marți, 2 august 2016

Lindenfeld - Ioan T. Morar




Dacă vă hotărâți să citiți Lindenfeld de Ioan T. Morar (eu sper să o faceți, este una dintre cărțile românești bune - deși nu perfecte) și nu vă plac spoilerele, trebuie să vă avertizez de la bun început: evitați pe cât posibil prezentarea de pe ultima copertă, Goodreads sau site-ul editurii, care dezvăluie o parte din intrigă și - pe-asta n-am înțeles-o - chiar și o răsturnare de situație de la final. Pentru ca micile sau marile surprize să rămână intacte, ar fi bine să știți cât mai puțin despre subiect, așa că n-o să vorbesc nici eu prea mult despre asta, străduindu-mă totuși să vă trezesc interesul pentru această carte, care merită citită fie doar și pentru a afla istoria și destinul satului Lindenfeld - cea reală și cel imaginar. Dar nu numai din acest motiv.

Scrisă într-un stil simplu și alert, cu o narațiune bine dozată, care pe mine m-a ținut în priză pe tot parcursul lecturii, cartea are un subiect foarte interesant, mult umor și personaje principale bine definite, fiind presărată cu detalii pitorești despre societatea românească post-decembristă, anecdote legate de dictatură, dar și cugetări cu tentă semi-filozofică. S-ar mai putea numi „Povestea lui Klaus Bernath, cumpărătorul celui mai scump bilet de intrare la teatru din lume” sau „Povestea localității Lindenfeld, satul fantomă al Banatului”, cert este că subiectul și modul cum este tratat - curat, credibil, chiar dacă ușor previzibil - reprezintă unul dintre punctele forte ale romanului. 

Auzisem de Lindenfeld, cătunul întemeiat de câteva familii de germani (numiți pemi) în Banatul montan, în secolul 19, dar nu știam mai nimic despre istoria satului și motivele care au dus la decăderea și depopularea sa. În paginile romanului, care pleacă de la amănunte reale, pentru a se ramifica apoi în scenarii ficționale, Ioan T. Morar ne poartă în acest loc uitat și greu accesibil, altădată un pământ al făgăduinței pentru colonizatorii germani veniți din Boemia, care visau să înceapă aici o viață nouă, mai îndestulată, beneficiind de avantajele unei noi patrii. 

Cei care s-au aventurat, de-a lungul anilor, cu treabă sau din curiozitate, prin Lindenfeld trăiau senzația că așezarea e situată în afara istoriei, încremenită, dar vie, că viețuiește în paralel cu istoria. Părea o insulă, una atemporală - cu deosebirea că, în loc de apă, în jurul ei unduiau pădurile. Și că legătura cu uscatul se făcea pe jos sau cu căruțele. Veștile ajungeau gata simplificate de cel ce le aducea, de obicei un sătean plecat cu treabă. Singurii care veneau de jos și contau erau banii - pe care, până la urmă, tot jos îi cheltuiau. (pag. 14)

Cu toată izolarea și prudența colonizatorilor, istoria nu i-a ocolit la nesfârșit. Mai întâi, lumea a pătruns în sat prin poveștile aduse de tinerii care participaseră la al Doilea Război Mondial, iar apoi a lovit prin deportările din timpul regimului comunist, care le-a subliniat dureros statutul de minoritari și le-a răpit oamenilor cea din urmă brumă de promisiuni. Plăteau pentru faptul că erau nemți, chiar dacă singura lor legătură cu Germania erau scrisorile convenționale adresate rudelor îndepărtate, pe care nu le cunoscuseră niciodată. Mai era și problema sângelui amestecat până la saturație, care dădea naștere la diverse malformații, astfel că satul s-a golit treptat, până a mai rămas un singur locuitor, care a murit în 1998, la 83 de ani, lovit de o mașină în Caransebeș, unde coborâse să își ia pensia. 

