Orbitor. Aripa stângă - Mircea Cărtărescu

marți, 15 martie 2016


Au trecut câteva săptămâni de când am terminat Orbitor. Aripa stângă de Mircea Cărtărescu, însă amintirile acestei călătorii stranii, în care realismul izbucnește în fantezii halucinante și teorii ermetice, au rămas la fel de intense ca în timpul lecturii. Nu am cum să mă scutur de imaginile superbe pe care le naște proza lui Cărtărescu, căci mi-au rămas cizelate în memorie ca și cum ar fi făcut întotdeauna parte din mine, desprinse poate din rezervorul mai vast al visului universal, în care pătrunde și mintea mea în timpul somnului. 

Se spune că visul în literatură este demodat, însă regulile acestea absurde trebuie aruncate la coș când vine vorba despre Orbitor sau Nostalgia, unde oniricul este esențial și revelator, o parte intrinsecă a triplului domeniu pe care scriitorul se mișcă nestingherit. Poate că în mijlocul acestei cărți nu se află decât un urlet orbitor, apocaliptic, spune naratorul Mircea, cel care ne conduce prin labirintul de amintiri, închipuiri, vise și idei incredibile, în căutarea ieșirii spre adevărata lume, care nu e lumea în care ne naștem, trăim și murim. 

Căci nu descrii trecutul scriind despre lucruri vechi, ci aerul cețos dintre tine și el. Felul în care înfășoară creierul meu de acum creierele mele de sub țestele tot mai mici, de os și cartilagii şi pieliță. Tensiunea și neînțelegerea dintre mintea de acum şi cea de acum o clipă, și cea de acum zece ani. Interacțiunea lor, amestecul lor una în imageria şi emoția alteia. Cîtă necrofilie e-n amintire! Cîtă fascinație pentru ruină și putrefacție! Cîtă scotocire de medic legist prin organe lichefiate! Gîndindu-mă la mine de la diferite vîrste, ca tot atîtea vieți anterioare consumate, e ca şi cînd aș vorbi despre un șir lung, neîntrerupt de morți, un tunel de corpuri murind unul într-altul. (pag. 15)

După ce am citit Nostalgia, care mi-a plăcut nespus de mult, mi-am făcut curaj pentru primul volum din Orbitor, o trilogie care mi se părea extrem de dificilă. Temerile mele, care între timp s-au dovedit în mare parte nefondate, au fost alimentate de impresia rămasă din adolescență, când am citit prima dată Orbitor. Aripa stângă și n-am înțeles mai nimic. Nici măcar nu mai țineam minte dacă am dus cartea până la capăt, însă, cu această nouă lectură, am constatat că multe întâmplări și imagini îmi sunt familiare. E adevărat că unele bucăți-capitole sunt teribil de complicate și n-am înțeles mare lucru nici acum - poate nu degeaba scriitorul o numește o carte ilizibilă -, însă, în cea mai mare parte, romanul mi-a trezit furnicături de plăcere, m-a entuziasmat și m-a obsedat zile în șir. 

În bucățile inteligibile, Cărtărescu pare că scrie special pentru mine, căci subiectele și scriitura lui au inundat cu bucurie pură cele mai intime cotloane ale minții mele. Nu mă aștept să aibă același efect asupra tuturor, însă experiența mea cu primul volum din Orbitor se rezumă la asta: multă bucurie și enorm entuziasm, împletite cu o mare confuzie. Am simțit cum creierul mi s-a expandat treptat, primind toate aceste posibilități și închipuiri mirobolante, trăind preț de câteva zile într-o lume fantasmagorică la granița dintre realitate și imaginar - o lume lipsită însă de granițe, în care negânditul și neimaginatul devin posibile. 

Bucureștiul lui Mircea Cărtărescu


Am fost fascinată de Bucureștiul văzut prin lentila scriitorului, un organism viu, într-o continuă metamorfoză: are rinichi care îi sunt striviți, clădirile demolate arată ca o dantură ruinată, orașul pare o machetă de sticlă umplută cu sânge. 

Uneori, organismul urbei împrumută elemente din anatomia feminină: cupolele clădirilor sunt sâni monstruoși și obraznici, apusurile văzute de la înălțime îmbujorează niște obraji imenși, ouăle de calcar ale ghirlandelor ornamentale conțin fetuși dezgustători, ușile sunt porți către galerii subterane, care conduc într-un întuneric plin de mister și necunoscut. Uneori, galeriile sunt moi și elastice, cu pereții străbătuți de vinișoare, ca și cum ar fi create din țesuturi vii, vascularizate, și conduc spre săli mistice, unde devenim martorii unor întâmplări uluitoare, cu o puternică tentă grotescă, iar uneori și cu o doză de brutalitate dificil de suportat. Erotismul străbate romanul ca un fir roșu ce se împletește cu cel albastru al rațiunii, cel violet al misterului, cel negru al morții și cel alb al purității.

Alteori, clădirile sunt conectate în mod misterios, căci, ieșind pe acoperișul unui mic bloc străjuit de gorgone, te poți trezi înapoi de unde ai plecat, în fața apartamentului de la etajul cinci al unui bloc socialist, unde, după toate regulile logice și estetice, n-ar trebui să existe nicio fărâmă de magie și mister. Și totuși, acestea există, căci nu locul, ci mintea celui care privește este cheia spre tărâmul tuturor posibilităților. Protagonistul Mircea se dovedește a fi un rezervor potent din care țâșnesc cele mai sălbatice și mai fanteziste închipuiri, proiectate pe pânza vastă a orașului.

