joi, 7 ianuarie 2016

Băiatul care a furat calul lui Attila - Iván Repila



O carte a trezirii, a iluminării. O carte a refuzului. O carte a eliberării din cuștile în care oamenii s-au chircit resemnați, așteptând salvarea din altă parte. O carte a răzvrătirii, a ripostei, a răzbunării. Violentă, atroce, supărătoare, uneori de-a dreptul dezgustătoare, Băiatul care a furat calul lui Attila este o carte pentru cititorul curajos, care nu se teme să fie târât prin câteva secvențe insuportabile, care-l vor smulge din existența sa comodă și călduță, poate chiar nepăsătoare și supusă. Iván Repila nu-și menajează cititorul, ci deschide larg o cutie a Pandorei umplută până la refuz cu suferință, cruzime, ură, lăcomie, oroare. Cu o scriitură precisă și rece, care uneori începe să fiarbă asemenea unui vulcan pe punctul de a erupe, iar alteori se transformă în fraze lungi, de o poezie stranie, surprinzător de delicată, scriitorul spaniol țese o poveste-alegorie despre noi toți, despre ignoranța și resemnarea noastră, despre sacrificiu și dragoste, despre pasivitatea și robia vremurilor moderne.

Cel Mic pune întrebări inutile:
- De ce stăm aici?

- Asta e lumea adevărată?

- Noi suntem într-adevăr copii?

Cel Mare nu răspunde niciodată.

Doi frați, cel Mare și cel Mic, se află pe fundul unui puț din mijlocul unei păduri, fără hrană și fără posibilitatea de a ieși la suprafață. Punga cu mâncare ce zace alături de ei rămâne neatinsă - băieții o păstrează pentru mama lor. După câteva încercări zadarnice de a se elibera, cel Mare pune la cale un plan nebunesc. Zi după zi, existența celor doi frați alunecă într-o rutină chinuitoare, în care unul adună mâncare, iar celălalt se antrenează. Lumea lor se restrânge la spațiul strâmt dintre pereții puțului: o închisoare în măruntaiele pământului, cu fundul mocirlos și rădăcinile într-o continuă răsucire, cu viața minusculă a insectelor și a viermilor, cu seceta, ploile și cerul văzut prin gura unei gropi adânci de șapte metri. Foame, sete, halucinații. Strigăte de ajutor pe care nu le aude nimeni. Groază, slăbiciune, degradare. Detalii înfiorătoare, dar și episoade de un comic grotesc, care uneori ating paroxismul.

[spoiler] Caracterul celor doi frați este modelat de noile circumstanțe, intrând pe făgașuri diametral opuse, transformându-se în adevărate simboluri arhetipale. Cel Mare, mai puternic și mai rațional, trăiește într-o lume unde totul este alb sau negru; el devine protectorul, cel care se sacrifică în final. Cel Mic, slab și subnutrit, trăind într-o lume în nuanțe de gri și posedat de halucinații, capătă o imaginație uluitoare și o cunoaștere aproape supranaturală; el devine nebunul, artistul, vizionarul, cel care este salvat prin sacrificiul fratelui și salvează la rândul său, trezind conștiința adormită a oamenilor ce populează puțul mai vast al lumii. [spoiler]

La asfințitul celei de-a patra zile de arșiță, copiii au mai multe ore de când n-au pus picătură de apă în gură, iar cel Mare suferă de deshidratare. Până și urina i-a secat. O furie tăcută îi strânge tâmplele și pentru o clipă vrea mai mult ca orice să-l strângă de gât pe fratele său, să-i cuprindă gâtul cu mâinile, să vadă cum îi ies ochii din orbite și apoi să-i muște globii oculari, să le sugă gelatina albă dinăuntru cum ar suge două bomboane de apă sărată. [...]
Cel Mic sapă o groapă în partea cea mai întunecoasă a puțului și își bagă capul în ea până dincolo de urechi, până într-un loc în care pământul păstrează o pătură proaspătă de întuneric și liniște, iar în această poziție de struț, mintea lui se ridică deasupra puțului și setea dispare, fratele său dispare, durerea continuă de stomac dispare, iar respirația i se reduce la blândețea exactă a invizibilului. (pag. 23-24)

