Falconer - John Cheever

marți, 14 iulie 2015


John Cheever: alcoolic, bisexual, depresiv, mereu în război cu lumea și cu sine. Auzisem de Cheever nu doar ca celebru autor american de proză scurtă, premiat cu Pulitzer și aclamat pentru vocea sa originală, ci și dintr-o povestire pe care i-a dedicat-o tovarășul său de beții, Raymond Carver (este vorba despre ”Trenul” din colecția Catedrala, o continuare a povestirii lui Cheever, ”The Five-Forty-Eight”). Deși îmi propusesem să-i citesc povestirile, am ales până la urmă Falconer, un roman scurt, dar extrem de intens, scris în ultimii ani de viață. Este prima carte în care Cheever vorbește deschis despre homosexualitate - de altfel, aceasta a fost nemesisul existenței sale, o sursă permanentă de stări conflictuale, de ură și dezgust față de sine. Scriitorul și-a ascuns multă vreme preferințele sexuale, chiar dacă nu a pregetat să le dea curs. Cei doi copii ai săi au aflat acest lucru abia din jurnalele sale, citite postum, deși Falconer, care apare drept o mărturisire fățișă, mult amânată, ar fi trebuit să le dea de gândit.

Protagonistul Ezekiel Farragut, un profesor de patruzeci și opt de ani, alcoolic, dependent de droguri și obsedat de sex, are multe în comun cu John Cheever: o soție frumoasă pe care o înșeală, un frate mai mare, părinți libertini și scăpătați, meseria de profesor, anii de armată în timpul celui de-al doilea Război Mondial, obsesiile legate de sexualitate, narcisism, egocentrism sau hedonism. Subiectul și temele romanului, precum și legătura lui John Cheever cu personajul său nu vor fi înțelese pe deplin fără a citi mai multe despre viața scriitorului - vă recomand acest articol din The Guardian. Pe lângă elementele autobiografice pe care le conține, romanul Falconer (inclus de revista Time în topul celor mai bune o sută de romane de limbă engleză apărute între 1923 și 2005) a fost inspirat, aparent, și de experiența lui Cheever ca profesor la închisoarea Sing Sing. 

Ezekiel Farragut este condamnat la zece ani de închisoare pentru fratricid. Povestea se deschide odată cu intrarea protagonistului în penitenciarul Falconer, un loc dărăpănat și dezolant, care îi răpește orice speranță că va mai ieși vreodată viu de acolo. Ceea ce urmează este un amestec bizar de realitate și imaginar, o poveste în care frânturi de prezent alternează cu amintiri fragmentare și halucinații, toate fiind stropite din belșug cu momente mai mult sau mai puțin obscene, precum și ironii (ba, uneori, blasfemii) la adresa religiei, societății și insituției familiale. Și totuși, așa intensă, obraznică și incomodă, povestea are un farmec straniu, injectând cititorul cu o doză de realitate brută, necosmetizată, ce nu poate fi ignorată.

La început, profesorul se agață de detalii derizorii, mărunte dovezi de rațiune care sunt pentru el promisiuni ale normalității; se agață și de drepturile sale garantate de Constituție, foarte fragile și ușor de încălcat în această țară a nimănui, în care viața se desfășoară după cu totul alte reguli. Farragut îi privește cu jind pe vizitatorii care părăsesc închisoarea după ce programul de vizite s-a terminat - oameni liberi care nu își prețuiesc libertatea, oameni constrânși care poartă în ei, inconștient, condiția de deținut.

Erau liberi, liberi să alerge, să sară, să se fută, să bea, să rezerve un loc la avionul de Tokio. Erau liberi, și totuși se mișcau atât de indiferenți, încât elementul acesta prețios - libertatea - părea irosit pe ei. Nu exista nici urmă de prețuire a libertății în felul în care se mișcau. [...] Ochii începură să-i lăcrimeze când ultimul vizitator, ultimul pantof, dispăru. Se așeză pe pat și luă în mâna dreaptă cel mai interesant, mai lumesc, mai sensibil și mai nostalgic obiect din celulă. (pag. 37)

Profesorul este vizitat de soție - frumoasa, voluptoasa și narcisista Marcia, chinuită de frustrări -, care îl consideră pe Farragut cea mai mare greșeală pe care a făcut-o vreodată (Ea își trase mâna, dar de ce? Dacă l-ar fi lăsat să o atingă un minut, căldura, răgazul acela ar fi durat săptămâni). Fiul nu își manifestă dorința de a-l vizita, însă Farragut nu pare să fie cu adevărat afectat, căci este măcinat de probleme mult mai presante: grija pentru primirea dozei zilnice de metadonă și poftele insațiabile ale membrului său, pe care lipsa femeilor nu îl descurajează. Fratele ucis este menționat rar, în amintiri fugare și incomplete, astfel că cititorul uită curând motivul pentru care profesorul se află în închisoare - însă devine cu atât mai intrigat atunci când își aduce aminte de acest amănunt. 