A căuta un corespondent în realitate pentru aceste locuri este un demers zadarnic, căci multe dintre ele încep și se continuă doar în vise, trăind în mintea autorului în acea zonă în care visul nu poate fi distins de amintire - două elemente nedespărțite în vremea copilăriei. În proza lui, Cărtărescu restituie fascinația copilului care pătrunde în necunoscut și nefamiliar, atingând misterul fără a-l putea desluși pe deplin; un filon din acest filtru magic prin care este privită lumea continuă să existe în mintea scriitorului adult, care este stăpânul unui triplu imperiu alcătuit din realitate, halucinație și vis. 

Blocul, foișorul Miliției, lipit de el, aleea Circului şi ciuperca lui albastră înconjurate toate de plopi cu crengile sucite în entre-lacs renascentiste (...) par a trăi cu adevărat doar în mintea mea, ivite palide, spectrale dintr-un abis emoțional. Totul e straniu, fiindcă totul e de demult. Și fiindcă totul e-n locul acela unde nu poți distinge visul de amintire, căci aceste mari zone ale lumii nu erau pe atunci încă dezlipite-ntre ele. Și a trăi straniul, a simți o emoţie, a rămîne-mpietrit în faţa unei imagini fantastice înseamnă mereu unul și-același lucru: a regresa, a te întoarce, a coborî în miezul arhaic al minții tale, a privi cu ochii unei larve umane, a gîndi ceva ce nu e gîndire cu un creier care nu e încă un creier, și care contopește într-un miez de plăcere sfîșietoare ceea ce noi, crescînd, despărțim. (pag. 218)

Trecutul este cheia


În mansarda lui, aureolat de singurătate și nostalgie, un Mircea matur încearcă să înțeleagă cine este și să-și amintească ceea ce nimeni nu-și poate aminti. Întotdeauna a sperat că viața lui va avea un sens, chiar dacă acest sens îi va rămâne inaccesibil. Textul pe care-l scrie în fața ferestrei rotunde, la ultimul etaj al unui bloc stacojiu de pe strada Uranus, reprezintă sudoarea, sperma și lacrimile de pe cearceaful unui bărbat tânăr.

Incapabil să își imagineze viitorul, el suge o măduvă stranie din oasele amintirii, străbătând un cimitir al vieților anterioare consumate, regresând spre obârșie pe cablul ombilical ce leagă eurile fiecărui moment - un șir imens de păpuși rusești, fiecare gravidă cu cea dinaintea ei, și totuși născându-se din ea. Este vorba totodată și de o călătorie lăuntrică, de incursiuni în corpul material urmând o hartă absconsă, care indică o geografie interioară cu locuri greu accesibile și încăperi interzise, unde Mircea capătă acces prin versuri sau muzică. 

Visele recurente cu un zgomot amplificat până la flacără, avute în adolescență, îi dau sentimentul predestinării și convingerea că este chemat către ceva, deși este ținut în anticamera înțelegerii. Își dă seama că trecutul lui este cheia, că trebuie să înceapă marea lectură. Însă memoria lui, insecta adultă a cărei larvă este viața lui, pare un muzeu-capcană unde totul este fals, unde nu știe încotro să se uite și în cine să se încreadă. Fiecare vârstă și fiecare casă în care a locuit este un filtru care le deformează pe cele anterioare. Uneori, apar rare străfulgerări de amintiri fidele, din vremea când vedea lumea cu ochi mari și gândea cu un creier mic, rudimentar.

Eram chemat către ceva, se arătau semne, coincidențele se înmulțeau, în minte mi se arătau imagini imperioase şi ciudate, dar eram ținut mai departe în antecamera înțelegerii. Aş fi preferat tortura eternă, dacă eram predestinat torturii. Trecutul meu era cheia, semne tulburi îl arătau ca lizibil, trebuia să-ncep o dată marea lectură, dar nici o stelă nu se arăta ca să-mi lumineze deodată înțelegerea. Nu știam dacă șirurile vieții mele (voci şi atingeri, nori şi orașe, rîsete şi pămînt plin de rîme) se citesc vertical sau orizontal, de la stînga sau de la dreapta, sau dacă nu cumva trebuia să merg înainte și înapoi în boustrophedon-ul copilăriei mele, dacă e o scriere pictografică sau fonetică, dacă este o scriere. (pag. 312)


O căutare și o reinventare


În textul și în corpul lui este închistat adolescentul Mircea, care, de la fereastra camerei sale dintr-un bloc de pe Ștefan cel Mare, îmbrățișează cu privirea întregul București ce îi pătrunde în corp și în creier. Orașul îl spionează la rândul său pe băiatul retras și melancolic, adâncit în gânduri, care scormonește în cele mai obscure unghere ale memoriei pentru a recupera locurile prin care a trecut de la naștere: case și camere ca niște compartimente de cochilie ce s-au astupat pe rând, barându-i accesul spre trecut. 

Mi-a venit în minte o imagine din extraordinarul roman al lui José Donoso, Obscena pasăre a nopții, unde personajul principal zidește ușile și ferestrele Casei de Exerciții Spirituale a Încarnării din Chimba, ascunzând camerele și coridoarele în spatele unor pereți falși - așadar, un proces inversat față de cel pe care-l urmează protagonistul Mircea, care se luptă să înainteze contra curentului temporal, zgâriind câte puțin ușile ce se pot dovedi în orice moment doar butaforii pictate pe pereți, sfărâmând câte puțin zidurile aparent impenetrabile care-l izolează de primii săi ani de existență. 

