Revenită la Bucureşti, închei Satantango. Ploaia m-a urmărit peste tot, acompaniind lectura cărţii. Nu aş fi putut alege un decor mai potrivit pentru acest roman mohorât şi absurd, care m-a târât printr-o lume aflată într-o stare accentuată de degradare. La început, am avut senzaţia că civilizaţia a fost eradicată, oamenii decimaţi de o boală necunoscută, rămânând o singură comunitate izolată, care a supravieţuit unei apocalipse fără nume.
Pentru multă vreme, am fost lipsită de noţiunea timpului şi a spaţiului, fără a cunoaşte prea bine sensul prezenţei mele acolo. Nicio explicaţie, nicio cauză, doar un gust acru pe limbă, ca semn prevestitor al unei morţi ce se apropie neîndoielnic. Puţinii oameni rămaşi în colonie se retrag, lipsiţi de putere, din faţa unei boli abstracte, incapabili să se apere sau să se salveze. Totul în jurul lor se macină şi putrezeşte: pereţii se surpă, acoperişurile se prăbuşesc, un mucegai fără leac ia în stăpânire, pretutindeni, zidurile. Păianjeni nevăzuţi îşi ţes pânzele în tăcere, imobilizând oameni şi obiecte deopotrivă, într-o încercare de conservare și de oprire a timpului în loc.
Este o viaţă în derivă, o Sodoma şi Gomora la scară redusă - bărbaţii râvnesc la nevestele vecinilor, fetele tinere îşi vând trupurile, directorul şcolii nu îi mai învaţă pe cei tineri, doctorul nu îi mai vindecă pe bolnavi. Nimic nu mai funcţionează în colonie - moara şi atelierele sunt lăsate în paragină, câmpurile sunt abandonate. Singurul loc care îşi continuă existenţa este cârciuma, unde oamenii se adună pentru a bea şi a dansa nebuneşte până în zori. Locuitorii visează la plecare, la o evadare din viaţa mizeră a coloniei, însă planurile de a începe o viaţă mai bună în altă parte se destramă din momentul în care iau naştere. Singura lor speranţă rămâne ipotetica salvare pe care o aşteaptă din afară.
Într-o zi, o tragedie se abate asupra lor, urmată de un miracol, însă oamenii sunt incapabili să citească semnele; minţile lor sunt prea amorţite, sufletele lor prea împietrite pentru a înţelege. Iar când salvatorul mult aşteptat soseşte, în sfârşit, oamenii abandonează orice urmă de judecată şi îl urmează orbeşte. În mâinile sale, păpuşile - odinioară lipsite de putere - se reîntorc la viaţă, pe măsură ce salvatorul le insuflă speranţă şi energie. Docili, oamenii urmează calea pe care vicleanul păpuşar le-o aşterne în faţă.
Proza lui Krasznahorkai este una hipnotică, de o putere covârşitoare. M-am lăsat purtată de cuvintele cu sclipiri lirice şi de ritmul frazelor lungi, întortocheate. Treptat, m-am scufundat în universul sufocant, dar fascinant, al coloniei; am putut distinge geamătul caselor şubrezite, lamentaţia unei ploi nesfârşite, mucegaiul acaparând zidurile. Aproape că am simţit în nări mirosul de noroi şi putrefacţie emanat pretutindeni, care a impregnat până şi pielea fiinţelor vii.
În doisprezece paşi ai unui dans executat în cerc, naraţiunea începe şi se termină cu sunetele unui clopot misterios. În spatele unei ferestre, bine ascunsă sub pături, se află o mână care scrie în jurnal. Realitatea şi imaginaţia încep să se întrepătrundă - este fie o coborâre înspre nebunie, ori o ascensiune către adevăr.
*O divulgare, cel mai probabil*
Din foarte multe puncte de vedere, Satantango nu este o distopie. Este, de fapt, viaţa reală, cea crudă şi neiertătoare, în care - prin ignoranţă, indolenţă şi depravare - ne putem provoca propria apocalipsă. Pagină după pagină, am început să înţeleg că acea boală misterioasă, acel dezastrul incert nu s-au întâmplat din cauze exterioare. Aşa-zisa catastrofă a fost provocată chiar de locuitorii coloniei, prin lene, viciu şi fatalitate. Dezumanizaţi, lipsiţi de speranţă, cu voinţa paralizată, ei vegetează într-o stare de letargie. Este o boală care îi roade din interior, pentru că ei s-au condamnat singuri. În loc să se bizuie pe propriile puteri, aşteaptă salvarea din altă parte; în cele din urmă, se supun unei voinţe mai puternice, pentru că este întotdeauna mai uşor să te laşi condus decât să conduci. În mod ironic, salvarea mult aşteptată poate însemna, în final, o adâncire în infern.
Editura: Curtea Veche, 2012
Traducere: Anamaria Pop
Număr de pagini: 316
Niciun comentariu