joi, 17 noiembrie 2016

Ghid literar al Lisabonei & listă de lectură




Îmi doream de multă vreme să ajung la Lisabona, pe care mi-o imaginam micuță și încântătoare, un loc cu o atmosferă specială. Am găsit, în schimb, un oraș destul de mare și zgomotos, plin de turiști, magazine și restaurante, unde farmecul nu te lovește drept în față, ci se ivește discret odată cu o prăjitură mâncată pe o stradă în trepte, observând cum trece Elevador da Bica, pe o străduță îngustă unde trebuie să te lipești de ziduri, pentru că tocmai vine tramvaiul 28, în spațiile dintre clădiri prin care, pe neașteptate, se zărește de sus marele râu Tejo, în localurile vechi de sute de ani în care ospătarii poartă papion, într-o piațetă de unde răzbat acorduri de fado, pe acoperișul unui rezervor de apă care nu figurează pe traseul turiștilor, într-o curte interioară ornamentată cu azulejos, sau la un geam înalt de la etajul patru, privind luminile orașului ridicat pe coline, cu câteva sticle de bere Bock așezate instabil pe pervazul îngust. 

Micile momente speciale sunt cele care m-au făcut să mă îndrăgostesc de Lisabona, chiar dacă n-a fost dragoste la prima vedere (acum vreau înapoi, clar!). Din când în când, îmi vin în minte imagini ale unei zile însorite și călduroase, când ne-am plimbat pe malul oceanului, de la Cascais spre Estoril: o bucățică miraculoasă de vară în miezul unei toamne cam dezolante. Au trecut doar două săptămâni de când ne-am întors, dar călătoria pare că a avut loc într-un timp foarte îndepărtat. Nici n-am apucat să despachetez la întoarcere, că am și fost catapultată în viața reală - sesiuni foto și alte treburi care m-au ținut departe de blog. Din nou. 

Plănuisem acest articol încă dinainte de plecare, iar totul a pornit de la o informație găsită pe net, despre o librărie minusculă din Lisabona, pe care mi-am zis că e musai să o vizitez. De aici, am dat dintr-una într-alta și m-am trezit că strânsesem o mulțime de informații despre librării și alte locuri legate, într-un fel sau altul, de literatură - căci Lisabona chiar are multe de oferit la acest capitol. Am căutat unele locuri, altele s-au ivit în drumul nostru din întâmplare, și ironia este că taman vizita la librăria mititică, deși aflată aproape de cazare, a fost amânată până-n ultima zi, când, evident, a fost închisă. Prea avusesem noroc în celelalte zile, începând cu vremea (n-a plouat deloc, ba s-a făcut din ce în ce mai cald) și terminând cu trecerea frauduloasă peste graniță a unor plante suculente pe care le șterpelisem de prin grădini și ghivece. 


Ce putem citi înainte de călătoria la Lisabona (sau după)


După ce am luat biletele de avion, m-am postat în fața bibliotecii și am început să scotocesc după cărți legate de Lisabona. Spre surprinderea mea, am găsit destul de multe, și eram sigură că, până în octombrie, voi reuși să citesc măcar vreo două-trei. N-am citit nimic. Mi-a fost greu să mă decid, deși, retrospectiv, alegerea mi se pare acum foarte simplă: ar fi fost ocazia perfectă să citesc Cartea neliniștirii a lui Pessoa, pe care o amân de multă vreme. 

Iată, așadar, o listă cu cărți, legate de Lisabona și de Portugalia (nicidecum exhaustivă):

  • Cartea neliniștirii, de Fernando Pessoa (plus altele de Pessoa) 
  • Iarna la Lisabona, de Antonio Muñoz Molina 
  • Trenul de noapte spre Lisabona, de Pascal Mercier 
  • Anul morții lui Ricardo Reis, de José Saramago (Ricardo Reis este unul dintre heteronimele folosite de Pessoa) 
  • Istoria asediului Lisabonei, de José Saramago 
  • Susține Pereira, de Antonio Tabucchi 
  • Requiem: A Hallucination, de Antonio Tabucchi (scrisă chiar în portugheză) 
  • Ultimul cabalist din Lisabona, de Richard Zimler 
  • Rătăcitori prin Lisabona, de Philippe Besson 
  • Noapte la Lisabona, de Erich Maria Remarque 
  • Luisiada, de Luís Vaz de Camões (la noi, a fost publicată în 1965 la Editura pentru literatură universală și în 1977 la Ed. Minerva, iar în 1974, Ed. Univers a publicat un volum cu sonetele lui Camões) 
  • Jurnalul portughez, de Mircea Eliade (recomandată de Raluca
  • Inima inimii, de António Lobo Antunes 
  • Crima părintelui Amaro, de Eça de Queirós 
  • Cimitirul de piane, de José Luis Peixoto 
  • Munţii Înalţi ai Portugaliei, de Yann Martel 

