Scriitorii mei preferați (2015)

Iulia m-a întrebat mai demult care sunt autorii mei preferați, sugerându-mi să scriu despre asta. Cum ideea a fost a ei, i-am pasat responsabilitatea primului articol pe această temă, dar se pare că n-are de gând să scrie prea curând despre acest subiect. Ok, m-am hotărât să o fac eu. 

Dacă ar fi să explic ce înseamnă pentru mine un autor preferat, cred că totul s-ar rezuma la plăcerea și entuziasmul cu care îi citesc cărțile, combinate cu o incidență scăzută (sau nulă) a dezamăgirilor. Nu există un tipar anume: poate fi un povestitor extraordinar, care mă poartă între râs și plâns, sau un scriitor care îmbină subiecte interesante cu idei care-mi pun neuronii la treabă, ori unul care mă fascinează cu anumite teme recurente; de obicei, toți au o scriitură care-mi gâdilă mintea și inima cu furnicături de plăcere. Dacă am citit și m-am extaziat în fața a cel puțin trei cărți, pentru mine autorul respectiv și-a făcut deja loc pe lista favoriților. Mai sunt și excepții precum Juan Rulfo, care a scris oricum doar trei cărți, sau Bruno Schulz, în urma căruia au rămas numai două volume de proză scurtă.

Nu pot să-l nominalizez pe Franz Kafka, pentru că din cele trei cărți pe care le-am citit în adolescență (Metamorfoza și alte povestiri, Castelul și Procesul) n-a mai rămas decât o senzație vagă, care nu poate ține locul impresiilor. Nu pot să-i trec pe listă nici pe Dostoievski sau Virginia Woolf, pentru că nu am citit niciun roman de-al lor până în ziua de azi (poate soarta mă ajută să recuperez în curând). De fapt, nu pot să pomenesc mulți scriitori clasici, pentru că fie am citit doar câte o carte de la fiecare, și asta demult, în vremuri imemoriale, fie n-am avut plăcerea de a le testa geniul. Singura excepție este Thomas Mann, cu două romane citite relativ recent (Casa Buddenbrook și Muntele vrăjit), însă în cazul dumnealui nu pot să mă pronunț. Deocamdată.

Poate ați observat că la titlul postării am trecut și anul. Sunt convinsă că, peste un timp, lista mea cu scriitori preferați va suferi modificări – la fel cum, dacă m-ați fi întrebat acum cincisprezece ani ce autori îmi plac, aș fi răspuns fără șovăială: Agatha Christie și Michel Zevaco. M-am hotărât să reînnoiesc această listă periodic, pentru că și eu sunt curioasă ce nume voi adăuga (de scos va fi mai greu, dar nu imposibil). De exemplu, zilele trecute m-am extaziat în fața scriiturii lui Nabokov, care are toate șansele să figureze pe listă în viitorul apropiat. În cazul unor scriitori (Orhan Pamuk, Bulgakov, Alice Munro, Julian Barnes, Per Petterson, Bogdan Suceavă, Filip Florian, Mircea Cărtărescu) va trebui să mai citesc măcar o carte sau două pentru a mă edifica. 

Așadar, în ordinea în care i-am cunoscut, autorii favoriți sunt, în acest moment:

José Saramago (sursa)

Pentru a-l aprecia cum se cuvine pe Saramago, cred că trebuie atins un anumit echilibru între experiență și răbdare – altfel există riscul de a-l abandona, și ar fi mare păcat. Eu am început prin 2010 cu Toate numele, care mi-a plăcut foarte mult, însă am impresia că nici romanul nu a fost atât de complicat precum alte scrieri ale portughezului. Anul trecut am citit Eseu despre orbire și Eseu despre luciditate, care mi s-au părut extraordinare. Cărțile lui Saramago sunt destul de dificil de parcurs, pentru că autorul are un stil propriu, cu blocuri compacte de text, fără paragrafe și linii de dialog, cu o mulțime de virgule ce întind narațiunea la nesfârșit. Însă dincolo de aceste dificultăți se află ideile și problemele ridicate de autor, cugetările și ironiile sale cu privire la societate și natura umană. Pentru mine, Saramago se apropie de prototipul scriitorului ideal: subiecte și idei interesante, scriitură mișto, teme de gândire la care rumeg zile în șir.

