joi, 23 iulie 2015

Vara de neuitat • Plaja - Cesare Pavese



Vara de neuitat și Plaja sunt primele proze de Cesare Pavese pe care le citesc. Sunt un pic uimită că m-am oprit la acest scriitor italian pe care l-am ocolit până acum, deși nu pot explica exact de ce. Totuși, am început cartea fără așteptări și prejudecăți, curioasă de ceea ce voi găsi în paginile ei. Și ce am găsit? O scriitură simplă, în aparență despre nimic, dar un nimic sub care freamătă o întreagă lume de sensuri și posibilități; bucăți de viață fără început și final, rupte dintr-un tablou mai extins ce ne rămâne necunoscut; o mulțime de emoții încifrate în cuvinte, lucruri pe jumătate spuse sau mai degrabă intuite, fraze care, însoțite de gestică, capătă un înțeles mai profund. În urma lor mi-a rămas senzația că am mers o bucată de drum alături de personaje, împărțind cu ele gânduri și frământări, cunoscându-le mai mult sau mai puțin intim, pentru a ne despărți apoi brusc, fără formule ceremonioase, dar nu fără unele regrete și întrebări rămase fără răspuns.

Îmi este greu să vorbesc despre aceste două proze, care mi s-au părut extrem de realiste și oneste, tocmai pentru că, la prima vedere, în paginile lor nu pare să se întâmple ceva extraordinar și demn de a fi povestit. Implicațiile mai profunde ale celor două povești sunt ușor de trecut cu vederea la o lectură superficială, dar, pentru un ochi atent, frazele palpită de subtilități și fine observații psihologice, asemenea unui lac liniștit sub oglinda căruia se agită un întreg univers. În ciuda aparentei simplități, am impresia că multe aspecte mi-au scăpat sau nu le-am înțeles pe deplin. Scrise în 1949 și, respectiv, 1941, cele două micro-romane au destul de puține lucruri în comun, pe lângă anotimpul solar ce constituie fundalul poveștilor și o anume solitudine sau alienare ce însoțește personajele; aș mai putea adăuga senzația de pudoare ce transpare din câteva secvențe narative, cel mai probabil normală pentru acei ani, însă demodată și neobișnuită în vremurile noastre. 

Am observat că în ambele proze se face referire la colinele din zonele natale, rememorate cu dor și nostalgie de două personaje secundare. Pavese are și un roman intitulat Casa de pe colină, pe care sper să îl citesc cândva; din câte am înțeles, regiunea în care scriitorul s-a născut și a copilărit (Langhe din nordul Italiei) a reprezentat pentru el un tărâm mitic, idealizat, la care a făcut referire adeseori în scrierile sale. Pictorul Guido din „Vara de neuitat”, care se simte în largul lui doar pe un vârf de deal, vrea să picteze colina ca pe o femeie ce stătea întinsă, cu sânii la soare, și să-i dea mlădierea și savoarea pe care le au femeile. Doro, prietenul naratorului din „Plaja”, se întoarce pe dealurile regiunii unde a copilărit, înțelegând însă că nimic nu e mai de nelocuit decât un loc unde am fost odată fericiți.

***

M-a uimit versatilitatea cu care Cesare Pavese se transpune în mintea și inima unei adolescente de șaisprezece ani, Ginia, protagonista nuvelei Vara de neuitat. M-a uimit și felul în care evenimentele aparent banale capătă un ritm și o greutate care m-au absorbit, pe măsură ce Ginia cunoaște viața și dragostea, dar și gustul amar al deziluziei. Pavese ne conduce direct în miezul unei veri caniculare, de care Ginia și prietenele ei se bucură din plin, ieșind la plimbare pe bulevarde sau cu bărcile pe lac, mergând la cinematograf și la sălile de dans, întorcându-se acasă târziu, obosite moarte - căci să dormi era o prostie și fura din timpul bucuriei

În anul acela era atât de cald, că trebuia să ieși în fiecare seară, iar Giniei i se părea că înainte nu înțelesese niciodată ce este vara, atât de frumos era să mergi în fiecare noapte să te plimbi pe bulevarde. Câteodată se gândea că vara aceea nu se va sfârși niciodată și că trebuie să se grăbească, să profite de asta pentru că, odată cu schimbarea anotimpului, ceva avea să se întâmple. (pag. 22) 