Mai multe idei găsiți prin listele de pe Goodreads. Dana a scris recent despre cele mai bune cărți de literatura portugheză, din ultimii 100 de ani. Poate vă inspirați și din lista ei.



Lisabona literară


►►►Fernando Pessoa


Starul literar al Lisabonei este, indiscutabil, Fernando Pessoa. Magazinele pentru turiști dau pe-afară de tricouri, semne de carte și alte suveniruri imprimate cu chipul scriitorului. Locurile frecventate de Pessoa au devenit, de asemenea, destinații pe harta turistică a orașului. Nu știu câți dintre cei care-i vizitează casa sau se delectează cu o bica la suprapreț la Café A Brasileira au citit măcar o carte de Pessoa (eu fiind una dintre cei care n-au făcut-o, spre rușinea mea), dar cert este că poetul a fost transformat într-una dintre imaginile simbolice ale orașului, alături de simpatica sardea și de cocoșul din Barcelos.


Martinho da Arcada (pe o latură a Praça do Comércio) pare să fi fost cafeneaua preferată a lui Fernando Pessoa, care are o masă rezervată permanent (la fel cum are și Saramago, deși n-am înțeles exact de ce). Se spune că Pessoa a băut aici o ultimă cafea, cu trei zile înainte de moarte, în compania artistului portughez Almada Negreiros. Istoria cafenelei, deschisă încă din 1782, este legată de o lungă tradiție literară, fiind un loc preferat de politicieni, scriitori și intelectuali. Acum este frecventată de turiști, deși prețurile sunt cam piperate.

Pessoa și-a petrecut zilele prin mai multe localuri, cum ar fi Café Montanha, pe Rua da Assunção, iar înainte de Martinho da Arcada, cafeneaua lui preferată era Café A Brasileira, pe Rua Garrett la nr. 120 - un loc foarte popular și astăzi. Deschisă în 1905, inițial ca prăvălie unde se comercializa cafea braziliană, a fost primul magazin care a vândut „bica”, o cafea scurtă și tare, asemănătoare espresso-ului. Cu timpul, a devenit un local preferat de intelectuali, inclusiv de Pessoa, care bea câte o bica dulce și un absint în timp ce fuma, scria sau citea. În 1988, în fața cafenelei a fost așezată o statuie de bronz a scriitorului, cu care turiștii se pozează de zor (nici eu n-am făcut notă discordantă). O altă statuie a lui Pessoa, cu o carte uriașă în loc de cap, se află în apropiere, în fața casei unde s-a născut, în Largo do Sao Carlos (aici n-am mai ajuns).


Deasupra cafenelei A Brasileira se află popularul Poets Hostel, unde, dacă faceți rezervare din timp, puteți sta într-o cameră cu pereții acoperiți de versuri - însă prețurile sunt pe măsură. Am găsit, în schimb, o pensiune mai ieftină într-o altă clădire unde a locuit Pessoa (între 1914-1916), denumită sugestiv „Aqui viveu o poeta Fernando Pessoa”. Am fost cât pe ce să rezerv o cameră, dar am renunțat, era cam departe de centru. 

Dacă ați ajuns lângă Café A Brasileira, la o aruncătură de băț se află Praça Luís de Camões, cu o statuie din 1867 a poetului Luís Vaz de Camões, autorul poemului epic Os Lusíadas (scris prin 1572), despre călătoria lui Vasco da Gama spre India. Într-o altă piațetă din apropiere, Largo Barão Quintela, se află o statuie a romancierului Eça de Queiroz (mi-am dat seama ulterior că am pe lista de lectură, de ceva vreme, Crima părintelui Amaro, deși, hmm, nu știu dacă o voi citi vreodată).