Băiatul care a furat calul lui Attila este o carte greu de citit, nu pentru că ar fi o lectură dificilă în sine, ci pentru că drumul prin cele numai 94 de pagini este unul anevoios, presărat cu întâmplări ciudate și chinuitoare. Pagină după pagină, Iván Repila ne coboară în abisul suferinței umane, atingând adâncimi greu de imaginat și de suportat, unde ne tăvălește fără milă prin cele mai fetide și înfiorătoare etape ale degradării fizice și morale. Deși am știut de la bun început despre ce este vorba, premisa m-a intrigat îndeajuns de mult pentru a citi cartea; nu mă așteptam însă la o poveste atât de dură și de răscolitoare, care mi-a strâns măruntaiele în clești de gheață și, uneori, de greață. În mod curios, am putut totuși suporta până la capăt acest marș al ororii și al torturii involuntare. Am continuat să citesc, pradă unei fascinații teribile, avidă să aflu deznodământul poveștii. Cum au ajuns cei doi frați pe fundul puțului? De ce păstrează punga cu mâncare pentru mama lor? Cât poate o ființă să îndure? Vor ieși vreodată de acolo? 

Traducerea este excelentă, doar îi aparține Simonei Sora. O altă ciudățenie a cărții este numerotarea capitolelor folosind numere prime: 2, 3, 5, 7, până la 97; mie mi-a scăpat sensul acestui fapt, dar se pare că [s] numerele indică zilele pe care frații le-au petrecut în puț [s]. Mi-a plăcut mai puțin faptul că alegoria este destul de evidentă și, totodată, cam forțată. Ideea îi este servită cititorului fără prea mari subtilități, fără ca scriitorul să îi ofere șansa de a descifra de unul singur mesajul cărții. Încă trăiesc cu impresia că trebuie să existe un alt înțeles, mult mai profund, dincolo de cel aflat la îndemână. Dar, în final, Băiatul care a furat calul lui Attila a fost pentru mine o lectură bizară și tulburătoare, prin care mi-am testat limitele. M-au impresionat multe pasaje ale cărții, pe care le-am recitit de câteva ori - unele de o frumusețe stranie, altele mustind de o forță clocotitoare: fratele cel mare care vorbește despre furie sau fratele cel mic care halucinează despre calul lui Attila, din copitele căruia și-a făcut încălțări.

Când m-am obișnuit cu ele, am început să umblu peste tot cu copitele-n picioare, străbătând întinderi nesfârșite, care s-au transformat apoi în pustiuri. Am umblat ani întregi, prin toată lumea, iar urmele pelerinajului meu puteau fi văzute din ceruri ca o rană înfricoșătoare ce nu se mai cicatriza. Apoi am vrut să văd ce s-ar întâmpla dacă, în loc să pășesc cu încălțările mele pe drumuri de pământ sau de iarbă, aș călca în picioare oameni. [...]
Când am îmbătrânit, acum câțiva ani, mi-am lepădat încălțările pentru prima dată din copilărie încoace și am văzut că picioarele mele nu crescuseră deloc. Erau curate, fără nici o rană; și chiar miroseau frumos. Am pus încălțările într-o cutie de aur, pe care am pus-o într-o cutie de argint, pe care am pus-o într-o cutie de fier, și pe toate le-am îngropat într-un puț din pădurea care se află la o jumătate de zi de mers de vechea mea casă. Și i-am lăsat acolo pe doi dintre fiii mei, pentru ca nimeni, niciodată, să nu mi le poată lua. (pag. 43-44)

Iván Repila (sursa)
L-am văzut pe Iván Repila la Festivalul Internațional de Literatură de la București, în decembrie 2015. Un scriitor tânăr, chipeș și încrezător, cu tatuaje pe ambele antebrațe (și, probabil, în alte părți ale trupului care nu erau la vedere), cu o voce sigură și puternică, care ne-a spus că este genul de persoană care gândește în tonuri de gri, că este implicat în evenimentele politice din Spania, că tonul adoptat pentru acest roman a fost unul rece și sec, precum puțul în care se desfășoară povestea, că ideea i-a venit în urma unui coșmar, iar intenția sa a fost aceea de a imprima cărții un caracter socio-politic. Puteți citi un interviu cu Iván Repila aici.


