sâmbătă, 27 august 2016

Matei Vișniec, două piese de teatru



De când am auzit prima oară titlurile pieselor lui Matei Vișniec (destul de greu de ținut minte, trebuie să recunosc), m-au atras ca un magnet, pentru că mi s-au părut delicios de absurde și de inventive. Mă gândeam că și conținutul trebuie să fie pe măsură, curiozitate exista - mai ales că nu văzusem nici punerile în scenă -, dar iată că abia acum am reușit să citesc cartea, împrumutată de la o prietenă, pentru că la editură nu se mai găsește niciun exemplar. Am citit destul de rar piese de teatru, cumva îmi lipsește reflexul de a pune pe lista de lecturi astfel de cărți, dar mi-am zis că în luna literaturii mioritice e musai să includ și acest gen literar - iar Matei Vișniec e un nume care contribuie la imaginea bună a României peste hotare, fiind un dramaturg foarte apreciat în Franța (și nu numai acolo), unde s-a stabilit încă din 1987.

Matei Vișniec vine des în România, își scrie romanele și poemele în limba maternă, dar, din câte am observat, este un scriitor neglijat de publicul român. Doar un exemplu, poate nu foarte concludent: pe Goodreads, la Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt și Femeia-țintă și cei zece amanți, îmi apare numai nota dată de prietena care mi-a împrumutat cartea. În rest, recenzii și note mari de la cititori de limbă arabă (This guy is crazy, a mad genius writer, scrie un tip, în persană). Nu că eu aș fi mai brează, căci, după cum se vede, abia acum m-am învrednicit să citesc ceva de Vișniec, deși lecturasem mai demult câteva pagini din romanul Sindromul de panică în Orașul Luminilor, care mi s-a părut foarte interesant (e musai să-l reiau). 

Dar să revin la cele două piese de teatru. Le-am început într-o seară și nu m-am culcat până când nu le-am terminat de citit. O nebunie! Parcă au fost scrise exact pe gustul meu - partea care preferă chestiile ciudate. Mie mi s-au părut nemaipomenite, dar îmi dau seama că nu toată lumea o să gândească la fel. E acolo un amestec sălbatic de absurd, grotesc, umor, simbolistică și elemente fantastice, din care fiecare cititor înțelege ce poate. Deși a fost întrebat în repetate rânduri ce înseamnă o scenă sau alta, Vișniec a evitat răspunsurile, așa că cititorul e lăsat de capul lui pe cărările întortocheate ale poveștilor - și, vai, ce mai încâlceală! 

Dar, până la urmă, nici nu e musai să înțelegem tot ce se întâmplă. Plăcerea cea mai mare la cele două piese (care, dacă vreți, pot trece și drept proză scurtă) este tocmai acest amestec superb de scene absurde, personaje bizare, replici pline de umor, conversații aparent fără sens și noțiuni la care îți stă mintea în loc, toate îmbrăcate într-o atmosferă suprarealistă, absolut delicioasă. Da, Matei Vișniec poate să treacă drept nebun în ochii unora, dar mie mi s-a părut că autorul are o neobosită vervă creatoare și o imaginație extraordinară pe care nu și-o cenzurează deloc. 

Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt


Avem, așadar, urși panda, un saxofonist și o iubită (care nu se știe cu ce se ocupă, poate cu sucitul minților tinerilor artiști). Piesa începe în cheie realistă - după cum spune și autorul în postfață, intenția lui a fost să scrie ceva realist, după ce ani la rândul evadase în oniric și absurd ca o modalitate de rezistență în fața regimului totalitar -, apoi devine din ce în ce mai ciudată, pentru a se încheia diafan și eteric, în alte sfere decât cele terestre. Abia în ultima scenă revenim cu picioarele pe pământ, pentru a înnoda un alt fir ce părea trecut cu vederea. 

Avem un El și o Ea, care, până spre final, rămân singurii actori-protagoniști. El, saxofonist, se trezește într-o dimineață alături de Ea în pat, fără să-și mai poată aminti ce s-a întâmplat în noaptea precedentă. Urmează un pact: Ea va petrece alături de El nouă nopți, după care El nu mai are voie să-i ceară nimic. Cu fiecare noapte care trece, cei doi par să fie absorbiți într-un joc înverșunat al imaginației, în care ridică tot mai sus mizele și ștacheta. Replicile și acțiunile lor devin tot mai stranii și părăsesc repede domeniul realului pentru a se adânci tot mai adânc pe tărâmul fantasticului, însă nu fără o doză de mister care întreține senzația că totul se va rezolva până la urmă cu mijloacele concretului. 

În loc de citat. :)

Chiar dacă piesa mi s-a derulat destul de bine în cap, există o scenă care nu prea are niciun farmec în lectură: un exercițiu de pronunție a literei „a”, cu diferite intonații dictate de cerințele Ei. Trebuie musai ascultată, și-mi imaginez că nu e chiar așa simplu de interpretat, cum pentru mine a fost aproape imposibil de imaginat (auditiv). Dar am aflat de la Mihail Sebastian (nu, nu autorul, deși n-ar fi fost ceva inimaginabil în lumea lui Vișniec) că piesa se joacă la București pe 11 septembrie, în regia Cătălinei Buzoianu, așa că m-am hotărât să iau bilete (deși, din descriere, am impresia că finalul este schimbat).

