O listă cu cărți la jumătatea anului (2017)

Zilele astea am realizat că suntem la jumătatea anului – momentul pentru lista cărților faine pe care le-am citit până acum. Privirea asta retrospectivă îmi este și mie de ajutor, pentru că recitesc listele din anii trecuți și observ cum evoluează (sau involuează) numărul cărților citite, proporția dintre cărțile ușoare și cele dificile, dar mai ales calitatea lecturilor. E momentul în care îmi dau seama că m-am îndepărtat (din nou!) de planurile de lectură și că am ocolit cărțile mai importante pentru mine, prinsă de valul noilor apariții sau din cine știe ce alte motive. 

Până acum am citit 39 de cărți – veți spune că e foarte bine. Există însă un dar: uitându-mă pe Goodreads, unde țin evidența lecturilor, îmi dau seama cât de puțin contează, de fapt, acest număr. Sinceră să fiu, nu mai găsesc niciun motiv de mândrie în a citi anual foarte multe cărți, pentru că intervine întrebarea: câte dintre acestea sunt cu adevărat importante? Câte dintre ele m-au schimbat sau m-au învățat ceva? Dincolo de plăcerea lecturii, pe care o pot regăsi atât într-o carte complicată, cât și în una fantasy, science-fiction sau pentru copii, am nevoie de cărți care să-mi lărgească în permanență granițele lumii interioare, cărți care să-și lase amprenta asupra mea, într-un fel sau altul.

Ca să înțelegeți mai bine despre ce vorbesc: din cele 39 de titluri, 13 sunt audiobook-uri (ascultate în lunile de iarnă), una este o carte grafică, 4 sunt cărți pentru copii, iar 5 sunt cărți pentru adolescenți. Nu spun că ar fi cărți proaste, unele au fost chiar faine și nemaipomenite pentru perioadele stresante, dar observ că, spre deosebire de 2016 și 2015, am citit mult mai puțină literatură „serioasă” și dificilă. Dacă în anii trecuți i-am abordat în primele luni pe Dostoievski, Hamsun, Bulgakov, Iris Murdoch sau Cărtărescu, anul acesta m-am cam ferit de provocări – bine, exceptând un roman de Mo Yan, Obosit de viață, obosit de moarte, pe care încă nu l-am terminat, și Valurile Virginiei Woolf, care nu mi-a plăcut atât de mult pe cât mă așteptam. E momentul să fac un pas în spate, să ies din iureșul noilor apariții și al lecturilor facile și să mă îndrept spre cărțile care mie, cel puțin, mi se par cu adevărat importante. 

Mai jos, cele mai faine cărți pentru adulți citite în prima jumătate a anului, urmate de patru cărți pentru copii mai mici sau mai mari. Mă bucur că în listă și-au făcut loc și trei cărți românești. Link-ul spre recenzie (acolo unde există) este în titlu.

O zi mai lungă decât veacul, de Chingiz Aitmatov

Romanul scriitorului kârgâz este, deocamdată, favoritul meu dintre lecturile acestui an - păcat că este o carte rară, care se vinde la prețuri piperate (la Târgul Cărții, de pildă, o ediție veche costă 88,99 lei). Sunt întâmplări din viața unor oameni obișnuiți, care trăiesc în vremurile sovietice la mica haltă Boranlî-Burannîi din stepele Kazahstanului. Aici se încrucișează trenurile dinspre est și vest, iar viața este deosebit de aspră, în schimb există o cămilă cum nu s-a mai văzut în stepele Sarî-Ozeki și o mână de oameni ce-și pot măsura tăria propriului suflet cu măreția pustiului. Totul se petrece în decurs de o noapte și o zi, când Edighei, revizor de cale ferată, îl conduce spre cimitir pe prietenul său, Kazangap, ultimul om ce mai păstra în memorie poveștile stepelor Sarî-Ozeki. Romanul este presărat cu legende kârgâze, dintre care cel mai mult m-a impresionat povestea lui Naiman-Ana și a fiului ei transformat în mankurt. O zi mai lungă decât veacul este una dintre acele cărți rare care știu să vorbească despre lucruri importante într-un mod simplu, dar minunat, și pe care oricine ar trebui să o citească mai devreme sau mai târziu. 

Eram singur și fericit, de Paweł Huelle

Cele opt povestiri din acest volum comprimă câteva decenii din viața unui tânăr polonez, din copilărie până la maturitate și din perioada sovietică până după căderea comunismului. Totul se petrece pe fundalul orașului Gdańsk, de care m-am îndrăgostit înainte de a-l vedea în realitate, doar prin prisma acestui volum; de altfel, Gdańsk este orașul natal al scriitorului, iar cartea are o pronunțată tentă autobiografică. Sunt o mulțime de întâmplări și personaje redate cu sensibilitate, umor, plasticitate și o uimitoare atenție pentru detalii, între care se insinuează și o doză de realism magic, care pe mine m-a încântat. Paweł Huelle scrie foarte bine și, fără a face excese de metafore, reușește să creeze o atmosferă extraordinară, încărcată de senzații olfactive, auditive, ba chiar și gustative. Mi-a plăcut nespus de mult felul în care autorul reînvie acea aură misterioasă a lumii privite prin ochii unui copil, căci fiecare dintre cele opt povestiri conține întrebări fără răspuns și întâmplări enigmatice, cu o fermecătoare nuanță fantastică.