Farragut se integrează treptat în dinamica noii sale existențe. Companionii săi devin criminalii și hoții, cărora le ascultă poveștile și amintirile, uneori în schimbul unei felii subțiri de șuncă strecurată ilegal în închisoare. Însă, în afară de el, nu exista nimeni cu care poate sta de vorbă, în afară de el, nu exista nimic de atins care să fie cald, uman și simțitor. Față de nesiguranța și lipsurile lumii de afară, unii deținuți găsesc o comoditate ademenitoare în această existență nouă (până și cârnații cu orez sunt buni dacă ți-e foame, până și-o gratie de fier e plăcută la pipăit, e plăcut să dormi), însă Farragut resimte acut umilința și pierderea demnității, dar mai ales singurătatea și alienarea, nimicul obscen al vieții din închisoare, lipsită de rațiune și de căldura sentimentelor, o sărăcie desăvârșită a erotismului. Mai mult, memoria lui își manipulează resursele după propriile scenarii bine definite, aruncându-l în vise și halucinații care-l deposedează pe Farragut de coordonatele prezentului. 

În închisoare i se părea că e un călător, iar el călătorise prin destule țări străine pentru a recunoaște acest sentiment acut de alienare. [...] Tot ceea ce vedea, atingea, mirosea sau visa îi era dureros de străin, doar că acest continent sau popor în care probabil își va petrece tot restul zilelor nu avea drapel, imn național, monarh, președinte, taxe, granițe sau morminte. (pag. 61-62)

Dependența de droguri, declarația de dependență, este disecată în detaliu de John Cheever, care ridică vălul gros de prejudecăți cu care acoperim de obicei acest subiect incomod. Din povestea lui Farragut înțelegem mai bine motivele care l-au determinat - pe el sau pe un american din generația lui - să devină toxicoman, ba, mai mult, să îmbrățișeze această dependență ca pe un atribut al normalității. Farragut a cunoscut drogurile în război, unde a supraviețuit cu ajutorul lor; după ce s-a întors acasă, a trecut la heroină, pornind pe un drum fără întoarcere, în ciuda internărilor repetate la dezintoxicare. Sămânța fusese deja sădită de familia lui, care se străduise să fie flexibilă în orice context politic, spiritual și erotic. Este mai mult decât o necesitate în această dependență spirituală și chimică, este o expandare a spiritului și a conștiinței, o ilustrare a limitelor naturii umane, o înțelegere profundă a durerilor provocate de moarte - și singura modalitate de a face față acestei lumi, de a da un răspuns pe măsura provocărilor ridicate de viață.

Farragut era toxicoman și considera conștiința opiomanului mult mai largă, mai vastă și mai reprezentativă pentru condiția umană decât conștiința cuiva care nu a experimentat niciodată dependența de droguri. [...] Generația lui era generația dependenței de droguri. Aceasta era școala lui, facultatea, drapelul sub care pornea în bătălie. Dependența era legea profeților. [...] Drogurile țineau de experiențele înălțătoare, credea Farragut. Locul drogurilor era în biserică. Ia asta în amintirea mea și fii recunoscător, zise preotul, punând o amfetamină pe limba celui îngenunchiat. Doar opiomanul înțelege cu adevărat durerea morții. (pag. 52-54)

Era ceva normal să se drogheze. Fusese crescut de oameni care se ocupau cu contrabandă. Nu cu droguri puternice, ci cu stimulenți iliciți: spirituali, intelectuali și erotici. (pag. 65) 

Penitenciarul Falconer, scena pe care se derulează evenimentele, i-a oferit autorului pretextul ideal pentru a vorbi, în sfârșit, despre homosexualitate. În acest roman este o densitate remarcabilă de penisuri, coaie, cururi și fantezii sexuale - căci, după cum mărturisește Farragut alias Cheever, el este condus de dorințele membrului său, mereu neliniștit, mereu dornic de acțiune. Cred că v-ați dat seama deja că Falconer nu este o carte recomandată cititorilor pudibonzi și, mai cu seamă, homofobi - dar pentru cei cu o minte deschisă, lectura se va dovedi mai mult decât interesantă. Nici măcar nu cuprinde atât de multă violență pe cât ne lasă să credem coperta a patra. Mă așteptam la scene extrem de dure, greu de parcurs, însă au fost doar două episoade cu adevărat șocante, dintre care unul ([s]masacrul pisicilor[s]) are mai degrabă un aer ireal, suprarealist. Viața în închisoare este mai mult comică și absurdă decât brutală; absența bătăilor, a conflictelor, a gardienilor torționari imprimă poveștii o tentă nerealistă, asemenea unor coșmaruri blânde pe care protagonistul le parcurge confuz.