Însă, după cum ne dăm seama curând, demersul lui de reîntoarcere în timp depășește cu mult granița nașterii sale: călătorim odată cu naratorul în timpurile legendare ale întemeierii așezării Tîntava de către neamul Badislavilor, dar și în tinerețea mamei lui Mircea, Maria, care l-a fascinat întotdeauna pe băiat în ciuda aparentei sale simplități. Mama, cea al cărei trup a devenit un teritoriu interzis, înstrăinat bucată cu bucată, pe măsură ce copilul a crescut. Așa cum recreează Bucureștiul, Mircea reinventează o istorie fabuloasă a familiei sale, în care mama - acea femeie neutră, pentru care și-a pierdut la un moment dat adorația - este înzestrată cu o existență extraordinară, primind un rol esențial și căpătând dimensiuni monumentale, de idol și ființă mitologizată.

Predestinare și metamorfoză


În lungile plimbări pe străzile orașului, Mircea caută cu febrilitate compartimentele zidite ale cochiliei sale, case visate și case pe jumătate închipuite regăsite uneori în realitate. El are impresia că nimic nu este întâmplător și că se mișcă pe un drum predestinat, iar cineva creează în jurul lui existență. Cu o vanitate care pe unii cititori i-ar putea deranja, Mircea se vede pe sine așezat în centrul unei pânze complicate, unde obiectele și ființele sunt create special pentru el, timp de câteva clipe, atât cât le privește și interacționează cu ele. 

Scaunul nu avea istorie, ci se zămislise acolo pentru doar o oră, într-o casă clădită pentru o oră, locuită de o fată cu sînii deja mari și rotunzi, dar fără calități, fără moliciune și căldură, fără structură internă. Dacă m-aş fi apropiat de Anca şi i-aş fi mîngîiat sînii, ei şi-ar fi căpătat atunci, pe loc, elasticitatea şi parfumul, ca să şi le piardă apoi instantaneu. Mă mişcăm încet, pe un drum predestinat, şi cineva crea în jurul meu existenţă. Da, eram sigur: mi se construia viața, un artist metafizic inventa secundă de secundă miliardul de amănunte, butaforie exuberantă și răpitoare, suprafață irizată dincolo de care era poate o radianță omogenă, sau indescriptibilul. Firește, această imensă aparență putea oricînd să-și asume și aparența profunzimii. (pag. 82)

În peregrinările lui apar de nicăieri personaje bizare, cu nume care protagonistului îi sunt familiare, nu însă și nouă, voyeuri inopinați într-o poveste care nu ne aparține: Anca, cea cu țeasta tatuată, Herman, un paznic la granița cu altă lume, Felicia, care rămâne doar un nume fără istorie. Sunt oameni compleți, lipsiți însă de interioritate, făcuți să existe, dar fără a percepe existența, ca și cum au fost creați pentru a popula istoria altcuiva - o urzeală densă a unui păianjen gigantic în care sunt prinși cu toții, fără a putea evada. 

Egocentrism, control, subordonare, zeificare. Privind în centrul rețelei de desene minuscule tatuate pe țeasta Ancăi, Mircea are revelația întregului, un Tot care are chipul lui. El își observă corpul în oglindă, fără a înțelege cum funcționează aparatul fragil de materie organică, temându-se că va pierde controlul asupra lui; în același timp, își dorește ca această siguranță interioară a mobilității să se extindă dincolo de granița pielii, astfel încât orașul să devină propriul său corp artificial, pe care să-l poată manevra.

Uneori, au loc metamorfoze (trupurile, adesea cele moarte, sunt transformate în coconi și larve cu trompă), iar identitățile migrează de la un personaj la altul: prințesa din halucinație, cu oribila ei tumoare, se transpune într-o banală femeie de la Obor; Herman din istorisirile Ancăi apare la etajul opt al blocului de pe Ștefan cel Mare, unde este un vecin bețiv și cocârjat care trezește teama copilului Mircea. 

De la fluturi la entități absconse


Orbitor. Aripa stângă este o carte ca un insectar, căci peste tot sunt larve, păianjeni și fluturi reali sau metaforici: marea pată roșiatică în formă de fluture de pe șoldul Mariei, inelul Mioarei, cu un fluture a cărui aripă dreaptă este trasată cu o linie fermă, iar cea stângă din puncte, fluturi uriași care însămânțează femei și bărbați deopotrivă. Forma se regăsește și în anatomia umană: fluturul uterin și cel al coloanei vertebrale, creierul care seamănă cu un lepidopter ale cărui aripi sunt întinse în ambele emisfere cerebrale ale craniului. 

Lumea este observată la toate nivelele sale ierarhice, de la cele mai neînsemnate ființe până la făpturi gigantice de natură divină, pe care mintea umană nu le poate cuprinde, ci cel mult intui. Pornind de la insecta minusculă dintre paginile cărții, care nu știe că lumea ei înseamnă ceva, că poate fi citită, și pentru care Mircea poate reprezenta un Dumnezeu, devenim conștienți de posibila existență a unei entități colosale, care își deschide pleoapele spre o lume orbitoare de un grad mai înalt, cineva sau ceva care ține în mâini lumea noastră, așa cum Mircea își pleacă privirea asupra cărții în care trăiește nevolnica insectă. Însă dacă este așa, ce minte ne-ar trebui oare pentru a înțelege cartea în care ne găsim?

Mircea vorbește, printre altele, despre faptul că suntem ființe amfibii între cer și pământ, larve ale unei ființe astrale. Deși am avut norocul să nu ne naștem râme sau bacterii lipsite de senzații și conștiință, e posibil să nu cunoaștem vreodată adevăratul univers, în raport cu care mintea umană reprezintă doar o mizerabilă conștiență. Religiile sunt organe senzoriale cu care lumea noastră pipăie ceea ce ne transcende și ne creează; după cum spune naratorul, religia este singura cale pe care mintea o poate imagina, singura ieșire din lume pe care o poate detecta. De la atributele religiei putem începe căutarea unei ieșiri spre adevărata lume, care nu este cea în care ne găsim; o ieșire care nu există până nu începem să o căutăm, și pe care o putem găsi pe neașteptate într-o carte, un tablou sau un gând.