Casa Fernando Pessoa (R. Coelho da Rocha 16), unde scriitorul a trăit în ultimii 15 ani de viață (1920-1935), este astăzi un centru cultural și de cercetare dedicat poeziei de limbă portugheză. Mă așteptam la o casă veche, cu un aer boem, și am fost luată prin surprindere de interiorul modern, unde singura cameră ce amintește de vremurile lui Pessoa este dormitorul scriitorului, în care pot fi văzute câteva obiecte personale, precum mașina de scris, ochelarii, carnetele sau scrinul la care a creat două dintre heteronimele sale, Alberto Caeiro și Álvaro de Campos. Eu nu le-am mai văzut, pentru că am intrat în prima încăpere pe dreapta și acolo am rămas aproape un ceas. Era biblioteca centrului, cu toate edițiile cărților lui Pessoa, inclusiv traducerile în alte limbi, și cu o întreagă secțiune dedicată poeziei de limbă portugheză și criticii aferente.


Spre marele meu noroc, am dat peste un domn foarte amabil, care m-a întrebat din ce țară sunt, apoi s-a urcat pe o scară și mi-a pus în brațe cinci volume în limba română - pe unele nu le văzusem în viața mea. M-am extaziat de parcă apăruse chiar scriitorul în carne și oase! Nu sunt eu vreo mare patriotă, dar am fost nespus de bucuroasă să regăsesc o bucățică din România în Lisabona. Domnul amabil s-a dovedit a fi și un ghid nemaipomenit, pentru că a început să-mi povestească despre viața și, mai ales, heteronimele lui Pessoa, scoțând în acest timp din bibliotecă reviste Orpheu și tot felul de cărți, pentru a-mi arăta poeme, nume și alte detalii. Eu mai mult am tăcut, pentru că știam destul de puține lucruri despre Pessoa, și am deschis gura doar când a venit vorba de Mário de Sá-Carneiro, pentru că, deh, măcar citisem Mărturisirea lui Lúcio. Ceea ce am aflat mi s-a părut fascinant, și mi-am promis ca data viitoare să vin cu lecțiile făcute. La final, nu mai simțeam nevoia să văd nicio mașină de scris și niciun scrin, pentru că experiența din bibliotecă fusese mai mult decât mă așteptasem la sosire. 

***



►►►Librării și anticariate din Lisabona


Am fost uimită să descopăr că în Lisabona se află cea mai veche librărie din lume, Livraria Bertrand. A fost deschisă în 1732, dar în 1755 a fost mutată la parterul clădirii de pe Rua Garrett 73-75, după ce vechiul sediu a fost distrus de cutremur. De-a lungul timpului, Bertrand s-a extins și a devenit un lanț de librării, cu peste 50 de magazine în toată Portugalia. Exteriorul este frumușel (a trebuit să mut o pubelă pentru a face fotografii) și mă așteptam ca interiorul să mă dea pe spate, dar s-a dovedit a fi mai degrabă banal. În timp ce făceam fotografii în interior, mă întrebam dacă mobilierul este cel original sau e de dată mai recentă. În schimb, am fost acaparată de copertele edițiilor portugheze ale tetralogiei lui Ferrante, care arătau foarte bine. 


Mult mai tare m-a impresionat o librărie nouă, Livraria Ler Devagar, amenajată într-o fostă tipografie dintr-o zonă industrială a Lisabonei. De fapt, a fost cea mai mișto librărie pe care am văzut-o până acum. Încă de la intrare, senzația a fost copleșitoare: rafturi peste rafturi de cărți, care se ridică pe două nivele, într-o hală imensă prin care plutesc niște instalații mecanice. Am fost fascinată de acest spațiu cu un aer aparte, în care aspectul industrial se potrivește de minune cu rafturile pline de cărți, dar și cu mesele și scaunele așezate la etaj, în jurul fostei mașini tipografice. Nimeni nu stă cu ochii pe tine, atmosfera este foarte relaxată, așa că poți bea în liniște o cafea, în timp ce răsfoiești o carte, sau mai multe. Nu este doar o librărie, ci și un spațiu cultural unde se țin expoziții, concerte și piese de teatru. 

