Fără îndoială v-am spus că, de-a lungul anilor, am început numeroase impresii de lectură, am scris la ele o vreme și-apoi le-am abandonat pentru că n-a fost timp să scriu acea cronică perfectă, care să atingă TOATE aspectele despre care aș fi vrut să vorbesc. Și uite-așa, în culisele blogului s-au strâns o mulțime de texte în Drafts, mai lungi sau mai scurte, pe care m-am hotărât să le „exorcizez”: ori le scot la lumină, așa scurte și imperfecte cum sunt (deși unele nu sunt scurte deloc), ori le șterg și la revedere, să nu le mai târâi după mine ca pe niște tinichele de care mă-mpiedic la tot pasul.
Azi scot din limbo două cărți, ambele citite în 2020 și ambele discutate la clubul Bibliobibuli, în acea perioadă ținut doar pe Zoom, din cauza pandemiei: romanul Milioanele arlechinului de Bohumil Hrabal și volumul de proză scurtă Țoc țoc, de Roald Dahl, citit și prin 2013 în engleză, sub un alt titlu – cert e că uitasem povestirile aproape cu desăvârșire. (Apropo, am impresia că limba în care citești o carte și gradul de familiaritate cu această limbă joacă un rol în crearea unor imagini memorabile peste ani și în persistența amintirilor.)
Milioanele arlechinului, de Bohumil Hrabal
Editura Art, 2019, 314 pag., traducere de Sorin Paliga
Original: Harlekýnovy miliony, 1981 | Țara: Cehia
Că tot am participat recent la Clubul flecarilor, dedicat lui Hrabal – unul dintre autorii mei favoriți, după cum declaram aici –, mi-am reamintit de acest roman mai puțin cunoscut al scriitorului ceh, care mie mi-a procurat o plăcere fantastică. E în top trei-ul meu personal, alături de O singurătate prea zgomotoasă și L-am servit pe regele Angliei. Au trecut șase ani de la lectură, detaliile s-au șters între timp, iar impresiile de mai jos se bazează pe însemnările rămase în Drafts. Țin minte însă cu mare precizie momentul în care Andreea ne-a expus la club felul cum interpretează ea finalul, variantă la care eu nu mă gândisem și m-a luat cu totul prin surprindere. Merită să recitesc cândva Milioanele arlechinului, pentru a privi povestea în această nouă cheie de lectură.
Citisem cu mult înainte de club câteva pagini din Milioanele arlechinului, doar ca să văd cum sună noua traducere din Hrabal; m-am lăsat purtată de ritmul frazelor lungi care se rostogolesc asemenea unor valuri, spre țărm și înapoi, spre țărm și înapoi, ducându-mă pe nesimțite tot mai spre larg, și uite-așa m-am trezit că citisem nu două pagini, ci zece. „Magia” a funcționat și mai târziu, când am reluat cartea pentru clubul Bibliobibuli. Muzicalitatea scriiturii și atmosfera infuzată de melancolie mi-au trezit ecouri din alte cărți ale lui Hrabal, dar și imagini din micile orașe cehești pe care le vizitasem în 2017; muzica, statuile, ploaia și frescele m-au fermecat și mi-au indus o stare aparte, foarte personală.
M-am afundat în cotidianul tragi-comic al unor pensionari care-și trăiesc ultima parte a vieții într-un fost castel, a cărui splendoare decăzută oglindește ravagiile trasate de timp pe propriile lor chipuri. Timpul, memoria, bătrânețea și moartea, frumusețea, muzica și arta sunt laitmotive care revin pe parcursul poveștii, așa cum revin obsesiv acordurile din baletul Milioanele arlechinului, care acompaniază orele petrecute de bătrâni într-o existență semiconștientă.
Aici, naratoarea este o femeie în vârstă care s-a mutat împreună cu soțul ei în casa pensionarilor și explorează fascinată vestigiile unor timpuri de aur ce nu se vor mai întoarce – statui, fresce și încăperi somptuoase unde se ținuseră odinioară banchetele contelui Špork. (Contele a existat în realitate, iar în castelul său din Lysá nad Labem funcționează și astăzi un cămin de bătrâni, de pe pagina căruia am preluat poza de mai jos.) M-am întrebat dacă este singurul roman unde Hrabal se substituie unei voci feminine (care-i iese foarte bine, din câte-mi amintesc) sau mai are și altele.
Mi-am mai notat următoarele: sincronizarea minunată a mesei cu scenele de bătălie din fresca de pe tavan – un pod peste timp, care unește trecutul cu prezentul. Existența monotonă și previzibilă ritmată, ca de niște bătăi de pendulă, de mese, injecții, programe la televizor și plimbări. Scena ireală, în crescendo, a orgiei induse de muzică, o rupere de rutină care șterge urmele lăsate de timp și de natură, reînviind fastul vieții la castel în acele vremuri de aur. Poreclele savuroase care încapsulează umorul ceh, istorioare înghițite de tăvălugul timpului și de marea istorie, figuri neînsemnate care se mai păstrează doar în amintirile celor trei bătrâni numiți „martorii timpurilor trecute”, trioul care reînvie povestea acelui mic oraș.
