duminică, 27 martie 2016

Pygmalion - George Bernard Shaw



Cine știe când aș fi citit Pygmalion de George Bernard Shaw, dacă piesa nu ar fi fost aleasă pentru clubul de lectură organizat de Editura Litera? Deși am avut unele rețineri (n-am mai citit o piesă de teatru din vremea liceului), cartea lui Shaw mi-a plăcut și mi-a deschis apetitul pentru alte scrieri dramatice. Cred că următorul pe listă va fi Matei Vișniec, despre care mi-a vorbit foarte convingător o prietenă, fană a dramaturgului român. 

Nu știam nimic despre subiectul piesei lui Shaw, pentru că nu am văzut nici musicalul My Fair Lady din 1956, așa că totul a fost o surpriză plăcută, de la scriitură și umorul subtil la evoluția personajelor și postfața scrisă chiar de autor. Aș fi preferat ca unele subiecte și fire narative să fie aprofundate, însă atunci am fi avut de-a face cu un roman, nu cu o piesă de teatru. Este, totuși, remarcabil volumul de chestiuni și nuanțe cuprinse într-o carte atât de scurtă, care vorbește despre o mulțime de teme: vulgarizarea limbii engleze, moralitate și prejudecăți, libertatea claselor de jos și constrângerile burgheziei, independența și emanciparea feminină, complexul oedipian și tentația actului divin al creației.

Pygmalion, așa cum apare în Metamorfozele lui Ovidiu, este un sculptor din Cipru care, dezgustat de prostituatele locale, evită compania femeilor, pe care le vede doar ca pe niște ființe pline de defecte. În schimb, el se îndrăgostește de una dintre sculpturile sale, o frumoasă femeie din marmură, care atinge perfecțiunea. Pygmalion aduce ofrande pe altarul Afroditei pentru a găsi o soție care să fie întruchiparea acestei statui; însă, după ce o sărută, însăși sculptura prinde viață, devenind o femeie în carne și oase, care primește numele de Galateea. Așadar, este vorba despre mitul creatorul care insuflă viață creației sale - cu un pic de ajutor din partea zeilor, desigur. 

În piesa lui George Bernard Shaw, foneticianul Henry Higgins primește rolul lui Pygmalion, iar florăresei Eliza Doolittle îi revine rolul Galateei. Totul începe într-o noapte ploioasă, când niște oameni necunoscuți se adăpostesc de ploaie în Covent Garden. Printre ei se află o florăreasă - o tânără amărâtă cu o engleză de mahala - și un bărbat care, spre uimirea tuturor, poate ghici de unde provine fiecare, doar pe baza accentului și a limbajului lor. El se laudă că, numai în câteva luni, ar putea să o învețe pe florăreasa vulgară să mânuiască cea mai rafinată engleză, prezentând-o drept ducesă la recepția unui ambasador. 

BĂRBATUL CARE IA NOTIȚE: O femeie care scoate sunete atât de deprimante și de neplăcute nu are nici un drept - nici măcar dreptul de a trăi! Nu uita că ești o făptură cu suflet și cu darul dumnezeiesc al graiului articulat; că limba din locul în care te-ai născut este a lui Shakespeare, a lui Milton și a Bibliei. (pag. 19)

Mi s-a părut foarte interesant personajul lui Henry Higgins, membru înstărit al burgheziei și burlac convins, care este pasionat doar de subiectele științifice, în schimb tratează cu indiferență atât propria persoană, cât și problemele și sentimentele celorlalți. Deși este un fonetician talentat, vocabularul lui lasă de dorit, fiind plin de sudălmi, cuvinte vulgare sau învechite. Irascibil și nepăsător, egoist și oarecum superficial, lipsit de delicatețe și diplomație, el atrage antipatia oamenilor din jur, deși nu este, în fond, o persoană răutăcioasă. Nu este binevenit nici măcar în salonul propriei mame, căreia îi este teamă că fiul îi va alunga prietenii prin subiecte  de conversație plictisitoare sau jignitoare. Însă mama reprezintă pentru Higgins modelul femeii ideale, pe care nu îl poate regăsi la tinerele din jur. 