Teorii ermetice


Despre ce este vorba în fragmentele pe care nu le-am înțeles decât într-o mică măsură? Ei, tare aș vrea să-mi explice și mie cineva. Acestea sunt un amestec dens și nebunesc de fizică, biologie și fiziologie, chimie și anatomie, ezoterism și spiritualitate hindusă. Declan, prietenul cu are am citit și am discutat cartea, m-a sfătuit să abandonez încercările mele disperate de a înțelege (unele pagini, pe care le-am citit de nenumărate ori, au ajuns să mă frustreze), căci interpretările nu vor avea oricum o finalitate, și să mă las legănată de dulcea neștiință și de curgerea narațiunii, abandonându-mă ideilor abstracte transformate într-un soi de zumzet melodios. Totuși, despre ce este vorba? 

Despre trecut, care reprezintă totul, și despre viitor, care e înstrăinare, depărtare, răcire. Stăm între trecut și viitor ca un corp de fluture între cele două aripi ale sale - pe una o putem folosi la zbor, cealaltă ne este necunoscută - așadar, cum putem zbura cu o singură aripă? 

Despre faptul că trăim în două medii diferite, iar în noi există o simetrie și o bipolaritate: un pol animal (care corespunde spațiului, căutării, mișcării) și un pol vegetal (care aparține timpului, sufletului, pasivității imobile). Diafragma desparte creierul de gonade, spiritul de materie, memoria de dragoste, spațiul de timp, paradisul de infern. 

Despre o super-minte al cărei fundament este memoria și o memorie universală, Akasia, care cuprinde și distruge ideea de timp. Despre memoria umană care cunoaște doar dimensiunea trecutului și este o mocirlă atomică considerată pe nedrept un fenomen uimitor. 

Despre binele și răul care se acuplează printr-o punte de fire nervoase în marele Creier ce ne visează, despre faptul că participăm deja la Dumnezeire și facem parte din mașinăria care ne inventează moment cu moment. Dar cine este acest țesător, acest constructor care ne visează și care ne-a născut?

Despre un complot între forțele luminii și ale întunericului, care urmărește schimbarea, crearea unei lumi noi, dincolo de bine și de rău, ceva inuman, intangibil, de neînțeles. Despre un ritual sângeros și crud care cere un sacrificiu pentru a fi posibilă nașterea unei ființe care poate pătrunde dincolo de tegumentul lumii cunoscute

Am remarcat totuși unele aspecte mărunte, care pot trece neobservate: [spoiler] lunganul fragil și palid din spital, care suferă de acromegalie (pag. 262), pare a fi Egor din povestirea REM. Coridorul în spirală prin care înaintează Maria (pag. 115) este de fapt trompa unui fluture; n-am înțeles însă ce poate reprezenta construcția din capăt, alcătuită din trei piese - poate un pelvis femeiesc sau o coloană vertebrală alături de coastele simetrice, în secțiune transversală. [spoiler]

Oh, Doamne, singurătatea este doar un alt nume pentru nebunie. Știu bine că nu voi putea niciodată să modific prin voință proprie nici măcar procesul de cariere a dinților mei. Știu că nu pot dicta nici unei zecimi din propriul meu corp. (...) Imaginea înfricoșătoare a morții nu-i pentru mine neființa, ci ființarea fără ființare, viața terifică a larvei de țînțar, a rîmei, a scoicilor pe fundul abisului, carnea vie și inconștientă din care cu toții sîntem bricolați. Vedem lumina cu niște ouă cornoase pline de jeleu, o transformăm în impulsuri electrice și-o transferăm unei grămezi de mucilagii umede dintr-o cochilie de calcar. (...) N-o să putem înțelege niciodată cum poate exista ceea ce, de-a lungul vieții noastre, n-am văzut, auzit, gustat, mirosit și pipăit niciodată. Viața noastră - limitată la universul nostru, înfășurat pe hoitul nostru ca un lințoliu, ca bandajul înstelat al mumiilor. Lumea noastră - cîmpul senzațiilor noastre. Mucegaiul pufos de lumină care ne-acoperă pupilele, pîsla sonoră care ne crește pe timpane. (pag. 213)

Scene și viziuni hipnotice


Romanul este străbătut de imagini extraordinare, pe care mă îndoiesc că le voi uita prea curând. Un loc aparte îl ocupă peisajul nepământean al unui oraș fantomatic, cu temple și palate de marmură trandafirie, cu ziduri și statui sfărâmate la poalele cărora se află marea. Cînd am văzut prima dată hidoasele, înspăimîntător de frumoasele palate-n ruină ale lui Monsu Desiderio, am ştiut că și el a fost acolo, spune Mircea. Monsù Desiderio este numele dat unui artist despre care s-a crezut că a pictat acest gen de scene arhitecturale bizare și fantastice la începutul secolului 17. Ulterior, s-a dovedit că lucrările atribuite acestui Desiderio aparțin de fapt unor pictori distincți: François de Nomé, Didier Barra și un al treilea al cărui nume este necunoscut. (sursa info)


Pictură de Monsu Desiderio (Francois Nomé) - sursa

Alte imagini și tablouri vivante sunt la fel de puternice și persistente: Criștii răstigniți pe crucile de metal ale stâlpilor electrici; proteza găsită în geanta mamei și suprapusă pe cerul incendiat de asfințit, în jurul căreia se alcătuiește, fantomatic, statura uriașă a mamei; femeia goală din lift care a născut și a alăptat un imens fluture albastru; băiatul cu un păianjen în țeastă, a cărui umbră este jertfită într-un ritual păgân; râul înghețat sub care dormitează lepidoptere gigantice, cu carne sticloasă și aripi ca pânzele de corabie; imensa sală subterană cu statui infirme și galerii ce se încolăcesc pe distanțe interminabile; morții neglijați de rudele lor zăpăcite de aburii macului, care ies din satul lor subteran și se răzbună; personajele secundare care pătrund în zonele încă nescrise ale poveștii, unde totul se estompează, se resoarbe și dispare.