O fată simplă, care lucrează la un atelier de croitorie, Ginia se descoperă pe sine în procesul unei maturizări forțate, lipsite de îndrumarea proteguitoare a adulților: ambii părinți au murit, iar fata se ocupă singură de casa în care locuiește cu fratele Severino. Independența ei și încrederea naivă în propria valoare și maturitate îi dau iluzia că duce viața unei femei, nu a unei fetițe, și că este superioară prietenelor sale, pe care le consideră prostuțe și imature. În schimb, adolescenta caută compania Ameliei, o tânără de douăzeci de ani care o fascinează cu dezinvoltura și nonșalanța ei. Amelia râde cu oricine, dar nu se destăinuie nimănui, iar banii îi obține, aparent, din meseria de model. În acele vremuri, a ieși fără pălărie și ciorapi erau gesturi îndeajuns de îndrăznețe și atipice, dar a poza goală unor pictori părea ceva cu totul ieșit din comun. Atrasă de personalitatea prietenei sale, dar totodată temătoare și rușinată, Ginia se abandonează unor experiențe prin care descoperă fiorii dragostei, ghimpii geloziei și umilința imaturității sale. 

Cu Amelia totul era mai ușor și te distrai mai în voie, de parcă nimic n-ar fi avut importanță și în seara aceea ar fi trebuit să se petreacă tot felul de lucruri. [...] Ginia ar fi dat oricât s-o audă vorbind cât mai deschis de multe lucruri care îi plăceau, căci adevărata intimitate este să știi ce-și dorește cel mai mult celălalt, iar când cuiva îi plac aceleași lucruri ca și ție, nu-ți mai stârnește nici un fel de teamă. Dar Ginia nu era sigură că Amelia, trecând seara pe sub porticuri, privea la ce privea și ea. 

Mi-au plăcut foarte mult acuratețea și finețea cu care Pavese surprinde gândirea complicată și schimbătoare a unei adolescente: fluxul și refluxul încrederii în sine, naivitatea fetei care se consideră deja femeie, incertitudinea și impulsurile contradictorii (mândria de a se „păstra”, dar și umilința că, fără știrea ei, celelalte prietene „trecuseră toate pe la câmp”), percepția distorsionată a oamenilor (prietenul lui Severino nu-i inspira teamă pentru că „purta salopetă și o mai prinsese de încheieturi, întrebând-o dacă nu vrea să se ia la trântă”), prejudecățile ridicole (nu-i venea să creadă că „un țăran putea să fie pictor”), încercarea de a îmbrățișa singurătatea ca semn al maturizării sau trăirile ambigue pe care nici Ginia nu le poate conștientiza și înțelege. 

[spoiler] Relația Giniei cu Amelia, un ghem complex de emoții, așteptări, dezamăgiri și senzații contradictorii, este redată cu măiestrie de Pavese: dorința Giniei de a fi prezentă când Amelia pozează ca model este urmată de rușinea de a o vedea goală (Amelia, brună cum era, părea murdară și-ți făcea rău să o privești), fascinația pentru Amelia alternează cu desconsiderarea ei (începu să-i vorbească mai deschis Ameliei când se încredință că, deși atât de zvăpăiată, nu era decât o biată amărâtă) și sentimentul de invidie (o invidia pe Amelia, căreia nu-i mai era rușine), iar afecţiunea pe care i-o poartă capătă uneori valențe sexuale ambigue.[spoiler]

***

O radiografie subtilă a unei relații de prietenie, dar și a sentimentului de apartenență și dependență de un loc și un timp idealizate, micro-romanul Plaja are o atmosferă nedefinită, de o banalitate stranie, în care totul pare să se afle în suspensie. Narațiunea mi s-a părut ceva mai seacă, mai vagă și lipsită de contururi, ca și cum arșița soarelui și fierbințeala aerului, înăbușitoare și orbitoare, i-ar fi stins tușele. Evenimentele se îndreaptă lent spre un deznodământ care se lasă așteptat - sau poate nu va mai sosi niciodată -, iar între timp se desfășoară viața în toată goliciunea ei prozaică și necosmetizată, fără ca Pavese să o forțeze pe un făgaș senzațional, ieșit din comun. Am simțit intens langoarea zilelor de vară petrecute la mare, zile fără importanță cu după-amiezi moleșitoare și îmbrățișarea limpede a valurilor, cu plimbări de seară și prietenii temporare, cu ciclicitatea și rutina întrerupte de mici incidente sau întâlniri neașteptate. 

