lume a prins cartea asta (chiar si la persoane care au trecut de vremea Young Adult) li s-a parut bine scrisa...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A, stai liniștită, Roxie, oricum n-aveam de gând să citesc „Hoțul de cărți”. Cum ziceam, dacă era mult mai scurtă aș fi citit-o din curiozitate, ca să văd cu ochii mei despre ce este vorba.
      Acuma, na, fiecare cu gusturile personale. Poate că romanul a atins o coardă sensibilă în inima unor cititori, dar în cazul tău n-a avut niciun efect. Iar dacă o poveste nu te fură, începi să vezi toate defectele.
      E un obicei bun să renunți la cărțile care nu sunt pe gustul tău, n-are rost să-ți pierzi vremea cu ele. Și eu încerc să fac la fel, plus că mi-am propus să nu mai citesc cărți de care nu sunt foarte convinsă. Am oricum destule pe lista scurtă și abia-abia reușesc să ajung la ele, așa că e mult mai bine să citesc doar ce mă atrage cu adevărat.

      Ștergere
  8. Văd că citești Orbitor, Ema. Sunt curios ce părere vei avea :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mai am 150 de pagini, merge destul de greu lectura, dar nici eu nu prea am avut timp de citit. Sunt câteva secțiuni din care n-am înțeles mai nimic, deși le-am citit de câteva ori, dar în rest mi se pare o carte fabuloasă. Să vedem cum va fi până la final.

      Ștergere
  9. Sunt abia la început, dar parcă sunt prea multe înflorituri stilistice şi nu par toate a fi necesare. Încă nu mă descurajez. Atâtea elogii aduse acestei cărți mă determină să continui pentru a descoperi povestea. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Chiar asta discutam cu Răzvan Zamfirescu zilele trecute - ne minunam de mulțimea de elogii aduse cărții și de lipsa criticilor referitoare la scriitura prea lucrată a lui Doerr, care uneori pare artificială. Răzvan a fost chiar mai critic decât mine (nu zic mai multe, îl las să-și dezvăluie părerile în recenzie) și mi-a dat câteva exemple de metafore care sunt, într-adevăr, extrem de forțate. Genul de scriitură care, în loc să te absoarbă în poveste, risipește vraja și te face să-ți pui întrebări. Hmm, oare cum s-o fi gândit Doerr să compare o carte de bucate cu o pasăre împușcată?! Mai sunt și alte nemulțumiri, la spoilere.
      Merită, totuși, să citești cartea, mai ales pentru poveste - dar și pentru frazele reușite, căci mai sunt și dintr-astea. Sunt foarte curioasă care vor fi părerile tale la finalul lecturii. Spor la citit, Andreea. :)

      Ștergere
    2. Povestea m-a prins şi are şi fraze minunate, din ce am putut vedea până acum, dar şi destule expresii artificiale, ca şi cum ar căuta la fiecare pas comparații, metafore, epitete. Un şuvoi de figuri de stil. Şi nu toate sunt potrivite. Dar totuşi, cartea te prinde şi de dragul poveştii treci peste neajunsuri. Pentru că aceste neajunsuri nu vin din ignoranță sau nepricepere, ci din exces de zel. Deocamdată am citit 100 pagini, mai am până voi putea exprima o părere îndreptățită. :)

      Ștergere
    3. Așa e, ai pus punctul pe i, Andreea. Cartea asta transpiră un exces de zel. :)) Sunt curioasă și cum o să ți se pară povestea în a doua jumătate. Mie nu mi-a mai plăcut așa de mult ca prima, dar, na, poate aici e o chestiune de gust.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...