Inocenții, de Ioana Pârvulescu

Poate că nu ar trebui să mă mire faptul că următoarea carte preferată este tot una care vorbește despre copilărie – de data aceasta, o copilărie petrecută la Brașov, care, după toate aparențele, ne dezvăluie o poveste mai mult sau mai puțin autobiografică, la fel ca în cazul volumului lui Paweł Huelle. Într-un alt timp și o altă lume, pe strada Maiakovski (fostă și viitoare Sfântu Ioan) locuiau într-o casă veche opt adulți și patru copii. Printre ei, mezina Ana, care povestește, cu umor și o abia simțită nostalgie, episoade vesele sau triste din viața casei și a generațiilor care o locuiesc. Naratoarea stă pe muchia dintre copilărie și maturitate, privind spre trecut prin ochii fetiței de odinioară, dar percepând totuși lucrurile cu mintea de adult. E, poate, o încercare de regăsire a inocenței, a acelei stări de spirit binecuvântate, când grijile ce țin de lumea adulților sunt departe, la marginea înțelegerii, iar viața e o înșiruire de momente pline de bucurie, mister și revelații.

Frumoasa doamnă Seidenman, de Andrzej Szczypiorski

Îmi doream de multă vreme să citesc această carte mai puțin cunoscută, care se găsește foarte greu - eu am împrumutat-o de la bibliotecă. Deși e scurt, romanul este dificil de parcurs, pentru că autorul polonez (cu un nume imposibil de pronunțat) creează o încrengătură densă și complexă de idei, informații istorice, personaje și fire narative. Doamna Seidenman este doar unul dintre personajele care populează Polonia anilor 1940 – tipologii diverse prin care autorul încearcă să reconstituie un tablou social cât mai complet, cu multitudinea de idei, atitudini și concepții ale epocii, toate privite în contextul istoric. Cunoaștem un judecător, reprezentant al clasei superioare sărăcite; un croitor, un om simplu care se îmbogățește în timpul ocupației germane; un tânăr evreu, care stă ascuns o perioadă, apoi decide să se întoarcă în ghetou; un bandit care s-a specializat în scoaterea evreilor din ghetou – și multe alte personaje, care reprezintă câte o fațetă a societății poloneze. Din cartea asta am înțeles mai bine unele lucruri – în primul rând, felul complex în care polonezii îi priveau pe evrei, căci Szczypiorski intră adânc în analize cu tentă politică și sociologică, cu detalii specifice care pot da bătăi de cap unui cititor nefamiliarizat cu istoria Poloniei.

O căutare, de Ligia Ruscu

Cel de-al doilea roman al Ligiei Ruscu readuce pe scena literară basmul, într-o narațiune de mari dimensiuni, în care miturile și legendele românești sunt scuturate de praf și prezentate cititorilor adulți într-o poveste nouă, croită din temelii. Nu ne reîntâlnim cu Făt-Frumos sau Ileana Cosânzeana, ci cu tot felul de personaje mai puțin cunoscute, precum sburători, mușați, vrăjitori și urieși, care împart lumea cu oamenii obișnuiți. În centrul poveștii se află Șandru, un fiu de crai care pleacă într-o călătorie inițiatică, de maturizare și descoperire a adevăratei identități, pe parcursul căreia trebuie să dea dovadă de curaj, înțelepciune și cumpătare, ca un adevărat erou ce trece prin tot felul de încercări. Istoric de profesie, autoarea creează aici o lume veridică de pe vremea crailor și a împăraților, o lume dotată cu istorie, geografie, obiceiuri, politică și religie. Este o lectură captivantă, cu multe povești interesante, dar și răsturnări de situație, care îi poate atrage și pe cei ce, de regulă, nu gustă poveștile fantastice. 

Deșertul tătarilor, de Dino Buzzati

Tânărul ofițer Giovanni Drogo părăsește casa părintească pentru a-și lua în primire postul de la fortăreața Bastiani, un punct de graniță din creierii munților, dincolo de care se întinde un pustiu nesfârșit, unde nu s-a mai întâmplat nimic de multă vreme. Tânărul vrea să se reîntoarcă îndată la viața agitată din oraș, însă rămâne o perioadă la fortăreață, atras de farmecul plin de mister al vechilor ziduri galbene și de o promisiune nerostită care stăpânește gândurile celor care trăiesc acolo, ofițeri și soldați deopotrivă. Atmosfera intensă și neliniștitoare, tensionată de iminența unui pericol ce pare că va lovi la următoarea cotitură a narațiunii, este unul dintre punctele forte ale cărții, la care se adaugă și temele abordate de Dino Buzzati – printre care irosirea vieții în așteptarea unui eveniment important, care să-i confere un sens existenței. Deși n-am fost atât de încântată pe cât mă așteptam (unele întâmplări mi s-au părut forțate, iar scriitura are un iz perimat pe alocuri), Deșertul tătarilor are totuși ceva special și merită inclusă între cele mai bune cărți citite în prima jumătate a anului (ceea ce, pe de altă parte, arată că n-am citit ceva mult mai bun). 