- Privește toate umbrelele astea de soare, spunea Doro. Sunt tot atâtea case; în ele se croșetează, se mănâncă, se schimbă haine, se fac vizite. Cei câțiva soți stau la soare acolo unde i-a pus nevasta. E o republică a femeilor.
- De unde s-ar putea deduce că ele au inventat societatea. (pag. 167)

Naratorul, nenumit și fără o personalitate concretă, povestește despre relația cu un prieten drag, Doro, de care s-a îndepărtat după ce acesta s-a căsătorit și s-a mutat în alt oraș, renunțând la vechile relații. El acceptă invitația lui Doro de a petrece câteva zile la vila soților de pe Riviera, dar, înaintea acestei vacanțe la mare, Doro sosește pe neașteptate în oraș, cerându-i naratorului să îl însoțească în satul natal, pentru a vedea încă o dată colinele pe care a hoinărit în copilărie. Este o escapadă bizară, în cursul căreia naratorul regăsește afecțiunea pentru Doro și bucuria de a fi alături de el. Însă, așa cum regiunea natală idealizată trăiește mai degrabă în amintiri decât în realitate, nici legăturile dintre oameni nu par să reziste cu adevărat schimbărilor și depărtării. [spoiler] În decursul zilelor petrecute la mare, se face simțită o anumită răceală și distanțare, iar Doro îi mărturisește în cele din urmă prietenului său că își pierduse dorința și plăcerea de a vorbi cu el despre atâtea lucruri.[spoiler]

Nu eram de multe zile la mare și mi se părea că sunt de un secol. Cu toate astea, nu se întâmplase nimic. Dar noaptea, întorcându-mă acasă, mi se părea că întreaga zi care se scursese - banala zi de plajă - îmi cerea cine știe ce fel de clarificare, ca să mă pot înțelege pe mine însumi (pag 177).
Începeam să înțeleg că nimic nu e mai de nelocuit decât un loc unde am fost odată fericiți. Înțelegeam de ce, într-o bună zi, Doro luase trenul ca să se întoarcă la colinele lui și-n dimineața următoare se întorsese la adevăratul său destin. (pag. 204)

Relația naratorului cu Doro este un fir neîntrerupt ce traversează micro-romanul de la un capăt la celălalt, uneori ieșind la suprafață, alteori coborând în străfunduri și devenind astfel invizibil - însă nu mai puțin prezent. Cei doi au avut o relație strânsă în tinerețe, când discutau despre o mulțime de lucruri și călătoreau zile în șir cu rucsacul în spate. Acum, naratorul este deconcertat de personalitatea schimbată a vechiului prieten, pe care nu îl mai recunoaște în unele momente; Doro, taciturn și secretos, uneori agresiv și sarcastic, îi provoacă neliniște și indispoziție, dar și bănuiala că lucrurile nu merg prea bine în căsnicia lui. Însă ce poate fi în neregulă în relația unor oameni care par să se iubească și să se respecte foarte mult? Preocuparea pentru aparenta problemă dintre Doro și soția lui capătă dimensiunea unei obsesii, iar menționarea ei repetată și lipsa unui răspuns mulțumitor devin un laitmotiv sâcâitor, de o importanță disproporționată. [spoiler] De fapt, naratorul pare să caute motivul pentru care prietenia dintre el și Doro nu mai este la fel ca înainte; el vrea să obțină o mărturisire, o confirmare a ceea ce plutește nedefinit între ei. Cei doi poartă discuții vagi, care amână revelarea adevărului - dar ce este de făcut când unele sentimente și senzații refuză să se materializeze în forme concrete, transmisibile? [spoiler]

- N-am descoperit nimic. Dar îți aduci aminte câte lucruri ne spuneam când eram copii. Vorbeam așa pentru a spune ceva. Știam prea bine că erau doar vorbe, și totuși plăcerea de a vorbi ne alina. 
- Nenorocirea, a spus pe un ton conclusiv, luând-o din loc, este că se fac prea multe confidențe. Omul spune unele lucruri numai pentru a face plăcere celorlalți.
- Te referi la mine? l-am întrebat.
- Da, și la tine, a bombănit Doro.