Livraria Ler Devagar este de găsit în incinta LX Factory (Rua Rodrigues de Faria 103), chiar sub Ponte do 25 de Abril, în apropiere de Muzeul Carris. Este un fost spațiu industrial din secolul 19, transformat într-un soi de oraș în miniatură, cu galerii de artă, restaurante, terase, magazine de modă, design și arhitectură, chiar și o frizerie. Un pont: luați-o prin spate pentru a vedea câteva graffiti-uri foarte faine (unele mi-au amintit de ilustrațiile lui Marjane Satrapi) și urcați la barul Rio Maravilha pentru a privi orașul de sus, dar și pentru sculptura colorată reprezentând o femeie cu brațele întinse - un echivalent al statuii Cristo Rei, aflată pe celălalt mal al râului Tejo (o zonă pe care n-am mai avut timp să o explorăm).


De anticariatul Pessoa e Companhia (Calçada de Santana 177 - se spune că pe strada asta ar fi murit poetul Luiz de Camões) am aflat pe un site cu ponturi de la localnici. Nu țineam morțiș să îl vizitez, dar am ajuns prin zonă din întâmplare, după ce - tot din întâmplare - am dat peste Ascensor do Lavra, care, în mod miraculos, era gol (probabil pentru că e cel mai puțin popular dintre toate ascensoarele lisaboneze). Liftul ăsta portughez, în speță un tramvai cu un singur vagon și cu o rută extrem de scurtă, urcă și coboară câte o stradă foarte abruptă. Ascensorul ne-a urcat pe deal, la câteva străzi depărtare de anticariat. Era noaptea de Halloween, în librărie era animație, oamenii mâncau prăjituri și se pregăteau să se uite la un film cu Dracula. Citisem că în unele cartiere din Lisabona au loc evenimente de socializare între vecini, cu mâncare, băutură și concerte, și iată că am nimerit chiar în mijlocul unei astfel de întâlniri informale. Am făcut câteva poze, cineva mi-a spus că Pessoa e Companhia nu e doar un anticariat, ci și un centru cultural, unde se lucrează pe bază de voluntariat. N-am stat prea mult, deși atmosfera era faină.


La următoarea vizită în Lisabona vreau să investighez mai îndeaproape această chestiune a comunităților locale, unde poți merge să bei bere și să mănânci ceva gătit de voluntarii care se ocupă de centru, dar și să asculți concerte, să dansezi, să vezi expoziții și să participi la alte activități culturale. Două dintre aceste asociații sunt Grupo Gente Nova (Rua das Fontatinhas a São Lourenço 6) și Renovar a Mouraria (Beco do Rosendo 8-10) - le găsiți pe Facebook, unde puteți vedea programul întâlnirilor și a evenimentelor.

Livraria do Simão (Escadinhas de São Cristóvão, chiar la intrarea din Rua da Madalena) este cea mai mică librărie din Portugalia, posibil chiar din lume (deși mă îndoiesc). În doar 4 metri pătrați are peste 3000 de cărți, și e atât de înghesuită, încât librarul și clientul nu pot să stea înăuntru în același timp. Cel puțin, asta am citit, căci n-am reușit să văd cu ochii mei. Am ajuns acolo în ultima zi de vacanță, pe 1 noiembrie, când se celebra Ziua tuturor sfinților - care coincide cu cel mai nefast eveniment din istoria Lisabonei: cutremurul devastator din 1755, când orașul a fost distrus aproape în totalitate. Plimbarea n-a fost însă degeaba, pentru că am văzut niște graffiti-uri foarte faine pe Escadinhas de São Cristóvão. De altfel, Lisabona e plină de graffiti - cele mai spectaculoase mi s-au părut trei picturi uriașe de pe Avenida Fontes Pereira de Melo, care acoperă în întregime niște clădiri părăsite. 


Librăria lui Simão este, de fapt, un anticariat, genul de magazin care în portugheză poartă numele de alfarrabista. Am văzut numeroase astfel de anticariate în decursul plimbărilor prin oraș, dar m-am abținut să scotocesc după ediții în engleză, pentru că oricum n-aveam loc în bagaj. Iar portugheza mi se pare mai complicată decât spaniola, așa că nu m-am aventurat să iau o carte în original.