Halldór Laxness (sursa)

Când m-am apucat, în 2012, de romanul Sub ghețar, nu știam absolut nimic despre acest autor islandez care a primit Nobelul în 1955. Cartea m-a cucerit cu umorul ei și cu atmosfera bizară, iar în următorul an am citit alte trei romane de Laxness: The Fish Can Sing, Independent People (probabil cel mai bun roman al său) și Paradise Reclaimed. N-am mai pățit niciodată ceva asemănător ca în timpul lecturii Oamenilor independenți: la un moment dat am izbucnit în lacrimi, pentru ca, zece pagini mai încolo, să râd cu sughițuri. Îmi dau seama că Halldór Laxness nu va fi un autor pe gustul tuturor, dar parcă a scris special pentru mine: îmi plac la nebunie umorul și ironia lui, căldura și accentele lirice, detaliile despre istoria și mitologia Islandei, curentul subtil de tristețe și melancolie care-i traversează poveștile. Datorită lui m-am îndrăgostit de Islanda și de oamenii talentați, optimiști și puțin nebuni ai acestor meleaguri dăruite cu o vreme imposibilă. Eram convinsă că autorul nu a fost tradus încă la noi – cu excepția romanului Sub ghețar –, dar am aflat ulterior că există pe undeva Oameni independenți, Stațiunea atomică și Clopotul din Islanda (poate și altele?), apărute prin anii '60. 

Gabriel Garcí­a Márquez (sursa)

Nu pun la socoteală prima mea întâlnire cu proza lui Márquez (Despre dragoste și alți demoni), căci e de vină pentru impresia eronată pe care am avut-o timp de cincisprezece ani și mai bine: nu mi-a plăcut (sau n-am înțeles-o) și de atunci am fost convinsă că autorul scrie îngrozitor (vorba despre cărțile citite la momentul potrivit mi se pare foarte adevărată). În 2012 m-am apucat într-o doară de Dragostea în vremea holerei și am avut parte de surpriza vieții mele (comparabilă cu cea avută la Nostalgia lui Cărtărescu): mă opream după fiecare frază citită pentru a-mi da palme (de entuziasm), nevenindu-mi a crede cât de bine poate să scrie columbianul ăsta. Se pare că nu e așa pentru toată lumea. Nicio problemă, nu cred că există pe planeta asta vreun autor iubit de toți, fără excepție. Dar pentru mine a devenit un favorit, poate și pentru că iubesc realismul magic. Am citit apoi (și mi-au plăcut foarte mult) Povestea târfelor mele triste, Un veac de singurătate și Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet. 

Ismail Kadaré (sursa)

Opera autorului albanez este ca un teren minat: trebuie să ai grijă unde calci, pentru că s-ar putea să ai parte și de experiențe mai puțin plăcute. Având în vedere cât este de prolific, e oarecum de înțeles că nu tot ceea ce a scris Ismail Kadaré este excepțional. Eu am avut noroc și, până la Cina blestemată, mi-a plăcut foarte mult absolut tot ce am citit. Am început în 2012 cu Palatul viselor, apoi am citit, pe rând, Kostandin și Doruntina, Florile înghețate din martie, Generalul armatei moarte, Spiritus și Cina blestemată. Ultima mi-a cam tăiat avântul (ajunsesem deja la șase cărți și ceva trebuia să mă oprească, altfel citeam pe bandă rulantă cărțile lui Kadaré), dar am de gând să mă dreg cu Cronică în piatră și Aprilie spulberat. De ce îmi place atât de mult Ismail Kadaré? Pentru că vorbește cu pasiune obsesivă despre Albania, cu istoria, miturile și tradițiile ei, pentru că este un păstrător al magicului și al misterului în romanele sale, dar și un critic plin de ironie amară al mentalităților înapoiate. (Edit: între timp am citit o a șaptea carte, Firida Rușinii, care mi-a plăcut mult.)

Bohumil Hrabal (sursa)

La începutul lui 2013 am citit pe nerăsuflate două cărți de Hrabal: am început cu O singurătate prea zgomotoasă, care m-a bulversat de-a dreptul, apoi am continuat cu L-am servit pe Regele Angliei, care m-a amuzat și m-a întristat în egală măsură. Marele meu regret este că nu am scris despre ele (nici măcar pe Goodreads), dar asta înseamnă că, la un moment dat, le voi reciti. Anul trecut am lecturat Trenuri cu prioritate, iar între timp m-am apucat și de Toba spartă, o colecție de proză scurtă și nuvele, pe care am abandonat-o din motive inexplicabile. În timp ce căutam fotografii pentru a-mi ilustra articolul, am constatat că Hrabal deține locul fruntaș când vine vorba de cele mai amuzante sau ridicole poze. Nu m-am mirat prea tare, căci am regăsit în imagini (el cu o coroană pe cap, el, mic, pe un scaun uriaș, el dând de mâncare la pisici) stropul de nebunie și umorul care îi caracterizează scriitura, străbătută de un curent de tristețe care nu se poate ghici în fotografii. 

