Aleea Zorilor – Andrei Crăciun

luni, 28 septembrie 2020

Aleea Zorilor, de Andrei Crăciun
Ed. Polirom, 2017, 120 pag. | Țara: România

Mi-am dorit să citesc Aleea Zorilor de când a apărut, fiindcă auzisem că e vorba de o singură frază care se întinde pe vreo sută de pagini, dar toate cărțile au pesemne vremea lor, căci mi-am amintit de ea alaltăieri, în timp ce ascultam interviul pe care Marius Chivu i l-a luat autorului pentru emisiunea lui de la radio, și acolo Andrei Crăciun vorbea despre cum Hrabal l-a impresionat cu un roman alcătuit dintr-o singură frază și a încercat să scrie și el ceva asemănător, iar eu tocmai pe Bohumil Hrabal îl citeam în acel moment, dar nu Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, ci Milioanele arlechinului, însă această coincidență m-a încântat, la fel ca toate micile sau marile legături care se stabilesc între cărți, oameni și întâmplări, și-am început de îndată Aleea Zorilor, care-i este dedicată marelui Hrabal, un autor pe care îl iubesc și eu, regăsind ceva din melancolia clipelor trăite care sunt păstrate într-un muzeu al memoriei, dar mai puțin acel umor eliberator al scriitorului ceh, care îndulcește amăreala pierderii și angoasa fericirii tot mai îndepărtate, căci Aleea Zorilor este altceva și m-am bucurat să dau peste o astfel de narațiune în literatura noastră, m-a enervat doar repetitivul „dragilor”, care fură din puterea textului,

o clipă, să despart textul în paragrafe pentru a nu deveni o tortură lectura acestei cronici, care e și pentru mine un experiment, așa mi-a venit și așa m-am apucat să scriu, probabil că mi se trage de la urechea muzicală, oricum, mi-a plăcut senzația că nu apuci să-ți tragi sufletul, fiindcă virgulele și cuvintele de legătură mână povestea înainte, fără oprire, într-o curgere care știi că peste o sută de pagini va fi stăvilită totuși de un punct, dar până atunci te lași dus de curent pe firul narațiunii care începe destul de stângaci – m-am întrebat dacă nu cumva voi citi o înșiruire de fraze de umplutură, lipsite de valoare –, apoi prinde viteză și capătă substanță și devine tot mai bogată în detalii, personaje și întâmplări care aparțin unui timp aflat la granița dintre comunism și lumea plină de speranță de după Revoluție, într-un univers mărunt închegat în jurul unei fabrici de armament dintr-un orășel nenumit, unde munca, băutura și bătaia guvernează viețile muncitorilor și unde naratorul locuiește pe Aleea Zorilor, sunt într-adevăr zorii unei noi ere în care portocalele și frigiderele par promisiuni sigure pentru fiecare om în parte,

dar naratorul este încă un copil, are doar șase ani și problemele oamenilor mari nu-l interesează, se împușcă cu cornete cu Dop și Dig, Fluture și Mache, joacă fotbal și într-o zi devine erou când apără o lovitură de la unsprezece pași, va fi cea mai fericită zi din viața lui, cum știe că nu va mai trăi vreodată – tristețea de a înțelege că niciodată nu va mai fi erou –, așa că am decupat imaginea aceea pe care niciun aparat de fotografiat nu a păstrat-o și am pus-o în muzeul pe care am început să-l construiesc în camera de zi a inimii mele, am lăsat lumina s-o încălzească și m-am întors de multe ori la ea, m-am privit cum eram atunci, alb-negru, și cu pantalonii rupți în genunchi și cu pumnul strâns,

un băiețel care aflase de la bătrâna Petruța că lumea e plină de zmei cu care e foarte important să vorbești, fiindcă puțini sunt, de fapt, răi dacă au de ales, și care tot de la ea învățase că în viață trebuie să spui povești, ca să nu te plictisești niciodată, un băiețel atras de oamenii pe care ceilalți îi ocolesc, ca boschetarul Miciurin care umbla în zdrențe și disprețuia munca, dar îi saluta pe copii cu deferență și uneori le dăruia bomboane, sau țiganca Didine, care locuia într-o cocioabă și avea în grijă bariera de la calea ferată, iar în singura ei noapte liberă le dădea bărbaților pizdă – dar fiți pe pace, cartea are foarte puține cuvinte indecente –, 