►►►Alte repere literare din Lisabona și împrejurimi


Deși Saramago este, cu siguranță, cel mai cunoscut scriitor portughez, prezența lui în magazinele turistice este aproape inexistentă. În schimb, în Lisabona se află Fundația José Saramago, înființată de autor în 2007 și găzduită în Casa Dos Bicos (Rua dos Bacalhoeiros 10). Clădirea, construită în 1523 pentru viceregele Indiei, are o fațadă foarte interesantă, acoperită în întregime de pietre ascuțite. Am ajuns acolo după ora închiderii, așa că n-am reușit să văd expoziția permanentă „Semințele și fructele”, despre viața și opera autorului portughez, nici scările pe care sunt inscripționate fragmente din scrierile lui Saramago, nici ruinele arheologice de pe timpul romanilor și maurilor, care au fost descoperite cu ocazia lucrărilor de renovare. 


Antonio Tabucchi, scriitorul italian îndrăgostit de Lisabona, a plasat aici acțiunea unora dintre romanele sale - cel mai cunoscut fiind Susține Pereira -, ba chiar s-a încăpățânat să scrie o carte în portugheză (Recviem: O halucinație), în care naratorul se întâlnește cu spectrul lui Fernando Pessoa. Într-o zi, ne aflam lângă Catedrala din Alfama, așa că am zis, de ce nu, ia să caut casa de la nr. 22 pe Rua de Saudade, unde eu înțelesesem (citind pe sărite acest articol) că a locuit Tabucchi - când, de fapt, era vorba despre locuința personajului Pereira. Asta da confuzie. :)) Oricum, am avut parte de o surpriză, căci numărul 22 nu (mai) există: de la nr. 18 se sare direct la nr. 26 (sau cam așa ceva) și chiar în buza clădirilor au fost excavate ruinele fostei cetăți romane Olisipo. În schimb, în drum spre stația Cais do Sodré, am văzut British Bar, frecventat de personajul Pereira (și, probabil, și de scriitor). 


Dacă aveam mai mult timp la dispoziție, mi-ar fi plăcut să mergem într-o excursie de o zi la Palatul din Mafra, în a cărui bibliotecă trăiește o colonie de lilieci, care protejează de insecte valoroasa colecție literară a palatului. În timpul nopții, liliecii sunt lăsați liberi pentru a se hrăni - o metodă folosită de 300 de ani.

Mi-aș fi dorit să ajung și la Muzeul Rafael Bordalo Pinheiro (Campo Grande, 382), dar era cu totul în afara celorlalte trasee și ar fi trebuit să mergem special până acolo. Este vorba despre casa în care a locuit și a creat un faimos artist din secolul 19, considerat primul caricaturist portughez. Unul dintre personajele sale, Zé Povinho - un fel de neica-nimeni - a devenit o imagine simbolică a Portugaliei. Pe lângă caricatură, Rafael Bordalo Pinheiro s-a ocupat și cu pictura, designul și ceramica - o ceramică aparte, la granița cu kitschul, care mie mi s-a părut foarte interesantă, din ce am putut deduce de pe net. 

Nu este un loc care are legătură cu literatura, însă eu m-am simțit aici ca într-un roman de Umberto Eco și, dacă ajungeți în Sintra, vă sfătuiesc să nu-l ocoliți. Este vorba despre domeniul Quinta da Regaleira din Sintra, construit de arhitectul Luigi Manini pentru milionarul Carvalho Monteiro. După ce am vizitat Palatul Pena, am avut inspirația să ocolesc celelalte atracții mult lăudate (Castelul Maurilor & Palatul Național) și să aleg, în schimb, Quinta da Regaleira. Descrierea de pe net suna foarte promițător - o grădină construită pentru a reprezenta ordinele secrete, cu tuneluri ascunse și simboluri mistice -, dar ceea ce am găsit la fața locului ne-a depășit așteptările. Parcă am pășit din lumea reală direct într-un capitol din Pendulul lui Foucault.