Javier Marías (sursa)

Îmi dau seama cât de imprevizibil este programul meu de lectură după faptul că, deși mi s-a făcut dor de câteva luni de proza lui Javier Marías, încă n-am reușit să citesc o altă carte de el. Chiar dacă stilul autorului spaniol nu seamănă cu al lui Saramago, aș putea găsi oarecare similitudini în subiectele și ideile interesante, dar mai ales în lungimea și densitatea frazelor, care fac lectura ceva mai dificilă. Însă Marías se abandonează și mai mult divagațiilor, alunecând adeseori spre introspecții și cugetări savuroase, care mă fac să subliniez paginile cu furie și încântare – căci mintea mea nu e în stare să cuprindă dintr-odată profunzimea și frumusețea cu care sunt saturate frazele. Autorul se adâncește pe firul gândurilor fără a deveni plictisitor sau redundant, găsindu-și întotdeauna drumul înapoi spre subiect, ca un ochi atotștiutor care privește pe deasupra labirintului. Am început în 2013 cu Mâine în bătălie să te gândeşti la mine, iar anul trecut am mai citit două cărți: Inimă atât de albă și Când eram muritor, o colecție de proză scurtă. 

Ágota Kristóf (sursa)

Dacă socotesc separat cărțile din „Trilogia gemenilor”, apărute oricum în ani diferiți, înseamnă că am citit patru cărți ale acestei autoare maghiare care a fugit în Elveția la vârsta de 21 de ani. Ágota Kristóf mi se pare produsul fortuit a două lumi: subiectele sale izvorăsc din experiența vieții în Ungaria comunistă, însă felul în care scrie a fost șlefuit de limba împrumutată, franceza, care a readus-o la condiția de analfabetă. Am citit în 2013 Trilogia gemenilor, care a fost o lectură incredibilă – mai ales primele două cărți, Marele caiet și Dovada. Am recomandat-o tuturor și culmea e că aproape toți cei care au citit-o mi-au împărtășit părerea: n-au mai întâlnit până acum o carte asemenea Marelui caiet. La începutul anului trecut mi-am luat inima în dinți și am citit în franceză memoriile scriitoarei, L'analphabète: récit autobiographique, din care am înțeles cum a apărut stilul ei singular, laconic și puternic, cu propozițiile simple ale unui copil care încă studiază ți învață, dar cu încărcătura emoțională a unui adult. De atunci tânjesc după o altă carte de Ágota Kristóf, Hier (Ieri), și-mi pare rău că nu am profitat de călătoria la Barcelona pentru a o comanda din timp pe Amazon (unde cărțile la mâna a doua au prețuri foarte accesibile). 

Ludmila Ulițkaia (sursa)

Pe Ludmila Ulițkaia am descoperit-o târziu, abia anul trecut, dar m-a impresionat atât de mult scriitura ei, încât am citit trei dintre cărțile sale în același an. Am început cu Fetiţele. Rude sărmane (despre care am scris în două părți, aici și aici), în toamnă am trecut la Cei dintâi și cei de pe urmă, iar în iarnă – la Înmormântare veselă. Ce mai, am fost în extaz! Anul acesta am citit Medeea și copiii ei, care mi-a confirmat faptul că Ulițkaia este o povestitoare extraordinară, cu un stil foarte personal, care mie îmi merge la inimă. Încă de la prima lectură, proza ei m-a determinat să scriu următoarele lucruri: scriitura Ludmilei Uliţkaia este imposibil de ignorat, căci este prezentă ca o unghie ascuțită ce pătrunde încet în carne, lăsând urme adânci și greu de vindecat. Este un melanj izbitor de duritate, lirism, umor și vulgaritate voalată, un limbaj aspru cu neașteptate izbucniri poetice – însă este o poezie colțuroasă și amară, care nu încetează să surprindă și să zgârie. Aceste observații au rămas în picioare și la următoarele cărți pe care le-am citit, și trebuie să mă credeți pe cuvânt că am de gând să parcurg tot ceea ce s-a tradus la noi de Ludmila Uliţkaia. (Edit: Între timp, am citit și Imago, foarte mișto și asta.)