Și a mai fost ceva ce i-a împins să plece. (...) Plimbau de la unul la altul aceeași zestre genetică, ca pe un paner în care se usucă fructele, își treceau unul altuia aceleași calități care se toceau, prin acest transfer redus, în roata mică a destinelor. Nici un nou-venit nu a intrat în hora reproducției. Un sânge obosind, an de an, în vasul prea mic numit Lindenfeld. Toți semănau între ei, ca și cum ar fi fost reproduși la un copiator cu tot mai puțină cerneală. Fețele li se spălăceau, mințile încetineau, ceea ce fusese cândva frumos, cu două, trei generații înainte, acum era caricatură. (pag. 19)

Satul părăsit, cu casele în ruină oferind un spectacol dezolant, cu ulițele străbătute mai mult de ciobani și turmele lor, devine teatrul unor întâmplări neobișnuite, care-l au în centru pe un bărbat născut la Lindenfeld, cândva înainte de mijlocul secolului 20. Miliardarul Klaus Bernath fugise din România comunistă și făcuse avere în străinătate, după o cursă pentru supraviețuire în care pornise singur, lăsându-i în urmă pe părinți, prieteni și iubita din liceu, Gudrun. Un trecut din care se ridică multe regrete, răspântii în care putea porni pe alt drum, o balanță inegală în care averea nu poate răscumpăra fericirea și liniștea sufletească. 

[semi-spoiler] Momentele petrecute împreună cu Gudrun sunt printre puținele amintiri care nu s-au estompat, aureolate de iubirea neîmplinită care - la fel ca în cazul lui Charles Arrowby din Marea, marea - a căpătat consistența unei iluzii ce nu se mai poate transforma în deziluzie, o himeră păstrătoare a purității și a naivității fericite, în contrast cu realitatea brutală și greu de suportat. La fel ca protagonistul lui Iris Murdoch, Klaus vrea să își întâlnească, chiar și de la mare distanță, tinerețea și inocența, iar revenirea în satul natal îi dă senzația că cercul se va închide și că trecutul va fi recuperat, prin reconectarea la marea familie din care a plecat în urmă cu mai bine de 50 de ani. Însă ceva lipsește în continuare: Unde sunt teii? O promisiune neîmplinită în numele satului, care nu a cunoscut niciodată parfumul teilor, dar care poate fi îndeplinită, ca orice altceva, în vis și imaginație. [semi-spoiler]

Personalități, mentalități și interese discordante ajung să vibreze la unison într-un spectacol de proporții, prin intermediul căruia ficțiunea are ocazia rară de a depăși granițele hârtiei și ale imaginației, pentru a pătrunde în realitate și a o modela după regulile sale fanteziste. O minciună sau un act artistic? Dar oare nu există minciuni care fac mai mult bine decât poate face vreodată adevărul? Nu suntem cu toții, mai devreme sau mai târziu, actori care poartă cel puțin o mască prin care disimulăm adevărul? Nu ne trăim o bună parte din viață în imaginație, creatori neobosiți ai unui univers complicat de scenarii ideale, cu deosebirea că nimeni - adesea, nici măcar noi - nu depune efortul de a le transpune în realitate? 

Lindenfeld - asemenea vieții, dar mai concentrat - este un roman plin de măști, roluri și scene pe care se joacă spectacolul unor realități trunchiate. Aproape fiecare personaj principal a părăsit la un moment dat calea îngustă a adevărului pentru a purta o mască sau a-și asuma o altă identitate, iar cel mai reprezentativ este, de bună seamă, Petrică Florescu. [semi-spoiler] Fost activist, uns cu toate alifiile, care profitase de avantajele sistemului comunist, iar apoi se strecurase cu abilitate și în cel democratic, devenise, printre altele, Peter Reinhard Florescu, „neamțul de serviciu”, al cărui rol era să mențină iluzia că și minoritățile aveau un cuvânt de spus în regimul comunist. Biografia lui este gata confecționată, epurată de mârșăvii și acte reprobabile, iar faptul că vechiul sistem încă funcționează, deși descompletat, îi asigură - alături de o conștiință relaxată - statutul de supraviețuitor în orice conjunctură politică. [semi-spoiler]

Dar nu este, oare, viața un lung șir de minciuni cu bună sau rea intenție, disimulări, măști și roluri? Klaus Bernath știe asta mai bine ca oricine. [spoiler] Existența lui cea nouă a început în acest fel, cu identități false care l-au ajutat să supraviețuiască într-o Europă măcinată de război, și este ironic, de bună seamă, că viața i se încheie în mijlocul unui spectacol care reinventează pentru el realitatea, o minciună elaborată care îi vinde iluzia că, în ciuda istoriei vitrege, satul copilăriei sale a dăinuit, ca un simbol al dârzeniei celor care l-au întemeiat în urmă cu două secole. Învingători ca și el (chiar dacă doar „soldați credincioși al banalității cotidiene”), dar, în realitate, învinși - o realitate pe care, probabil, Klaus nu ar fi putut-o privi în față. Iar odată cu el, moare și Lindenfeldul din imaginația sa, care a fost altfel pentru fiecare dintre cei care au trăit acolo. [spoiler]