Frazele lui Cheever trec de la o simplitate deconcertantă la un ermetism provocator, iar autorul omniprezent povestește într-un stil original, uneori brutal și cinic, alteori liric și visător, de multe ori cu aparentă detașare și cu un umor abia simțit. N-am mai întâlnit până acum o scriitură asemănătoare cu a lui Cheever, dar mi-a plăcut. Abundența de penisuri și de obscenități nu a reușit să mă oripileze, căci a surprins o bucată de viață incomod de reală - și, uneori, am regăsit în ea o frumusețe stranie, crudă: într-un ungher al junglei nesfârșite care era ființa lui păru să se deschidă o floare, pe care însă nu o putea găsi pentru a o strivi cu călcâiul


[spoiler]
M-am gândit la posibilitatea ca Farragut să nu fi ieșit deloc din închisoare, ci totul să se fi desfășurat în mintea lui, deja scufundată în aburii nebuniei după condamnarea la carceră. Halucinațiile care devin din ce în ce mai dese pot fi un semn în acest sens. Dar ce se întâmplă, de fapt, cu scrisorile sale, scrise frenetic pe cearceaful din carceră, scrisori care nu mai sunt menționate deloc după aceea, în ciuda obstinației cu care profesorul vrea să îi tragă la răspundere pe mai-marii închisorii? Sau „uitarea” acestui episod este un semn că deținutul s-a conformat legilor nescrise ale penitenciarului, că a fost înfrânt și a renunțat la drepturile sale, pe care le pomenește cu atâta ardoare? Însă el nu a renunțat și la speranța de a fi din nou liber - o demonstrează atenția cu care urmărește veștile despre rebeliunea de la Zid și, desigur, evadarea de la final.
[spoiler]



Editura: Nemira, 2015
Titlu original: Falconer, 1977
Traducere din engleză și note: Liviu Bleoca
Număr de pagini: 237



11 comentarii

  1. eu am auzit de cheever din seinfeld, desigur. https://www.youtube.com/watch?v=PjKpPerVuU0
    citesc la povestirile lui, cu mari pauze, de 4 ani.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Chiar mă întrebam dacă va aduce cineva vorba de Seinfeld. :) Eu am auzit de episodul ăsta, The Cheever Letters, abia după ce am citit despre viața scriitorului. Nu l-am văzut, dar urmează.
      Pe mine mă descurajează Integrala prozei scurte, care e imensă. Aș fi preferat o colecție mai restrânsă, nu mă văd citind atât de multe povestiri. Nu mi-ai spus dacă îți plac.
      A, căutând acum integrala, am constatat că Falconer a mai apărut și la Polirom în 2003, în aceeași traducere. Habar n-aveam. Și văd că mai sunt două romane de Cheever, Bullet Park și Totul pare un paradis, ultima carte pe care a scris-o. Nu că lumea cititoare de la noi ar fi foarte interesată de Cheever - nici vânzările din afară nu sunt prea grozave, din câte am înțeles. Pare a fi genul de scriitor foarte apreciat la vremea lui, care, treptat, va fi citit din ce în ce mai puțin și, în cele din urmă, va fi uitat - pentru a fi dezgropat apoi peste o sută de ani, când alți cititori vor da năvală asupra cărților sale, așa cum am tăbărât noi pe Stoner. :)

      Ștergere
  2. M-ai facut tare curioasa sa citesc cartea. O trec pe lista.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că ți-am trezit curiozitatea, Rox! Acum sunt eu curioasă ce părere vei avea despre carte, pentru că e mai neobișnuită. Nu dai peste astfel de subiecte în fiecare zi. :)

      Ștergere
  3. si in Sticletele se face referire la Cheever la un moment dat si atunci am aflat si eu despre acest scriitor. n-am citit inca nimic scris de el dar cunosc pe cineva care mi-a spus ca Integrala prozei scurte a lui Cheever este o minunatie de carte:)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acel cineva e de apreciat că a reușit să citească atâtea povestiri. :) Eu recunosc că nu am deocamdată curaj pentru cele 700 de pagini ale integralei, deși sunt curioasă cum e proza scurtă a lui Cheever.
      Hmm, ciudat, nu-mi amintesc să-i fi întâlnit numele în Sticletele, dar la câte informații au fost în cartea lui Tartt, poate mi-a scăpat.
      Am vrut să fac o paralelă între Farragut și Theo Decker, însă n-am mai avut timp și de asta. Poate revin...

      Ștergere
    2. cand voi reciti Sticletele voi nota nude apare vorbindu-se de Cheever. oricum, pare interesanta Falconer, dar si ideea paralelei dintre Theo Decker si Farragut.:)

      Ștergere
    3. Oau, ai în plan să recitești Sticletele? :D Eu nu reușesc să recitesc nici cărți scurte, darămite un mamut de roman...

      Ștergere
    4. ihiiiiiiiiiii:) am senzatia ca am parcurs prea repede prima jumatate a romanului (care mi-a si placut foarte mult) si am alocat prea multa energie partii de-a doua. simt ca mi-au scapat niste chestii si recitirea imi ofera si alte perspective.

      Ștergere
  4. Nici eu nu-l stiam. Il trec la maybe!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, la mine definitely pare un teritoriu imens, fără sfârșit, încât mi-e greu să-mi imaginez că voi trece granița și în țara lui maybe... :))

      Ștergere

Un produs Blogger.