HIGGINS (îngândurat): Ai văzut vreodată om cumsecade când e vorba de femei?
PICKERING: Da, de multe ori.

HIGGINS (se saltă în mâini și se așază pe pian cu o bufnitură, răspunzând pe un ton dogmatic): Eu, unul, n-am văzut. Am constatat că în clipa în care las o femeie să se împrietenească cu mine, devine geloasă, pretențioasă, bănuitoare - adică o adevărată pacoste. Am mai constatat că, din clipa în care mă împrietenesc cu o femeie, devin egoist și tiranic. Femeile strică totul. Dacă lași o femeie să intre în viața ta, vei vedea că ea vrea un lucru, și tu vrei altul. (pag. 41)

Eliza Doolittle este, de asemenea, un personaj aparte. Săracă și needucată, vulgară și naivă, ea are, cu toate acestea, o doză de demnitate și mândrie. Nu acceptă vorbele de ocară și insinuările, susținând mereu că este fată cuminte și fiind gata să renunțe la tot pentru a-și apăra onoarea. Probabil că metamorfoza ei are un impact mult mai mare văzut pe scenă - în carte, perioada de tranziție mi s-a părut prea scurtă și nu foarte convingătoare, dar a trebuit să-mi reamintesc că nu citesc un roman, ci o piesă în care sunt prezentate o seamă de idei și concepte. Personajul Elizei lasă cel mai mult senzația de marionetă manipulată de autor: în cazul ei parcă am întrevăzut firele ce o manevrează - în definitiv, două seturi de fire, de care smucesc atât Higgins, cât și Shaw. 

Pe Higgins îl încântă peste măsură provocarea de a depăși barierele mediului și ale educației, de a umple cea mai adâncă prăpastie care desparte o clasă de alta, de a transforma o „arătare de mahala” într-o persoană cu totul diferită, care va putea fi luată drept oricine va dori. Pentru el, Eliza este o păpușă vie, pe care o învață cum să vorbească și să se comporte, cum să se îmbrace și să relaționeze. Însă el plămădește materia și cunoașterea fără a lua în considerare spiritul și sentimentele Elizei, și nici prăpastia de altă natură care se cască între noile ei deprinderi și existența reală, în care va trebui să supraviețuiască după ce experimentul se încheie și interesul lui Higgins dispare. 

[spoiler] Este interesant că, spre final, Eliza spune că a învățat manierele frumoase de la Pickering, cel care a tratat-o ca pe o doamnă și a ajutat-o să capete respect de sine, pe când Higgins a tratat-o mereu ca pe o florăreasă. El recunoaște că are aceeași purtare rece și indiferentă față de toate femeile, fără a ține seama de clasa lor socială, și că a căpătat mai multă considerație pentru Eliza de când și-a afirmat independența. [spoiler] 

LIZA: Când mă aflam în colțul străzii Tottenham Court, eram mai presus de asemenea lucruri. 
HIGGINS (trezindu-se): Ce vrei să spui?

LIZA: Acolo vindeam flori, nu mă vindeam pe mine. Acum m-ai făcut o persoană distinsă și nu mai am altceva de vândut. Mai bine mă lăsai unde m-ai găsit. (pag. 91)

Chiar și personajele secundare ale piesei lui Shaw - cum sunt mama lui Henry, membrii familiei scăpătate și, mai ales, tatăl Elizei, gunoierul Alfred Doolittle, înzestrat cu un dar oratoric remarcabil - au o savoare care nu trece neobservată. Acestea personifică tipologii ale societății britanice de la sfârșitul secolului 19, iar comportamentul și replicile lor punctează problematici și situații elocvente atât pentru societatea engleză, cât și pentru experimentul întreprins de Higgins. 