The Summer Book (Cartea verii), de Tove Jansson

Dacă sunteți în căutarea unei lecturi pentru vacanța de vară, micul roman al lui Tove Jansson este foarte potrivit. E genul de literatură care nu poate fi clasificată într-un anumit gen: cu toate că e promovată drept o carte pentru adolescenți, temele abordate aici (de multe ori într-un mod subtil, fără a spune lucrurilor pe nume) se adresează mai degrabă adulților. În capitole scurte, autoarea relatează întâmplări dintr-o vară petrecută pe o insulă din Golful Finlandei: zile solare sau întunecate de furtună, în care o bunică și nepoata ei, Sophia, se plimbă pe uscat și pe mare, adună crengi aduse de ape, vizitează insulele vecine și intră în tot felul de discuții contradictorii. Un personaj foarte discret este tatăl, care acaparează prim-planul narațiunii numai atunci când face pasiuni fulgerătoare, cum ar fi grădina pe care ține morțiș să o cultive pe insula înconjurată de apele mării. Tove Jansson scrie minunat, are umor, sensibilitate și un stil original, iar poveștile ei cu tentă autobiografică îi vor încânta atât pe cititorii tineri, cât și pe cei maturi. 

Casa Heap, de Edward Carey

Primul volum al trilogiei lui Edward Carey ne introduce în viața numeroasei familii Iremonger: unchi, mătuși, părinți, bunici și nepoți, care trăiesc într-un imens conac înconjurat de maldăre de gunoaie – cele pe care Iremongerii și-au clădit averea și influența. Familia are câteva tradiții neobișnuite, dintre care una are o importanță covârșitoare pentru povestea de față: fiecare membru primește la naștere o amuletă, un obiect de care nu se va mai despărți întreaga viață. Cunoaștem dedesubturile acestei familii bizare prin ochii a două personaje complet diferite: Clod Iremonger, un tânăr care poate auzi cum vorbesc obiectele, și Lucy Pennant, o servitoare plină de personalitate, sosită de curând la conac. Fiecare capitol este însoțit de o ilustrație alb-negru, realizată tot de autor în stilul dagherotipurilor, iar aceste imagini cu un aer ușor macabru amplifică atmosfera stranie a cărții, care pe mine m-a fascinat. Povestea poate fi citită și de către adulți (ba cred că ei o vor gusta și mai mult), căci scriitorul britanic are un umor negru savuros, iar întâmplările și personajele lui sunt teribil de interesante și captivante. 

O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea Pricoliciului, de Adina Popescu

Nici cartea Adinei Popescu nu se adresează (doar) adolescenților, căci narațiunea construită pe mai multe planuri este surprinzător de complicată, iar lectura se dovedește destul de solicitantă. Sunt multe informații interesante și referințe atât la lumea contemporană, cât și la diverse amănunte din basmele vechi, pe care puțină lume le mai cunoaște astăzi. Povestea îi are în centru pe Pricolici, o ființă străveche a cărei istorie s-a pierdut, și pe Domnul Archibald, un inginer de povești care se ocupă cu reglementarea basmelor. Ar fi multe de spus doar pentru a face o introducere în universul complex imaginat de autoare, care le oferă roluri inedite personajelor din basmele românești, adaptate unor vremuri noi, cu reguli noi - mai precis, era Basmului Comercial, când poveștile trebuie să ajungă la o formă ideală, lipsită de confuzii și neclarități. Mă bucur că am privit poveștile și personajele lor din perspectiva inedită pe care o propune Adina Popescu, de la care am aflat că și făpturile de basm sunt amenințate de un sfârșit: odată uitate și nepovestite, ele dispar pentru totdeauna.

Pălăria vrăjitorului, de Tove Jansson

Iată că pe lista de la mijlocul anului și-a făcut loc o a doua carte de Tove Jansson, una adresată copiilor, pe care am citit-o și eu cu nespusă plăcere. De fapt, autoarea finlandeză este mult mai cunoscută pentru personajele mominilor, ale căror povești le-a ilustrat chiar ea (și acest volum cuprinde mai multe desene pline de farmec, fără de care nu ne-am putea imagina personajele ciudate, care ies din tiparele speciilor cunoscute). Deși figurile mominilor îmi erau oarecum familiare din ilustrațiile văzute pe internet, habar n-aveam despre ce poate fi vorba în poveștile lui Tove Jansson, deja celebre în străinătate. În cartea de față, Momi și Unchiașul Puftabac găsesc pe munte o pălărie ciudată, pe care o aduc acasă, fără să știe că orice lucru (sau orice ființă!) care stă mai multă vreme în interiorul pălăriei suferă transformări radicale. Aventurile lui Momi, Smiorc, Fandosel și ale Domniței Fandosica (la care se adaugă multe alte personaje) sunt atât de simpatice, încât trebuie să fii un adult tare morocănos ca să nu-ți smulgă măcar un zâmbet sau un chicotit.