Într-o grădină imensă, construită în trepte, cu o vegetație luxuriantă, se ascund clădiri cu un aer misterios, fântâni și grote, turnulețe și gargui. Dintre copaci răsare un mic castel; odată ce ai urcat prin turnul în spirală extrem de îngust, te trezești că ai ajuns la un nivel superior al grădinii. Intri în capela micuță și foarte ornamentată, cobori în pivniță, unde are loc un concert de fado, pătrunzi într-un pasaj subteran și îți dai seama că ai ieșit în altă parte, în apropierea castelului. Pășind în interiorul unei grote banale, descoperi că de acolo pornește un tunel, la început slab luminat, care se pierde în beznă. Înaintezi minute în șir pe sub pământ, fără să ai cea mai mică idee unde vei ajunge. Aprinzi lanterna de la mobil, căci e întuneric ca într-o noapte fără lună și chiar nu mai vezi pe unde calci. O făclie ar fi fost mult mai potrivită, ar fi trebuit să se vândă așa ceva la casa de bilete. După câteva sute de metri, tunelul se ramifică, dar mergi înainte, unde se zărește o lumină slabă. Te apropii de ceea ce pare a fi o cascadă și un mic lac acoperit de mătasea broaștei. Senzația e formidabilă. Înaintezi peste apa verde pe niște lespezi, vezi un pod care comunică cu grădina, dar, în loc să urci la suprafață, te întorci în fundul pământului pentru a explora și celălalt tunel. Pasajul subteran te conduce pe fundul unei fântâni, de unde cerul se vede la câtevaă etaje distanță. Chestia asta e mult prea tare, parcă ești într-un film cu cavaleri templieri, masoni și ritualuri inițiatice. Iar acestea sunt doar câteva dintre minunățiile pe care le ascunde Quinta da Regaleira. 



10 comentarii:

  1. Sunt recent intoarsa si eu din Lisabona, unde am stat mai bine de 2 luni din motive profesionale si, ca filolog ce ma aflu, am privit si eu Lisabona din perspectiva asta, chiar o sa adun toate locurile fotografiate intr-un album dedicat.

    Ti-am urmarit, printre picaturi, aventura lusitana si m-am bucurat pentru tine.

    Casa Fernando Pessoa n-am mai reusit sa o vad, probabil data viitoare n-o mai scap, in schimb am dat, cu totul intamplator, peste tot felul de locuri importante pentru cate un scriitor portughez, mai mare sau mai mic.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce tare, te invidiez (pozitiv :D) că ai stat două luni în Lisabona! Cele șase zile, cât a durat vacanța noastră, chiar nu au fost de ajuns pentru a explora pe îndelete orașul (e drept, două dintre ele au fost petrecute la Sintra, Cascais și Estoril - cât despre Sintra, și aici ar fi fost nevoie de câteva zile pentru a vedea tot). Deși n-a fost dragoste la prima vedere, acum pot spune că Lisabona are într-adevăr ceva special, și simți asta abia după câteva zile de umblat în sus și-n jos pe străduțe și prin parcuri. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu.
      Vei scrie despre experiența ta prin Lisabona literară? Acum mi-am adus aminte de o casă întâlnită întâmplător, cu o mulțime de plăci memoriale pe fațadă - acolo locuiseră o poetă, un pictor, un scriitor, și alți artiști portughezi (trebuie să caut poza, parcă am făcut una :D). Mi-am zis: ce mișto trebuie să fi fost viața în casa asta, cu atâția artiști strânși la un loc!

      Ștergere
    2. Intr-adevar, 6 zile sunt cam putine pentru Lisabona.

      De scris nu stiu daca ma invrednicesc, m-am lasat de sportul asta de ceva timp, dar un album pe Fb tot o sa postez. Ce m-a impresionat e cum descopeream bijuteriile astea filologice total neasteptat, in timpul unei plimbari fara scop anume.

      Casa Jose Saramago, unde voi ati ajuns inainte de inchidere, a reprezentat o mare bucurie pentru mine, chiar recomand experienta, dar si expozitia. Eu m-am pierdut pur si simplu cateva ore in casa altfel micuta, m-am bucurat de fiecare carte (in romana sau nu) a autorului.

      In Cascais am dat peste o librarie-anticariat in cetate de unde n-am putut pleca fara o carte. Si da, Sintra, Cascais si Estoril (pe care l-am vazut doar din tren) merita zile intregi de explorare.