[spoiler] Mi s-a părut ciudat că naratorul, burlac și singur, pare lipsit de orice dorință sexuală; ceea ce povestește capătă astfel aspectul unei confesiuni incomplete, cenzurate - sau poate chiar nu este mai mult de spus. În rândurile pe care le așterne, el pare să ascundă gândurile neliniștitoare, așa cum le ascunde în discuțiile cu prietenii săi. Dar la fel de neobișnuită mi s-a părut credința lui că toate fetele seamănă între ele și că numai când devin femei le poți aprecia cu adevărat. Clelia, o femeie încântătoare, pare să-i atragă pe toți bărbații din jurul ei, inclusiv pe adolescentul Berti, care se îndrăgostește de ea și o urmărește de la distanță. Dar naratorul este, oare, îndrăgostit și el de Clelia? Eu cred că nu, căci el pare preocupat mai degrabă de relația cu Doro, la a cărei destrămare asistă neputincios. Spre final, naratorul spune: eu aveam bani pentru călătorie și nu mă duceam. Aceste cuvinte pot însemna fie că nu o urmează pe Clelia, fie că a înțeles natura definitivă a înstrăinării dintre el și Doro. [spoiler]



Editura: Polirom, 2015
Număr de pagini: 204
Traducere din italiană: Maria Chirițescu
Original: La bella estate (1949), La Spiaggia (1941)



14 comentarii:

  1. da' de cand ma uit cu jind la pavese... copertile alea parca striga sa fie deschise si cel mai tare ma doare ca nu prea le deschide nimeni si, asadar, nu le cumpara nimeni. cel mai rau imi pare de jurnalul lui, "meseria de a trai", am rasfoit pe ascuns, in timpul programului, cateva pagini si m-a cam prins.
    se pare ca n-am gresit cand mi-a luat ochii :))
    da, recunosc, sufar pentru fiecare carte pe care o simt buna si sta in raft pana o trimitem inapoi la editura.

    bun, trecand peste asta, nu stiu cand o sa ajung la aceste micro-romane, pentru ca am o lista in cap si nu mai stiu cu ce sa incep. vreau si "nostalgia" lui cartarescu, si "o dimineata la vanatoare" de ligia ruscu, si "despre ce vorbim cand vorbim despre iubire" a lui carver, si "medeea si copiii ei" (ulitkaia era preferata mea prin liceu si facultate, tare ma mandream c-am descoperit-o). liste, liste si inca alte liste...

    ps: mai am un pic si termin cartea despre moartea unui pescar care iubea poezia. mi se aseaza un nod in gat dupa fiecare pagina, prea e frumoasa cartea asta, dar e ceva ciudat, nu ma pot atasa de baiat, mi-e sa nu sufar prea tare :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dac-ai ști ce mult îmi plac poveștile tale despre experiențele din librărie și meseria de librar! Parcă simt și eu o mică părticică din senzațiile încercate de tine față de cărțile bune pe care nu le vrea nimeni. Mă faci să mă întreb cum aș reacționa eu dacă aș fi librar, pentru că știu că m-aș implica emoțional, mai ales în cazul acestor cărți ignorate (apropo, cred că o să fac la un moment dat o listă cu cărți mai puțin cunoscute care mi-au plăcut, pentru că am senzația că lista din dreapta paginii nu este foarte convingătoare).
      E curios, totuși, că lumea nu prea se apropie de cartea aceasta - am observat că pe Fb oamenii au reacționat pozitiv la ea, chiar mă gândeam că, uite, Pavese are fanii lui, iar eu l-am ocolit în toți acești ani! Dar poate că oamenii care intră în librărie nu sunt aceeași care stau pe Facebook. :))