Curînd, noaptea îi deveni suspectă. Străduţele mocirloase se multiplicau, iar stelele, deasupra, nu mai erau aceleași: stinse și apropiate ca un decor naiv. Gardurile, de-a lungul cărora își trecea degetele, distrat, căpătară un luciu de carton. (...) "Ce dracu", își spuse tînărul, trecîndu-și o mînă prin păr. Părul îi era acum compact ca o bucată de cauciuc. Cînd mîna-i coborî peste față, simți trăsăturile tocite, înmuiate, ca modelate în porțelan. Spațiul vizual însuși se-mpăienjeni. Costel își privi, ca un somnambul, mîna stîngă: degetele se resorbeau ușor în lățitura palmei. Într-o străfulgerare, își dădu seama că iese din Poveste, că a ajuns în ariile laterale, unde totul se hașurează, într-o lume care abia se formează, cu spațiul şi timpul ei abia înmugurite. Înaintă totuși, pînă cînd din el nu mai rămase decît înaintarea. Lumea era acum murdară și diformă ca plastilina în care-ai amestecat toate culorile, toți omuleții, toți pomișorii. Curînd, orice însușire se resorbi în matca ultimă: noaptea. Ce se disipă și ea în negîndit, nescris, neexistent. (pag. 207)



Editura: Humanitas, 2002
Număr pagini: 347


34 de comentarii

  1. pentru pagina 115, check this up: http://graphicwitness.medicalillustration.com/imagescooked/7488W.jpg

    & nu cautati totdeauna sa intelegeti 'ce a vrut sa spuna scriitorul'.

    oare in volumul 1 sunt scenele cu fluturii vizibili sub stratul de gheata de pe dunare si cu statuile din subterana sau ceva de genul? mi s-au parut inspirate din v-ul lui pynchon si din sabato, despre eroi si morminte. bine, si doamnei cernat i se pare ca tot solenoidul e inspirat din pendulul lui foucault. dar asta e pozmodernismu, n-ashea?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. a, da, in volumul 1, le-atz si pomenit, numa ca articolele lungi ma descurajeaza si nu le pot ceti rand cu rand. de-aia e mare vali petcu!

      Ștergere
    2. A, oau, nu știam că urechea internă are o asemenea arhitectură! Mulțumesc pentru informație! Cunoștințele de medicină ar fi fost cu siguranță de ajutor pentru a descifra anumite pasaje ale cărții. :)
      Îmi pare rău că n-am răspuns la timp și v-am făcut să mai citiți încă un paragraf din această recenzie kilometrică. Asta e, mai scurtă nu puteam s-o fac. Nu știam cine e Vali Petcu, aham, Zoso. Nu-l citesc. Scrie și despre cărți, să înțeleg?
      Se pare că imaginea cu fluturii de sub gheață a rămas imprimată în memoria multor cititori, m-a mai întrebat o prietenă dacă se vorbește despre ei în primul volum. Tot aici apar și statuile din sala subterană, da. Cele cu felurite infirmități. Îmi vine să caut cavoul de la Bellu prin care se poate intra în această sală. :)
      Ajung și la Solenoid, cine știe când. Pendulul lui Foucault nu prea mi-a plăcut, sper ca Solenoidul să nu-i semene. În schimb, am devenit foarte interesată de cartea lui Sabato - dar mai întâi să citesc Tunelul.

      Ștergere
    3. da, parcă era ceva trilogie și la sabato, iar tunelul era prima, n-așea?
      vali petcu nu prea scrie despre cărți, dar dacă ar scrie ar face-o pe scurt. gen: "mircea cărtărescu- orbitor. am abandonat-o după 20 de pagini. sunt fantezii pe care nu le mai am de la 13 ani." sau poate nu.
      principalul scop pentru care am făcut facultatea de medicină a fost de a pricepe mai bine cărțile lui mc. nostalgia, mai exact, că restul au apărut mai apoi. îmi amintesc bine, era prin 94,95, mă aflam în cine știe ce amfiteatru (poate la marie curie?) și citeam în suplimentul cotidianul, litere arte & idei, un interview cu mc, în care spunea că intenționează să publice un roman intitulat orbitor. adverbul orbitor, preciza el. și alăturat era un fragment, cel cu femeia din lift. sau poate au fost două articole distincte, interviewul și fragmentul. ce mai conteaza? lai-ul e mort, iar eu mă pregătesc să dau admiterea la facultatea de matematică. din cauza solenoidului, vezi bine!

      Ștergere
    4. Am aflat că este o trilogie căutând Despre eroi și morminte. Oricum vreau de multă vreme să citesc Tunelul, poate cu ocazia asta mă mobilizez.
      Oare ce-ar zice domnul MC dacă ar afla că cineva a făcut facultatea de medicină presimțind că-i va trebui pentru a înțelege trilogia Orbitor? Din câte îmi amintesc, în Nostalgia nu e nevoie de asemenea cunoștințe.
      Of, cu matematica stau și mai prost, sper să înțeleg măcar o cincime din Solenoid.