Lindenfeld, Ioan T. Morar
Ed. Polirom, 2013, 250 pag.
prima ediție: 2005
Deși călătoria lui cea mai lungă e prin timp, omul poate lăsa urme doar în spațiu. (...) Noi nu putem lăsa nici un semn în timp, numai timpul lasă semne în noi. Și totuși, mergem mai departe cu încăpățânare. Omul e obsedat să povestească, să transmită, să mărturisească, să se pitească în tot felul de vehicule pentru a lupta cu timpul. Zidim o casă, sădim un pom, semnăm un tablou, facem un copil. Toate astea sunt aspecte ale luptei pentru a rămâne mai mult, pentru a ne prelungi prezența pe lumea asta și după ce ea devine, practic, absență. (pag. 43)

Nu m-am lămurit dacă filmul lui Radu Gabrea, O poveste de dragoste, Lindenfeld, este sau nu bazat pe romanul lui Ioan T. Morar, deși au în comun personajul lui Klaus Bernath. Scenariul filmului este semnat de Adrian Lustig, iar scriitorul nu este pomenit nicăieri, de aici confuzia mea (iar într-un filmuleț, Adrian Lustig spune că pemii erau catolici, pe când Morar spune că erau evanghelici, de unde o altă confuzie). 

Oricum, aș vrea să văd și filmul, cum aș vrea să ajung într-o bună zi la Lindenfeld. Nu-mi vine să cred cât de aproape am fost de el când am mers în vreo trei rânduri la Gărâna, la Festivalul Internațional de Jazz. Din Gărâna (o localitate întemeiată tot de pemi, sub numele de Wolfsberg, Muntele lupului) există un traseu per pedes, preț de patru ore prin pădure (ar fi o adevărată aventură, vă dați seama). Un articol cu fotografii găsiți aici și altul (mai mișto) pe Liternet, iar mai multe articole despre Lindenfeld sunt aici.



4 comentarii:

  1. Cu siguranta o lectura inedita, pe care o trec in plan! BTW, stiai ca in Banat este un sat circular unic - Charlottenburg intemeiat de colonistii germani ?! Mi-as dori sa-l vizitez, dar pentru ambianta si farmecul etnic as citi cartea lui Ioan Morar.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hmm, chiar nu știam că în Banat există un sat circular - mulțumesc pentru informație, Antoaneta! Așa e, atmosfera acelei lumi o poți regăsi acum doar în cărți, a avut grijă regimul comunist să șteargă aproape orice urmă a comunităților de colonizatori germani. Păcat. Cu ocazia asta, am citit câteva articole despre satele din Banat și am aflat multe povești triste.

      Ștergere
  2. Mulţumesc pentru comentariul aplicat la primul meu roman. O lămurire: Radu Gabrea a cumpărat drepturile de ecranizare de la mine. Eu am declinat propunerea de a face scenariul. R.G. i-a contactat, pentru asta, pe Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu. Ei au scris un scenariu dar, din raţiuni de buget, nu a mers mai departe. Regizorul a apelat la Lustig care a scris un scenariu tăind şi modificînd scenariul iniţial. Pe genericul filmului apare numele meu, expediat în grabă. Mie, personal, nu mi-a plăcut filmul pe care nu-l consider o ecranizare a cărţii
    Ioan T. Morar

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă mulțumesc și eu pentru lămuriri. Îmi pare rău să aflu că scenariul nu urmărește povestea din carte, ar fi ieșit un film grozav, deși îmi închipui că și cheltuielile ar fi fost pe măsură.
      E de domeniul fantasticului ceea ce voi spune, dar m-am gândit la un moment dat cât de fain ar fi ca întâmplările din carte să devină realitate: un film cu o finanțare serioasă, care să repună pe picioare Lindenfeldul (cu toate că nu ar mai fi niciodată același, lipsit de urmașii pemilor). Am o bănuială că v-ați gândit și dumneavoastră la asta atunci când ați scris romanul, mai ales că ați oferit și câteva variante viabile pentru „întrebuințarea” ulterioară a satului (agroturism, tabere de vacanță sau de creație). Și nici măcar nu ar fi ceva imposibil...

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...