Shaw se opune vehement tendinței romanțioase care impune drept singurul deznodământ posibil o relație amoroasă între Henry și Eliza, chiar dacă transformarea ei amintește de basmele cu prinți și fete sărmane, care, odată ce-și leapădă straiele mizere, se metamorfozează în frumoase femei ce sucesc mințile princiare. La finalul piesei, autorul analizează situația Elizei și motivele care stau în calea căsătoriei ei cu Higgins, vorbește despre personalitatea foneticianului și despre influența pe care figura maternă a avut-o asupra alegerilor sale, continuă să dezvolte parcursul personajelor, ca și cum ar dezvălui finalul unei povești adevărate, care nu s-ar fi putut petrece în alt mod.

Transformarea Elizei Doolittle nu este un fapt imposibil, așa cum spune și autorul în repetate rânduri. Mie mi-a amintit de actrița Camila Perichole, un personaj real de existența căruia am aflat din cartea lui Thornton Wilder, Puntea Sfântul Ludovic: dintr-o sărmană copilă înfometată și jigărită, ea a fost transformată în cea mai mare artistă din Peru în secolul 17. Metamorfoza a fost posibilă datorită perseverenței și idealismului mentorului său, cel care a împins-o mereu mai sus, tinzând spre o perfecțiune nepământeană. 

***

Piesa Pygmalion poate fi citită în original aici, unde există și o prefață care nu se regăsește în ediția românească. Din prefață am aflat că personajul Henry Higgins este bazat într-o oarecare măsură pe Henry Sweet, un fonetician englez din secolul 19, care a trezit interesul lui Shaw prin personalitatea sa dificilă, prin importanța pe care o acorda limbii vorbite și prin ceea ce a realizat în domeniul foneticii. El a creat o nouă versiune de stenografie și a pus bazele unor metode de predare a limbii engleze. În ciuda numelui său, Henry Sweet avea o atitudine disprețuitoare și intolerantă, nefiind agreat și nici sprijinit în mediul universitar. Totuși, lucrările lui încă se mai studiază, iar ideile sale rămân influente și astăzi. 

Întâmplarea a făcut ca Henry Sweet să moară chiar în 1912, anul în care Shaw a publicat piesa Pygmalion. Dramaturgul a vrut să atragă atenția asupra vorbitorilor nativi care nu aveau niciun respect pentru limbă și o stâlceau fără rușine, dar și asupra existenței foneticienilor, care, după părerea lui, erau unii dintre cei mai importanți oameni din Anglia acelor ani. În prefață, Shaw se mândrește cu faptul că piesa s-a bucurat de mare succes, în ciuda caracterului său didactic. Un alt amănunt: rolul Elizei Doolittle a fost scris pentru Mrs. Patrick Campbell, o faimoasă actriță cu care dramaturgul a avut o idilă pasională, dar neconsumată. 

The English have no respect for their language, and will not teach their children to speak it. They spell it so abominably that no man can teach himself what it sounds like. It is impossible for an Englishman to open his mouth without making some other Englishman hate or despise him. German and Spanish are accessible to foreigners: English is not accessible even to Englishmen. (...) But if the play makes the public aware that there are such people as phoneticians, and that they are among the most important people in England at present, it will serve its turn. 

I wish to boast that Pygmalion has been an extremely successful play all over Europe and North America as well as at home. It is so intensely and deliberately didactic, and its subject is esteemed so dry, that I delight in throwing it at the heads of the wiseacres who repeat the parrot cry that art should never be didactic. It goes to prove my contention that art should never be anything else. 

Eram tare curioasă cum este limbajul Elizei în original, dar mi-am cam prins urechile. De exemplu, din paragraful de mai jos nu am înțeles aproape nimic la prima vedere - dar cred că este și cel mai complicat dintre toate:

THE MOTHER. How do you know that my son's name is Freddy, pray?
THE FLOWER GIRL. Ow, eez ye-ooa san, is e? Wal, fewd dan y' de-ooty bawmz a mather should, eed now bettern to spawl a pore gel's flahrzn than ran awy athaht pyin. Will ye-oo py me f'them? [Here, with apologies, this desperate attempt to represent her dialect without a phonetic alphabet must be abandoned as unintelligible outside London.]