      Ștergere
    5. Can you read English or Spanish Radu? The novel 'Palinuro of Mexico' by Fernando del Paso is as complex and imaginative as 'Orbitor', and it is full of medical terminology, descriptions of diseases etc. It's an amazing book for which your training would a perfect match!

      Ștergere
    6. well, i can, but medical books and magazines only. fiction is too hard to handle

      Ștergere
    7. Haha, I can see you are promoting 'Palinuro of Mexico' on all levels. :)) Let's hope it will also be translated into Romanian, as I might gather the courage to read it, too. I have an inkling that Radu will certainly enjoy it, since it's a difficult book - plus the medical stuff. :)

      Ștergere
    8. am fost acuma la capitala si am rasfoit niste carti din biblioteca batraneasca. unde scurte, cele 6 volume ale monicai lovinescu. ce sa vezi, si acolo am intalnit comparatia cartarescu- eco's foucault.

      Ștergere
    9. Nu știam de cărțile astea, le-am căutat un pic pe net. O fi ceva, atunci - orice scriitor e influențat de unul sau altul din autorii mari care l-au precedat, sau cel puțin au preocupări care se întâlnesc pe un teren comun. Mie Orbitor nu mi-a trezit amintiri din Pendulul lui Foucault (deși, dacă stau bine să mă gândesc, sunt într-adevăr asemănări la nivel de teorii ezoterice), dar nu sunt eu în măsură să-mi dau cu părerea în astfel de chestiuni. E curios totuși că n-am rezonat cu Eco, în schimb Cărtărescu a reușit să-și croiască drum spre mintea și inima mea, chiar dacă și el vorbește de o mulțime de lucruri ininteligibile (pentru mine).

      Ștergere
  2. Your thoughts certainly flowed Ema, but this is a particularly frustrating instance for me because the translation is unbearable over this length. I understood a certain amount of what you wrote, but this was not a situation in which I wanted to let the images and descriptions wash over me as I clung, like a drowning man, to some pieces of timber as the boat floated away! But it is wonderful that you have managed to say so much about this amazing novel. I am filled with admiration and I hope that many people will be so fascinated by what you have written that they will want to read the novel. Oh you lucky Romanians who can read it all! I might never get to read books 2 & 3 as there seems to be no plan to translate them.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Declan, I'm sorry that you had to go through a bad translation of my review, I wish you hadn't tortured yourself with that. I wrote some convoluted sentences and I imagine how awful they sound in a deficitary translation.
      Haha, I don't think many people will read my review, it's too long and they have better things to do with their time. :)) I already knew that, but decided not to censor myself and to write everything I wanted. I only hope that at least one or two paragraphs will be enough to kindle the interest of potential readers.
      It's ironic that we Romanians can read the other two volumes at any time, yet few people do it. I hope I won't be among them and turn to volume two at some point, not too late, though, as I might forget some things that took place in volume one. Oh, but there are so many details that it's impossible to remember them all!
      Thank you, Declan, if it weren't for you, who knows when I might have read Blinding! You know I have a fondness for procrastination. :))

      Ștergere
    2. Ha, ha learn Romanian, Declan, it's time!

      Very interesting your review, Ema, it made me remember many scenes of the book, even though I did not like it as you did, it seemed to me too crowded with symbols and mythology and Freudism, and its onyrism was unbearable sometimes :D :D! Anyway, I think your review would guide many a reader through the maze of the novel!

      On the other hand, I was truly sorry to hear you didn't enjoy Foucault Pendulum. It is one of my favourite books of all times!

      Ștergere
    3. You're right Stela, if Radu studied medicine in order to increase his understanding of the novel the least I can do is to give a year or two to learning Romanian so that I can read the two untranslated volumes of 'Orbitor'! I'll have to be a very, very good student however because, as you'll know, he loves using long, abstruse words.

      I'm intrigues now to try 'Foucauld's Pendulum'.

      Ștergere
    4. Or, at least to read Ema's insightful reviews!

      Yep, I'd be curious to know your opinion of Eco's novel. I intend to re-read it one of these days...

      Ștergere
    5. Haha, what a discussion you've started here in my absence! I had a photo session and later went to an event, so I wasn't able to reply in due time.

      Stela, it's funny that some of the reasons you stated for downgrading your experience with Blinding are exactly my reasons for not enjoying Foucault's Pendulum. :)) I was overwhelmed by the huge amount of symbols, speculations, esoteric references and conspiracy theories, which turned the reading into a chore. I couldn't connect to the story and live inside it, except for a few pieces of it that I did enjoy. The opposite happened with Blinding, maybe because Cărtărescu talks about things that are closer to my world. I am really curious now to see what Declan thinks of Foucault's Pendulum - Declan, I thought you've already read it! :)

      Neat observation about Freudism, I didn't take that into account! I am sure I missed a lot of things, many of which require a certain knowledge that I don't possess.

      Haha, I am sure there are people who have learned French, Spanish or German in order to read certain authors in the original, but I don't think anybody is crazy enough to do the same with Romanian. :))

      Ștergere
    6. You're right, there are a lot of symbols in Foucault's… too. But the ludic approach is so obvious (for me, at least :D) that they didn't seem a burden, rather a cosmic literary joke. On the other hand, while reading Orbitor I had sometimes the impression the author was trying too hard to impress, or that he was showing. I like some of his prose, Nostalgia was my favourite, but I enjoy his poetry more. Levantul is amazing with his ludic allusions and intertextuality mainly with Romanian literature.