Haruki Murakami (sursa)

Categoria oaia rătăcită

Situația lui Murakami este incertă: am citit deja opt cărți ale autorului japonez, dintre care unele mi-au plăcut foarte mult, iar altele mi s-au părut cam insipide și comerciale. Am citit de două ori Pădurea norvegiană, dar nici acum nu-mi pot aminti decât vag ce se întâmplă în acest roman; au urmat „În căutarea oii fantastice”, „La sud de graniță, la vest de soare”, „Cronica păsării-arc”, „Iubita mea, Sputnik” – toate faine, toate citite în 2012. În 2013 am devorat prima jumătate din 1Q84, dar cealaltă jumătate mi s-a părut lălăită, repetitivă și teribil de frustrantă. De atunci, entuziasmul meu pentru Murakami a tot scăzut: La capătul lumii mi-a plăcut, dar În țara aspră a minunilor mi s-a părut cam patetică, iar Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj a fost o dezamăgire. Mai pot spune acum că Murakami este un autor preferat? Nu de puține ori, misterele și episoadele fantastice imaginate de el m-au aruncat direct în transă, astfel că i-am citit cărțile cu înfrigurare și fascinație, experimentând dispariția bruscă a lumii înconjurătoare. Însă contrastele prozei sale mi se par mult prea mari: pe lângă punctele forte (care, de altfel, nu au succes la toți, însă mie mi s-au potrivit), Murakami are, din păcate, și scriitură slabă, cu tentă comercială și plină de clișee, scene de sex de toată jena, relații și discuții care par desprinse din cărțile chick-lit. Vreau, totuși, să mai citesc ceva de el – probabil Kafka pe malul mării, care sper să nu mă dezamăgească.

Margaret Atwood (sursa)

Categoria candidat

Deși am citit deja patru cărți ale scriitoarei canadiene, se pare că este necesar să mai citesc încă una pentru a mă lămuri dacă o trec sau nu pe lista autorilor favoriți. Va trebui să aleg un roman realist, căci, din câte am observat, rezonez mult mai bine cu poveștile ei science-fiction decât cu cele „normale”. Am început în 2013 cu Oryx and Crake, apoi am citit imediat și The Year of the Flood, partea a doua a trilogiei MaddAddam. Partea a treia nu apăruse încă, așa că am uitat între timp o mulțime de amănunte din primele două cărți (mă întreb dacă aș fi în stare să le recitesc – dacă da, și-mi plac, e mare lucru). În 2014 am ajuns la primul roman realist, The Blind Assassin (Asasinul orb), care a reușit să mă plictisească în unele momente; cel mai bine am rezonat tot cu povestea SF intercalată cu narațiunea de bază. Anul acesta am citit în sfârșit distopia The Handmaid's Tale (Povestirea cameristei), care mi-a plăcut tare mult. Acum habar n-am ce să aleg: înclin spre Femeia oracol sau Alias Grace, care sper că mă vor face să iubesc și proza realistă a lui Margaret Atwood.

PS: Dacă nu știați, pe Goodreads există o chestie foarte utilă, Most read authors, pe care o puteți găsi intrând la My books. Este curios că, cel puțin în cazul meu, numărul de cărți lecturate nu indică neapărat un autor preferat. L-am citit cu entuziasm pe Milan Kundera, dar la a patra carte (Imposibila ușurătate a ființei) m-am oprit, nemulțumită – chiar dacă este cel mai apreciat roman al său. Vreau totuși să reiau lecturile cărților lui Kundera, pentru că Ignoranță și Iubiri caraghioase mi-au plăcut foarte mult.

Un alt scriitor problematic este Yasunari Kawabata: am rezonat și nu prea cu cele trei cărți pe care le-am citit (O mie de cocori, Frumoasele adormite și Dansatoarea din Izu), dar voi mai încerca – poate japonezul are cărți mult mai bune la care încă nu am ajuns. De Luis Sepúlveda am citit tot ce s-a tradus la noi (adică trei cărți), dar nu-l pot trece nici pe el pe lista favoriților, deși Bătrânul care citea romane de dragoste mi-a plăcut teribil de mult.

Oricum, gusturile mele se mai schimbă de-a lungul anilor și mai sunt mulți autori de descoperit, așa că nu mă aștept ca lista de mai sus să fie una completă și definitivă. Dacă aveți dispoziție și timp, m-aș bucura să aflu care sunt scriitorii voștri preferați.