Ce cred eu că spune (mi-a luat ceva timp să descifrez cuvintele și nici măcar nu le-am înțeles pe toate):

THE FLOWER GIRL. Ow, he's your son, is he? Well, if you'd done your duty (???)... as a mother should, he'd know better than to (?)spoil a poor girls flowers then run away without paying. Will you pay me for them?

Și traducerea românească, care nu respectă fidel originalul:

FLORĂREASA: Aoleu, al matale e? Iaca de-aia, dacă ai fi știut să-l crești, nu mi-ar fi paradit frumsețe dă flori - vai și-amar dă mine! Și mai și șterge putina fără o lețcaie. Mai bine mi-ai da niște lovele, cocoană, ca să-mi scot și eu paguba!



Editura: Litera, 2015
Traducere: Petru Comarnescu
Număr de pagini: 142
Titlu original: Pygmalion, 1912



8 comentarii:

  1. eu am citit multe piese de shaw... e un dramaturg foarte misto, are niste personaje extrem de interesante, pline de "carne". ma bucur mult ca ai citit-o :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Drept să spun, nici nu știu ce-a mai scris Shaw... Trebuie să cercetez un pic, poate mai citesc și altceva (însă mai întâi vreau să ajung la Vișniec, m-am hotărât!). Sunt pe dinafară când vine vorba de dramaturgie, dar și eu mă bucur că am citit în sfârșit o piesă de teatru, după multă vreme. :)

      Ștergere
    2. "cezar si cleopatra" este foooarte faina. si mai erau vreo cateva, dar nu-mi amintesc titlurile nici sa ma tai ;))
      la visniec mi-a placut "femeia ca un camp de lupta" sau cam asa ceva.
      doamne, nu-mi mai amintesc nimic :))

      Ștergere
    3. Ah, piesele lui Vișniec au oricum niște titluri imposibile, și mie mi-e foarte greu să le rețin. Dar, în același timp, sunt teribil de interesante! Proza lui are titluri mai cuminți. :) Mi-am luat de curând „Domnul K. eliberat”, însă nu e piesă de teatru, hmm.

      Nu știu dacă ai cont de Goodreads, însă acolo poți înregistra cărțile citite de-a lungul vremii - e un instrument excelent pentru aducere aminte. :))

      Ștergere
    4. ah, inca un cont pe un site, inca o parola... complicat :))

      Ștergere
    5. Să știi că e mult mai util decât Facebook-ul. :)) Îți mănâncă ceva timp la început, până introduci toate cărțile citite pe care ți le amintești, dar apoi nu necesită mai mult de un minut pe zi, cât notezi cartea pe care ai citit-o (sau poți să nu-i dai notă, tu decizi). Poți să nu te împrietenești cu nimeni, ca să nu ai motive să stai mai mult de un minut, deși există o tentație în a vedea ce-au mai citit alții. :))

      Ștergere
  2. Uneori îţi trebuie nervi de oţel să citeşti pagini întregi, zeci, sute de pagini... cu multe greşeli gramaticale dinadins făcute, doar pentru a ilustra lipsa de educaţie a unui personaj. Acum citesc Cormac Mccarthy... şi unul dintre personajele cărţii lui e un ţânc hoinar (plecat de-acasă) care nu prea a dat pe la şcoală. Totuşi, nu o întrece pe Eliza Doolittle, aşa că... felicitări pentru îngăduinţa cu care ai citit Pygmalionul! :P

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În cazul lui Pygmalion, munca dificilă a fost făcută de traducător, așa că limbajul Elizei nu a fost deloc greu de descifrat în română. Plus că e o carte foarte scurtă, iar replicile în dialect ocupă doar o mică parte. Dacă aș fi citit piesa în original, mi-aș fi prins urechile cu siguranță. :))

      M-ai făcut curioasă ce carte de McCarthy citești, așa că m-am uitat pe Goodreads. :D Eu n-am citit decât „Drumul”, deși mi-am tot propus să încerc și altceva. Am înțeles că unele dintre cărțile lui sunt destul de dure, iar după ce am văzut cel mai recent film pentru care a scris scenariul (The Counselor), m-am lămurit că îți trebuie stomac rezistent pentru poveștile lui.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...