      Ștergere
    7. Şi mie cred că-mi place o idee mai mult poezia lui Cărtărescu decît proza. Levantul mi-a plăcut la nebunie. :)
      ;)

      Ștergere
    8. M-ați făcut curioasă în privința Levantului, deși observ că nu reușesc deloc să citesc poezie, chiar dacă îmi propun asta regulat. Recent am fost atrasă de poemele lui Omar Khayyam, pe care le-am ascultat la un soi de eveniment. Am ajuns la concluzia că ar fi mai eficient să mi le citească cineva, de preferat pe fundal muzical. :))

      Stela, eu am perceput primul volum din Orbitor ca pe o continuare a lumii din Nostalgia, scris cam în aceeași cheie, dar diferit prin bucățile cu teorii bizare și ininteligibile (o extensie a Mendebilului, poate), unde autorul poate lăsa, într-adevăr, impresia că se străduiește să impresioneze. Eu una am privit aceste părți ca pe rezultatul unei nebunii și a unei febrilități psihedelice, care se potrivesc perfect cu rolul asumat de zeu al unei împărății de hârtie și cuvinte. Privind totul din acest unghi, nu m-au deranjat nici cuvintele pretențioase, care am observat că trezesc în unii cititori un soi de complex de inferioritate, transformat apoi (firesc, s-ar zice) într-un fel de ostilitate față de Cărtărescu. Nu e cazul tău, desigur. :))

      Ștergere
  3. @Ema:

    M-am bucurat mult că ai scris recenzia asta şi, dacă nu ţi-am mai spus, datorită recenziei la Nostalgia te citesc eu. Adică pe vremea cînd era ea proaspăt scrisă am ajuns pe blogul tău şi am fost foarte impresionată de modul în care scrii. Jos pălăria! :> De atunci am citit multe dintre recenziile tale, dar încă mai am destule.

    Mă mir că nu ai listă de cuvinte necunoscute la finalul postării!!

    Ţi-am scris deja că în timp ce îţi citeam recenzia la Orbitor m-a apucat un chef nebun să recitesc Invenţia lui Morel de Bioy Casares, ceea ce am şi făcut.
    Mulţumesc. :>

    M-am mai mirat că nu scrii nimic de "mise en abyme" (mhhh, nu are traducere în română?), mie mi se pare un procedeu esenţial la Cărtărescu.

    Acum:

    @Declan:

    Here is a link to start your romanian journey. :)

    http://www.memrise.com/course/450032/duolingo-romanian-vocabulary/

    If you're lucky, there will be soon a romanian course on duolingo:

    https://incubator.duolingo.com/courses/ro/en/status

    Estimated Completion Date: August 1, 2016

    And, since you mentioned it, maybe you should consider studying medicine after this, you know, in order to understand Cărtărescu better. :)

    @Stela Calin:

    Pe mine la Pendulul lui Foucault m-au scos din sărite motto-urile în x limbi, care, cel puţin în ediţia mea în română (Pontica), sînt traduse din doi în doi.
    Sper să-mi permiteţi să vă citez şi să mă ierte domnul Eco, de unde e el acum: "I had sometimes the impression the author was trying too hard to impress, or that he was showing."
    Răsfoind acum Pendulul, am avut un impuls să mă reapuc de el şi, poate, de data asta, să-l şi termin. (Mai amîn totuşi.)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uite-asa o sa ma apuc de recitit Pendulul mai repede decît aveam de gînd :D. Bineînteles ca Eco "is showing", dar asta e boala tuturor scriitorilor dublati de critici si/ sau esteticieni literari - v. si Calinescu al nostru :). Da' prima parte din citatul meu (ce bine ma simt, ca un clasic în viata :D) nu se aplica la Eco - e prea mare (si constient de asta) ca sa-si mai bata capul sa impresioneze pe cineva (nu pot sa scriu despre el la trecut, nu cred c-am sa pot vreodata)!
      Cît despre citate netraduse, va înteleg frustrarea, îmi amintesc editia româneasca a Numelui trandafirului care mi-a pus rau la încercare latina :)))).

      Ștergere
    2. Ia uite ce discuție înfocată ați început voi, în lipsa mea! :D Vio, dar de ce o lași pe Stela să-ți vorbească cu dvs.? :))

      Vio, îți mulțumesc că ai avut răbdare și ai citit recenzia asta atât de lungă! Habar n-aveam că îmi citești articolele datorită Nostalgiei, iată că mai aflu lucruri noi, care mă bucură tare mult! :D
      Hihi, ai dreptate, am uitat cu totul de lista cu cuvinte necunoscute, deși mi le-am scos pe hârtie, ca de obicei. Poate revin la articol și le adaug, deși sunt tare în urmă cu tot.

      De „punere în abis” (așa îi zice pe românește) nu am pomenit pentru că termenul nu-mi este prea familiar (știu doar în teorie ce înseamnă), așa că prefer să nu vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc bine și nici nu le recunosc când dau peste ele. Aici se vede că n-am urmat o facultate de profil și nu stăpânesc un limbaj adecvat și nici noțiuni de analiză literară. :))

      Oai, să știi că tare mi-ai făcut poftă să continui „Invenția lui Morel”, așa că o voi relua cât de curând! Mă bucur că (printr-o asociere, probabil) ți-am trezit cheful de a o reciti.