      Aaa, ce fain, Ludmila Ulițkaia pe care eu am descoperit-o abia anul trecut! :D Nu știu dacă ai observat că a devenit rapid una dintre scriitoarele mele preferate. :) Probabil că nu voi mai reuși să citesc ceva de ea până la finalul anului, dar nu mă las până nu termin toate cărțile care s-au tradus la noi. Am văzut că urmează să apară în engleză un alt roman de-al ei, The Big Green Tent, și sper să fie tradus și la noi.
      Gata, după ce termin cartea lui Nabokov (care-mi place la nebunie) mă apuc de Femeile lui Lazăr - de-abia aștept! :)

      În ce privește cartea islandezului, eu zic să îți deschizi inima cât poți tu de larg, pentru că nu vei (mai) suferi. :)

      Ștergere
    2. stii, sunt multi oameni care se plang ca librariile vand acum mai mult obiecte de design, ceaiuri sau genti si alte chestii de cadou pentru ca, vai!, unde sunt cartile? pai, cartile le cumpara lumea de elefant sau alte site-uri care, na, au reduceri mari. nu zic ca toate librariile au cei mai buni si plini de viata librari, dar pentru mine conteaza mult atmosfera din librarie, faptul ca ma pot plimba printre carti si ca le pot atinge conteaza mult cand decid ce vreau sa mai citesc. dar gata, s-a starnit "sindicatul" din mine si ma enervez :))

      Ștergere
    3. Mda, din păcate librăriile nu mai pot supraviețui din vânzarea exclusivă de cărți și papetărie, nu când „librăriile” on-line practică reduceri atât de mari. Dacă n-ar exista concurența asta, iar cărțile ar avea cam aceleași prețuri peste tot, probabil că librăriile s-ar diferenția în funcție de atmosferă, librari, evenimente, promoții temporare șamd. E drept că lumea nu și-ar mai putea cumpăra zece cărți la preț de cinci, dar, la o adică, cât de mult poți citi într-o lună? Realitatea e că mai toate cărțile astea zac apoi necitite prin biblioteci...

      Ha, probabil sub influența comentariului tău, am visat azi-noapte că aveam un stand într-o librărie, unde am selectat câteva cărți care mi-au plăcut, precizând cărei stări, așteptări sau persoane i s-ar potrivi fiecare. :)) Mă gândesc acum că treaba asta chiar ar putea fi făcută în realitate, dar apelând la un blogger sau un critic literar cu un nume consacrat, cunoscut de public.

      Îmi imaginez că e tare fain să te afli toată ziua printre cărți, să citești câteva pagini din cele care-ți atrag atenția și să descoperi că s-ar putea să fie niște lecturi minunate. Am făcut asta de curând și m-am hotărât să citesc ”Munții roșii” de Petra Hulova și ”Suntem deja uitarea ce vom fi” de Hector Abad Faciolince, care par promițătoare. Pe calculator nu am răbdare să citesc cele câteva pagini oferite de editură, dar cu cartea în brațe e cu totul altceva. Nu mai făcusem asta de multă vreme, mulțumesc, mi-ai adus aminte de obiceiurile bune și uitate. :)

      Ștergere
    4. hmm, ai trecut cumva prin libraria noastra? cele doua titluri stau unul langa altul pe masa de promotie a editurii :D
      oricum, ma bucur sa aud ca am "ajutat" un pic :)

      Ștergere
    5. Nu cred că am trecut prin librăria voastră... Cartea lui Abad Faciolince era la raft și parcă n-am văzut vreo masă de promoție a editurii. Oricum, voi repeta experiența. :) Sunt cărți și autori despre care nu știu nimic, așa că lectura unor pagini aleatorii mi se pare cea mai bună soluție.