Iar eu am început să fiu fericită acum și aici, în casa pensionarilor, zilnic călătorind în același loc, mereu întrebându-i pe martorii timpurilor trecute cum se trăia în oraș în urmă cu o sută și mai bine de ani, pentru că mă interesa viața în vremurile demult apuse. (...) Eu nu mergeam nicăieri, pașii mi se îndreptau iar și iar către cei morți, către cei care trăiseră cândva aici, în orașul unde timpul se oprise în loc. (pag. 224)
Apropo de acest citat, am aflat că Hrabal are o carte intitulată „The Small Town Where Time Stopped”, povestea autobiografică a unui tânăr care scrie la sfârșit de săptămână în fabrica de bere a tatălui său.
Hrabal a publicat Milioanele arlechinului în 1981, la vârsta de 67 de ani –bătrânețea este o temă care revine în scrierile sale –, cu șase ani înainte de moartea soției și cu șaisprezece ani înainte să cadă de la fereastra spitalului unde era internat; unii spun că hrănea porumbeii și a fost un accident, alții cred că autorul s-a sinucis sub povara singurătății. Sub influența frescelor din castelul contelui Špork, cu toate acele frumuseți feminine imortalizate în lucrări de artă, mi-am adus aminte de ceea ce spunea fotograful ceh Jan Saudek despre moartea lui Hrabal, în excelenta carte de interviuri și eseuri Raiul pe pământ, scrisă de jurnalistul polonez Mariusz Szczygieł:
Nu pot să-i iert guvernului nostru că Hrabal s-a aruncat de la fereastră. (...) Hrabal era un futangiu. Ar fi fost de ajuns ca statul să-i dea o infirmieră care să-l îngrijească mereu. Ar fi plătit-o cu o mie de dolari pe lună, ar fi umblat goală în preajma lui, i-ar fi pregătit câte ceva de mâncare şi l-ar fi ținut în viață. Ţine minte: un om bătrân are mereu nevoie de o femeie tânără goală și ea îi va trezi pofta de viață. Nevasta îi murise, era foarte singur... Eu, unul, nu cred că a căzut de la fereastră. (pag. 66)
Țoc țoc, de Roald Dahl
Editura Art, 2019, 316 pag., traducere de Roxana Tocilescu
Original: Kiss Kiss, 1960 | Țara: Anglia
Deși Roald Dahl este unul dintre autorii mei favoriți și i-am citit deja 14 cărți, iată că pe blog n-am apucat să scriu despre niciuna din ele. Am început să-l citesc prin 2013, cu colecția de povestiri Completely Unexpected Tales, adaptate în anii '80 în serialul TV Tales of the Unexpected, unde însuși autorul ține câte un monolog scurt, explicând care au fost sursele de inspirație. Am citit apoi multe din cărțile lui pentru copii și m-am îndrăgostit iremediabil de stilul lui Dahl (de fapt, sunt cărți fără vârstă, căci stilul său rămâne savuros și la 40 sau la 80 de ani, singura condiție e să-ți păstrezi umorul și cheful de joacă). Nu o dată, când aveam o stare de spirit mai proastă, mi-au redat cheful de viață. Se pare că între personalitatea mea și umorul negru al lui Dahl & imaginația sa ușor morbidă este o potrivire perfectă.
Și în volumul Țoc țoc am regăsit aceeași imaginație debordantă, umor negru, întorsături de situație, finaluri neașteptate și o scriitură excelentă. Sunt unsprezece povestiri originale, provocatoare și complexe, deloc liniare, cu detalii care lasă senzația unui spațiu narativ mai vast și cu informații interesante din varii domenii (apicultură, muzică, antichități, ba chiar și reîncarnare). În general sunt proze realiste, scrise într-un stil clasic, însă în niciun caz demodat. Doar câteva au o ușoară tentă science-fiction („William și Mary”) sau fantastică („Lăptișor de matcă”, „Edward Cuceritorul”), iar unele sunt macabre, deși nu se apropie nicidecum de povestirile lui Stephen King.
Fiindcă sunt cam uitucă, am fost convinsă că Țoc țoc este un volum cu totul nou, cu proze pe care le citeam pentru prima dată. Însă pe măsură ce am înaintat în lectură, a început să mă sâcâie o senzație de déjà-vu: ba un personaj îmi era familiar, ori simțeam ce urma să se petreacă, fără să știu totuși cum se vor rezolva acele situații neobișnuite. În cele din urmă, mi-am dat seama că eu mai citisem toate prozele astea în urmă cu șapte ani, dar iată că, ajutată de amnezie, le reciteam cu nespusă plăcere și mă puteam bucura din nou de finalurile neașteptate, pe care le uitasem cu desăvârșire.