      Ah, da, ce m-au mai enervat și pe mine toate motto-urile netraduse! Nici nu-mi explic cum am dus cartea până la capăt, pentru că am vrut să o abandonez de nenumărate ori. Poate că am început-o într-un moment nepotrivit, cine știe... Problema e că nu simt deloc dorința să o recitesc - din contră, mi-o amintesc ca pe o ușoară traumă, ha!
      Succes cu Pendulul, poate îl citiți împreună, de ce nu? Cu siguranță, Stela ar fi un partener prețios de lectură, cu toate detaliile și dedesubturile pe care le observă, pe când noi, muritorii de rând, le trecem cu vederea. :)) De data asta chiar nu glumesc! :D

      Ștergere
    3. Many thanks for the link vio. I will give up my job next week and devote myself to gaining such a thorough knowledge of the Romanian language that I will then move to Bucharest to study medicine for several years and then, but only then, will I purchase all three volumes of Orbitor and begin to read them. Medicul Declan vei vedea acum.

      Ștergere
    4. @Declan,
      sounds like a plan. I guess it could work. :)
      Is cailín mé. :)

      Ștergere
  4. Parcă motto-ul primului capitol din Pendului lui Foucault e în ebraică şi a rămas şi el netradus. Am înţeles că e o întreagă nebunie cabalistică, dar să fim serioşi, cîţi înţeleg ebraică fără dicţionar? :)) Probabil că n-are sens să-mi fac inimă rea, la cîte lucruri nu voi înţelege din carte, ce mai contează un motto sau nouă? :)
    Lectură plăcută! :)

    PS Cum, românii nu ştiu automat latina?! :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Românii or fi stiind-o, da' pe mine m-a cam umilit :D, mai ales ca-n facultate mi se paruse ca ma pricep :(.

      Am vazut printre favoritele dv. Matusa Julia si condeierul - mama ce mi-a mai placut cartea asta, alta de recitit!

      Ștergere
    2. Stela este o persoană mult prea modestă, așa să știi, Vio! :D

      Și eu intenționam să recitesc cartea lui Llosa, pe care am impresia că am citit-o, dar s-ar putea foarte bine să mă înșel, pentru că nu mai țin minte nimic (deci e ca necitită, oricum). :))

      Ștergere
    3. ...si timida ...si-am mai fost si bolnav, cum se plingea soricelul elefantului care se minuna cit e de mic :D :D :D.

      Acu' lasind gluma la o parte, nu cred c-ai citit-o, Ema, e greu de uitat cartea asta dupa prima lectura - io am citit-o in liceu si chiar daca nu-mi amintesc detaliile, mi-a lasat o impresie suficient de puternica (e drept, structura ei narativa parea foarte revolutionara prin anii '80)ca sa mi-o amintesc si dupa 30 de ani. Da' merita rau sa fie citita!

      Ștergere
    4. Hihi, măcar să fim noi ca tine când creștem mari! :D :D

      Dap, e foarte posibil să nu fi citit „Mătușa Julia și condeierul”, am început să mă îndoiesc serios de acest lucru. :)) Așadar, ar fi cazul să o citesc, mai ales că pe Llosa l-am cam nedreptățit - am citit o singură carte scrisă de el, „Oraşul şi câinii” (care mi-a plăcut tare mult).

      Ștergere
  5. Îmi amintesc că am citit-o şi că mi-a plăcut, mai mult nu. :( S-o trec pe lista de cărţi pe care-ar trebui să le recitesc. :)

    RăspundețiȘtergere
  6. De Cărtărescu am citit numai două cărți până acum: De ce iubim femeile și Enciclopedia Zmeilor, a doua împreună cu nepoata mea care o avea pe lista de lecturi pentru vacanță. A doua mi-a plăcut mai mult datorită jocurilor lingvistice, nu am crezut până atunci că poveștile pot fi și pentru copii dar și pentru oameni mari. Pot spune că eu și cu soțul meu, căruia i-am citit pasaje, ne-am amuzat mai mult decât eleva noastră!
    ce-mi place din recenzia ta este faptul că Bucureștiul în sine este un personaj al romanului, coboară din fundal în prim plan. O oraș atât de cameleonic, de transformat, de parcă ar fi din plastilină... Numai lui Cărtărescu i-ar fi putu ieși așa ceva, cu amintirea senzațiilor prinse ca într-un insectar. ar fi fpst păcat să se piardă, așa s-au păstrat în filele acestor cărți.
    PS Dacă nu vrei să mă treci în blogroll, nu mă supăr. probabil ai acolo persoane pe care le cunoști personal, sau alte criterii. Voi continua să-ți urmăresc postările, sunt interesante!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu aș vrea să citesc „Enciclopedia Zmeilor”, am auzit numai păreri bune despre cartea asta. Cât despre „De ce iubim femeile”, am ascultat câteva povestiri și mi s-au părut interesante, dar sunt scrise într-un stil cu totul diferit de „Nostalgia” și „Orbitor”. Cărtărescu pare să aibă mai multe fațete, printre care una ceva mai superficială (mai bine zis, comercială) și una foarte profundă.

      Legat de PS și de mesajul de pe Facebook, am într-adevăr un criteriu: aștept o perioadă înainte de a adăuga pe cineva în blogroll. Faptul că mi se cere să fac acest lucru mă pune într-o situație ciudată și aș fi preferat să nu se întâmple asta. Mă feresc de schimburi, tranzacții și condiționări, pentru că nu mă pot împăca cu artificialul situațiilor de acest gen. Vorbesc în general acum.

      Ștergere
  7. Vai, am facut o gafa! Nu aveam de unde sa stiu ... imi pare rau daca te-am necajit cu ceva, departe de mine gandul de a te conditiona cu ceva. Nici mie nu-mi plac constrangerile. Era un semn de simpatie. Te rog sa accepti scuzele mele!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În regulă, îți accept scuzele, Antoaneta.

      Ștergere

Un produs Blogger.