      Ștergere
  2. Superba recenzie, Ema, mi-ai amintit de cît de mult mi-a placut Casa de pe colina - Pavese suna exceptional în italiana, tre sa mai caut cîte ceva de el, cred ca chiar Vara de neuitat pe care am citit-o în copilarie cînd era greu sa apreciez o astfel de proza. Ai subliniat foarte bine felul în care reuseste sa surprinda inefabilul în normalitate!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stela, draga mea, eu adineaori mă delectam cu confesiunile tale teribil de savuroase despre viața de expat, însă n-am apucat să termin de citit tot textul (revin). :))

      Oai, îți mulțumesc tare mult, comentariul tău mi-a luat o piatră de pe inimă! A fost foarte greu să transmit ceea ce simțeam despre proza lui Pavese - de fapt, când m-am așezat în fața calculatorului, eram convinsă că nu voi putea spune mai nimic. Chiar asta gândeam: ce scriu eu acum despre această carte? Ce s-a întâmplat oare aici? Dar s-a întâmplat ceva?! Am senzația că aprecierea lui Pavese vine cu timpul și exercițiul, adică e un gust care se capătă și trebuie educat. Prea vorbește despre nimic (în aparență) și la o primă vedere poate plictisi și nedumeri. Eu una nu sunt convinsă că am înțeles cu adevărat despre ce este vorba în Plaja.

      Aham, să înțeleg așadar că Pavese se ocupa în mod frecvent cu surprinderea inefabilului în normalitate? Hmm, interesant. :) Chiar aș vrea să citesc Casa de pe colină, oare îți lasă aceleași senzații ca aceste două proze? Te invidiez acum că îl poți citi pe Pavese în original. :D Nu mă îndoiesc că experiența lecturii este cu totul alta - cum a fost pentru mine spaniola lui Juan Rulfo în Pedro Paramo (extatică de-a dreptul!).

      Ștergere
    2. Pai daca poti spaniola, ar trebui sa poti si italiana. Eu inteleg spaniola foarte bine, numai la vorbit am probleme, ca o încurc cu italiana de numa numa! Ia încearca, asa de curiozitate! Uite ce frumos începe:

      Già in altri tempi si diceva la collina come avremmo detto il mare o la boscaglia. Ci tornavo la sera, dalla città che si oscurava, e per me non era un luogo tra gli altri, ma un aspetto delle cose, un modo di vivere. Per esempio, non vedevo differenza tra quelle colline e queste antiche dove giocai bambino e adesso vivo: sempre un terreno accidentato e serpeggiante, coltivato e selvatico, sempre strade, cascine e burroni. Ci salivo la sera come se anch'io fuggissi il soprassalto notturno degli allarmi, e le strade formicolavano di gente, povera gente che sfollava a dormire magari nei prati, portandosi il materasso sulla bicicletta o sulle spalle, vociando e discutendo, indocile, credula e divertita.

      Ștergere
    3. Pot spaniola, dar foarte chinuit. :)) A fost o provocare pentru mine să citesc Pedro Paramo în original și aş fi vrut să continui lecturile în spaniolă, dar n-am mai avut timp. Adevărul e că înțeleg mai bine italiana, dacă se poate spune așa ceva. Mulțumesc pentru paragraf! M-am blocat la boscaglia, care se leagă probabil de bosque - pădure, burroni habar n-am ce poate fi (nici sfollare și prati), iar materasso înseamnă oare saltea?! Hmm, aș putea încerca, așa, ca o nouă provocare - dar la iarnă, când am timp mai mult. :)

      Ștergere
    4. Hi, hi, nici o sansa sa-ti spun ce-nseamna, pune mîna si cauta :))))). Asa-i ca suna bine? Mai vrei? :))))

      Ștergere
    5. M-ai convins, Stela! Voi citi cartea lui Pavese în italiană - dar la iarnă. :D
      Am căutat cuvintele, cum să nu - ca să vezi, materasso chiar înseamnă saltea (mă gândisem că seamănă cu mattress). :))

      Ștergere
  3. Cesare Pavese e pe lista mea de citit, abia astept sa ajung la el.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu știu dacă ai mai citit ceva de Pavese până acum. Pe mine m-a surprins stilul său și aplecarea spre fine observații psihologice. Stela a spus foarte bine mai sus: Pavese „reușește să surprindă inefabilul în normalitate”.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...