      Nici la mine Lisabona n-a fost dragoste la prima vedere, dar acum mi-e dor de ea. :)

      Ștergere
    3. Dacă spui că merită, la următoarea vacanță în Lisabona o să vizitez neapărat și Fundația Jose Saramago. Au fost prea multe locuri de înghesuit în doar șase zile, m-am resemnat la gândul că nu am cum să le văd pe toate. :)
      Eu am rămas cu impresia că Estoril nu are prea multe de oferit, spre deosebire de Cascais, care mi-a plăcut mult mai mult - în special Casa Santa Maria și grădina de lângă Muzeul Condes de Castro Guimarães, pe care am apucat să le vizităm. În schimb, n-am mai intrat în cetatea din Cascais, așa că am ratat librăria.

      Ștergere
  2. Felicitări pentru articol, Ema! Frumoasă Lisabona ta. :)
    Recomanzi Quinta da Regaleira și claustrofobilor/diverso-fobilor? :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Vio! Mi-a luat ceva până l-am terminat, ba chiar am tăiat cam jumătate din el, ca să-l pot publica odată. :))
      Hmm, nu-mi dau seama cum s-ar simți un claustrofob în galeriile subterane de la Quinta da Regaleira. Sunt destul de largi, ca și cum ai merge printr-o peșteră mai îngustă. Cum se simte un claustrofob în peșteră? :D
      Asta îmi aduce aminte de o aventură din facultate, când am explorat o peșteră de la un capăt la altul, timp de câteva ore (împreună cu Cristian Lascu). Râuri subterane, tobogane de nămol, pasaje super strâmte pe care le-am traversat în mersul piticului, lilieci & all that stuff. La un moment dat, am rămas singură în galerie, în beznă, între doi pereți oblici și paraleli, foarte apropiați. Mă mir și acum că nu am avut un atac de panică, dar știam că vin alții din spate și am fost foarte relaxată. Între timp am dezvoltat un soi de fobie de întuneric, deci n-aș mai putea trece prin așa ceva. :))

      Ștergere
  3. La editura Eikon a aparut in 2015 Fernano Pessoa (o autobiografie), 770 de pagini, considerata cea mai completa si detaliata reconstituire facuta vreodata despre viata lui. Autorul a gait 127 de heteronimi ai lui Pessoa. Dupa aparitia cartii a mai gasit citiva. :)

    Se cuvine a fi mentionati si traducatorii din portugheza: Micaela Ghitescu, Dinu Flamand, Mioara Caragea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Adrian, nu știam de cartea asta, mă bucur că a fost tradusă și la noi! Deci „Fernando Pessoa: (o cvasi autobiografie)” de José Paulo Cavalcanti. Wow, incredibil, nu mi-aș fi imaginat că Pessoa a avut atât de mulți heteronimi (se pare că eu am folosit greșit pluralul, „heteronime” - mi-ar trebui un manual de utilizare pentru acest cuvânt :) ).
      Dacă tot ai adus vorba de traducători din portugheză, să n-o uităm pe Georgiana Bărbulescu, care a tradus câteva romane de Saramago. :)

      Ștergere
  4. Trebuie să mă bag și eu în seamă ca să-ți spun că dacă mai mergi în Portocalia să nu te oprești doar în Lisabona (unde eu n-am fost, hehe), și să mergi musai și în Porto, și numai pentru 1. view-ul ăla de poveste de malul rîului Douro și 2. Livraria Lello (care din păcate e înțesată de turiști), unde ni s-a spus că n-avem voie să fotografiem (de ce, nu înțeleg), dar mulți ignoră asta (nu și noi, oameni serioși!).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, da, înainte de plecare am citit despre Livraria Lello, care pare superbă, dar n-aveam cum să ajungem și în Porto. Doar din Lisabona poți face nu știu câte excursii de o zi, ca să nu mai zic de tot ce e de văzut prin oraș, iar o vacanță care să includă și Porto (cu zbor din Lisabona) ar fi trebuit să se întindă pe cel puțin 12 zile, altfel ar fi fost un maraton crunt din care n-aș fi rămas cu mare lucru. Poate data viitoare.
      Foarte ciudat că fotografiatul e interzis! Poate le e teamă de fotografiile urâte care ar putea strica imaginea librăriei? :))
      Și în Palau de la Música Catalana din Barcelona, unde am fost la un concert cu Glenn Miller Orchestra, mi s-a spus să nu am voie să fac fotografii (nici eu n-am înțeles de ce), dar am făcut câteva pe ascuns, pentru că nu mă împac deloc cu regulile care mi se par stupide. :))

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...