Cheia lecturii - care se regăsește oricum în interiorul poveștii - mi-a fost oferită chiar de autor, în dedicația scrisă pe exemplarul meu (spoiler):

Para Ema,
con la esperanza de que esta obra extraña te interese: es el pozo en el que todos vivimos, y del que sólo podremos salir si nos ayudamos. 





Editura: Univers, colecția Globus, 2015
Titlu original: El niño que robó el caballo de Atila, 2013
Număr de pagini: 94
Traducere: Simona Sora


6 comentarii:

  1. Interesant, chiar mă gândeam în timp ce-ți citeam recenzia că sigur este vorba de un autor din generațiile mai tinere. Nu știu de ce simt că, de cele mai multe ori, cel puțin în prezent, scriitorii tineri dau astfel de texte, așa de încărcate de cruzime și abjecție.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O observație foarte interesantă, Iulia! Nu am citit prea mulți autori tineri contemporani, dar de acum încolo voi fi mai atentă la acest aspect. Din câte îmi dau seama, Iván Repila pare a fi un activist social care transpune în scrierile sale ideile în care crede și idealurile pentru care luptă.
      Uite ce spune în interviul de pe Bookaholic: „Din punctul meu de vedere, Băiatul care a furat calul lui Attila vorbește despre nevoia de a construi o lume mai bună, mai dreaptă, mai egală, mai bună pentru locuit. Iar pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să ne sacrificăm, să lucrăm împreună, să fim solidari, să fim mai buni.”

      Ștergere
  2. Dragă Ema, se pare că ”Legendele usturoiului din Paradis” de Mo Yan sunt puțin mai dure în comparație cu ce scrii despre cartea de față. În ”Sorgul roșu” este un episod asemănător, cu doi copii - fată și băiat, mai mic - care se ascund într-o fântână secată și scapă cu viață, restul sătenilor fiind masacrați de japonezi. În ciuda aspectului sângeros al evenimentelor, cartea este însă atât de fain construită, imaginile de un lirism aparte și aatitudinea ironică și nostalgică a naratorului, viziunea aproape cinematografică datorită bogăției de detalii încât, dacă și Ivan Repila reușește acest lucru în cam aceeași manieră, te înțeleg perfect că te-a captivat. Fac parte din lecturile incomode dar duse, estetic vorbind, aproape de perfecțiune. Jos pălăria!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Antoaneta, este foarte posibil ca Baladele usturoiului să fie o carte mai puțin dură decât cea a lui Repila, care este o pastilă foarte concentrată - așadar totul se resimte mai acut, mai intens. Repila are izbucniri de lirism, dar e o mare diferență între scriitura lui și cea a lui Mo Yan, așa cum mi-o amintesc din Sorgul roșu. Adevărul este că autorul chinez este incomparabil mai bun, poveștile lui sunt mult mai complexe - dar, pe de altă parte, nu e corect să îl compar cu Repila, care e un autor tânăr. Am fost destul de subiectivă în privința cărții lui, pentru că am o slăbiciune pentru poveștile ciudate, cu un amestec de lirism și duritate.

      Ștergere
  3. am vrut să spun mai puțin dure, adică locul II.

    RăspundețiȘtergere
  4. Au tradus-o și olandezii, de unde am dedus că trebuie să fie niscaiva dramă în ea (glumesc pe jumătate). Mi-am adus aminte că am văzut-o și la tine, dar abia acum am citit-o. Am pus-o pe listă, mulțumesc pufos :-).

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...