acel băiat și-a rupt brațul stâng de câteva ori, cunoscând o durere îngrozitoare și gândul prematur că viața nu mai merita trăită, astfel că după șase operații pe viu și un an de stat prin spitale a încercat să se agațe de Dumnezeu, fiindcă nu aveam de ce altceva să mă agăț ca să prind speranță, e greșit să crezi că un copil de nouă ani nu poate să-l întâlnească pe Dumnezeu într-o noapte, într-un spital, în spitalul din munți a cunoscut-o pe enorma doamnă Geta, care mânca slănină pe ascuns și prezicea că nicicând nu se vor mai naște comici precum Stan și Bran, și tot acolo era și doctorul Jianu, care bea un păhărel de lichior în fiecare dimineață, numai ca să îndure viața, cum mai târziu am aflat de la domnul nostru Bohumil Hrabal că se cuvine să bei în fiecare zi, fiindcă, dacă nu ar fi băut, totul ar fi fost prea crud sau prea absurd și nu s-ar mai fi putut privi nici măcar pe sine

apoi băiatul a crescut, urma despărțirea de copilărie și noi nu împiedicam această tragedie, s-a îndrăgostit și a cunoscut gelozia și furia unei iubiri neîmplinite, și-a găsit menirea alături de vânzătorul de ziare cu care descărca ziarele la cinci dimineața, probabil că și-ar fi început încă de atunci cariera jurnalistică investigând misterul fiului diform pe care vânzătorul de ziare îl ținea ascuns în casă, însă mama băiatului, care nu zâmbea niciodată, a decis că vor pleca la mai bine și că vor fi fericiți în altă parte, astfel că l-a smuls din acel mic Paradis care începuse oricum să se destrame și să-l strângă din toate părțile, un univers îmbibat de ploaie, degradare și deznădejde, care mi-a amintit de colonia lui Krasznahorkai din romanul Satantango

însă fericirea la care spera mama nu a venit niciodată, iar adolescentul a devenit cinic înainte de vreme, mai târziu s-a transformat într-un bărbat melancolic care la vârsta de treizeci și trei de ani înaintează, înaintează, înaintează spre cel care era cu douăzeci de ani în urmă, pe Alee, pentru el toate drumurile duc înapoi, dacă l-aș întâlni vreodată pe acest bărbat, i-aș pune o întrebare din „mări și oceane”, ca la Robingo, iar dacă Andrei Crăciun va ști să răspundă, înseamnă că aceasta e într-adevăr povestea copilăriei lui, 

a lui Andrei Crăciun care spune că nu vrea să-și plictisească cititorii și de aceea scrie cărți atât de scurte, nici eu nu vreau să plictisesc, așa că mă opresc aici, mai spun doar că am căutat după „fabrică de armament în pădure” și-am crezut că orașul nenumit ar putea fi Zărnești, dar am aflat apoi că este vorba de Plopeni, unde în anul o mie nouă sute treizeci și opt s-a înființat o fabrică de armament, iar în jurul ei a apărut o colonie muncitorească pe nume Mărgineanca, de la pădurea din apropiere, dar stați încă puțin, căci cineva a salvat pe harta Plopenilor un muzeu cu numele de Aleea Zorilor, temporar închis, are un rating de 2,8 și un vizitator se plânge că este aglomerat, muzeul e aproape de Sala Polivalentă, clubul Colectiv și frizeria La Camelia, iar dincolo de Drumul Fostei Uzine se află ce-o mai fi rămas din Uzina Mecanică, ar fi interesant de mers până acolo, dintotdeauna am fost atrasă de spațiile industriale, dar până una-alta mă întorc la Milioanele arlechinului, unde spectrul fericirii trecute se înfiripă aievea în fața personajelor, la fel cum se întâmplă în scena de final din Aleea Zorilor

3 comentarii

  1. frumos, Ema, m-ai făcut nostalgică, Aleea Zorilor 4ever! :)
    ți-a ieșit foarte drăguț experimentul într-o frază, bravo. ah, da, și mă bucur că ai scris. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am văzut pe Goodreads că ți-a plăcut mult cartea asta. :)
      Mulțumesc, Vio, mă bucur că n-a ieșit ceva plictisitor. Am avut baftă că m-a inspirat Crăciun, altfel cine știe când mai publicam ceva pe blog, că-n ultima vreme n-am mai avut timp și tihnă pentru scris (deși am câteva cronici neterminate în Drafts, huh).

      Ștergere

Un produs Blogger.