De fapt, Țoc țoc m-a ajutat să citesc într-o perioadă în care mă concentram foarte greu și îmi pierdusem orice chef de lectură, iar din acest motiv îi voi păstra un loc special pe lista cărților mele preferate. Are Roald Dahl ăsta un asemenea talent, încât scenariile pe care și le imaginează m-au absorbit cu totul și au reușit să pună pe silențios agitația din lumea de-afară (era 2020...). Însă nu e vorba doar de imaginație: aș îndrăzni să spun că mai toate prozele din acest volum sunt șlefuite până aproape de perfecțiune. Nu m-a deranjat nici măcar faptul că finalul este lăsat de multe ori în aer. În mod clar, Țoc țoc e una dintre cele mai bune colecții de proză scurtă pe care le-am citit până acum, însă gusturile sunt, desigur, subiective. Cei care nu se dau în vânt după situații absurde sau umor negru s-ar putea să aibă o cu totul altă părere.
M-a marcat multă vreme povestirea „Drumul spre rai”, unde o femeie cu o frică obsesivă că va pierde trenul sau avionul e chinuită de soțul ei în feluri subtile. Femeia urmează să plece la Paris, unde locuiește fiica ei, iar faptul că soțul îi tot pune bețe-n roate și nu știi dacă va ajunge la timp la aeroport e orchestrat atât de bine de autor, încât tensiunea devine de-a dreptul insuportabilă. Pur și simplu, am ajuns să intru cu totul în pielea personajului, iar asta ar fi fost de ajuns pentru a aprecia povestea, însă Dahl mai are un as în mânecă: la final ne așteaptă o surpriză de proporții, imposibil de intuit, care mie, una, mi-a trântit un zâmbet uriaș pe față, în ciuda implicațiilor sumbre.
De altfel, cred că „Drumul spre rai” e povestirea mea preferată din volum, deși e greu de ales între atâtea proze inteligente și inventive, cu o scriitură excelentă și o compoziție impecabilă (apropo, mi s-a părut foarte bună traducerea Roxanei Tocilescu). La distanță strânsă vine „Plăcerea pastorului”, despre un negustor de mobilier de epocă care cutreieră satele englezești, deghizat în preot, în căutarea unor piese rare și valoroase ascunse în conacele ruinate de țară, ai căror proprietari nici nu bănuiesc ce comori păstrează sub acoperiș. Tertipurile negustorului, dialogurile pe care le poartă cu toți acei englezi scăpătați, detaliile despre comodele Chippendale mi s-au părut absolut delicioase – iar la final n-am știut dacă să râd în hohote sau să-mi smulg părul din cap, căci, după cum se poate vedea, am trăit destul de intens în micro-universurile imaginate de Roald Dahl.
Apoi, am fost de-a dreptul subjugată de „Porc”, despre un băiat orfan crescut de o bunică cu totul aparte; în primele două treimi, povestea are o atmosferă de basm, iar asta nu te pregătește cu nimic pentru finalul absurd și violent – de altfel, este singura proză cu accente horror din volum. Aici, Roald Dahl a reușit să mă șocheze.
Un alt aspect pe care l-am iubit la prozele astea a fost umorul lui Roald Dahl. Un umor negru de drăcușor pus pe rele, care înclină balanța în favoarea celor slabi și persecutați, dejoacă planuri minuțioase și pedepsește lăcomia sau infidelitatea. Dacă cineva l-a acuzat vreodată pe autor de misoginism, aici poate găsi dovada că nu-i deloc așa: soțiile care au îndurat toată viața reproșurile și privirile dezaprobatoare ale soților au acum șansa de a se răzbuna, deși bineînțeles că avem și cazuri în care cea care își primește „răsplata” e soția infidelă, al cărei plan ingenios și fără cusur se încheie printr-o lovitură de teatru.
America este pentru femei țara tuturor posibilităților. Pe mâinile lor e deja optzeci și cinci la sută din averea națiunii. Divorțul a devenit o afacere profitabilă, ușor de obținut și ușor de uitat. Moartea soțului aduce de asemenea recompense plăcute, iar unele doamne preferă să se bazeze pe această metodă. Ele știu că perioada de așteptare nu se va întinde prea mult, pentru că munca în exces și hipertensiunea arterială îi vor veni inevitabil de hac amărâtului în scurt timp. (pag. 113)
Ultima povestire, „Campionul lumii”, este sâmburele din care a ieșit cincisprezece ani mai târziu cartea Danny, campionul lumii, una dintre preferatele mele, alături de Vrăjitoarele, Matilda și Charlie și fabrica de ciocolată. Partea surprinzătoare e că Danny mi-a plăcut mult mai mult, căci povestea elaborată în roman e mai plină, iar faptul că cei doi prieteni sunt înlocuiți cu un tată și fiul său, care trăiesc împreună la o benzinărie izolată, funcționează mult mai bine decât varianta scurtă din volumul Kiss Kiss (Țoc țoc).
Niciun comentariu