În postfață, autorul vorbește despre circumstanțele scrierii piesei și include un eseu al lui Irninis Miricioiu, care interpretează simbolistica și raporturile dintre personaje - eseu foarte bine documentat, dar în care mi-am prins urechile pe alocuri, din cauza limbajului cam ermetico-științific (poate fi citit și on-line, aici). Acum am impresia că cititorul lui Vișniec, dacă are pretenția să înțeleagă mai mult, trebuie să aibă o cultură generală destul de solidă, însă piesele lui rămân accesibile la nivel senzorial și afectiv, oferind un spectacol original, cu o desfășurare și un deznodământ aproape imposibil de prevăzut.

Femeia-țintă și cei zece amanți


E de ajuns să aruncați un ochi peste pagina care anunță personajele din această piesă, pentru a vă face o (mică) idee despre ce urmează să citiți. Avem o femeie cu un cuțit înfipt în ochiul stâng - nevasta aruncătorului de cuțite beat -, care, nopțile, bântuie străzile în căutarea celor zece amanți. Avem un animal care seamănă perfect cu omul, care a ieșit din ocean după ce nu mai călcase pe pământ de o mie de ani, și care a inventat o radieră gigantică pentru a șterge coșmarurile și amintirile urâte. Avem o măturătoare grasă care îi ceartă și îi alungă pe îngerii leneși ce se ascund prin pubele sau își fac siesta în canalele de scurgere ale orașului. Avem un inspector de la Regiunea Eoliană a Alpilor Provensali, care intră în Casa Ororilor în ciuda avertismentelor femeii care face gogoși (ocazional otrăvite). Astor Piazzolla e închis în portbagajul unei mașini de poliție, iar, pe undeva, stă ascuns și Van Gogh, care se pare că n-a murit încă. 

Dimineața. Femeia grasă cu mătura golește pubelele și vorbește cu îngerii.

FEMEIA GRASĂ CU MĂTURA: Haideți, blestemaților... Afară.... Ați dormit destul... Destul cu lenevitul... Asta-i bună! Atâta lenevit în pubele... Nu vă deranjează că pute? Uite în ce hal sunteți... Într-o zi, o să sfârșiți la bâlci... O să fiți expuși la salonul curiozităților. Sau în casa ororilor. Nu vreau să vă mai aud smiorcăindu-vă! S-a înțeles? E târziu, trebuie să golesc pubelele! (...) Hai, nu mai dați apă la pisici și ieșiți de-acolo... Unu, doi, trei, patru... Patru exemplare în aceeași pubelă... Nu se poate așa ceva! Parcă ați fi imigranți ilegali... Și voi restul, afară imediat... (...) Dacă nu ieșiți imediat, nu vă mai las să vă faceți siesta în canalele de scurgere. Ați priceput? Și pe deasupra aveți toți câte o ureche tăiată... Parcă tocmai ați scăpat din camera urechilor tăiate... (pag. 140)

Unde se puteau aduna toate aceste personaje bizare - la care se mai adaugă și altele -, decât în spațiul unui bâlci ce tocmai se instalează într-un orășel francez? Totul se petrece în decursul unei singure nopți, când au loc tot felul de întâmplări ciudate și, la prima vedere, lipsite de sens, în care planurile temporale se amestecă, iar memoria personajelor suferă mutații și lacune, pentru că, după toate aparențele, memoria de tip umbrelă începe să câștige teren în fața memoriei de tip pantof. 

Ce înseamnă asta puteți afla citind (sau văzând) piesa. Nu e atât de absurd pe cât pare la prima vedere: [spoiler] umbrela are o cunoaștere trunchiată a lumii, căci, cu excepția zilelor ploioase, ea stă mai mult închisă și zace uitată într-un dulap sau pe un coridor; în schimb, un pantof cutreieră lumea, acumulând prin continuitate o cunoaștere mult mai largă, fie că vremea este ploioasă, noroasă sau însorită. [spoiler] Mie mi s-a părut un concept interesant (explicat parțial de autor), care m-a dus imediat cu gândul la cel mai recent roman al lui Vișniec, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă... Piesa a fost scrisă în 2004, în franceză (varianta în română fiind concepută tot de către autor), și poate că aici au răsărit întâia oară germenii acestei idei care împarte lumea, memoria sau iubirea în tipologii ce aparțin fie pantofului, fie umbrelei. 

Mă întreb dacă piesa asta a fost pusă în scenă de vreun regizor exact așa, cum scrie la carte. Trebuie să fi ieșit o nebunie! Sau, de ce nu, ar putea ieși un scurt-metraj suprarealist, pentru că, în ce mă privește, suprarealismul nu s-a demodat. În postfață, autorul spune că personajele au fost inspirate de primele spectacole pe care le-a văzut în copilărie, la Rădăuți: cele de bâlci și de circ, care i-au furnizat cele dintâi repere teatrale. Cu nostalgie și afecțiune, autorul reînvie o lume care a încetat să mai existe, înlocuită astăzi de spectacole sterile, în care magia a dispărut aproape în totalitate.


P.S.1: O prietenă spunea că preferă să vadă piesele interpretate pe scenă, pentru că textele s-ar putea să nu o impresioneze la fel de mult, dar și pentru că absurdul lui Vișniec ar putea rămâne uneori în pom (sper că te-am citat bine, Aniela :) ). Eu n-am văzut piesele, dar îmi imaginez că fiecare punere în scenă capătă amprenta regizorului și a actorilor, îndepărtându-se mai mult sau mai puțin de original (poate într-o direcție mai bună, nu este exclus). Cum piesele astea două sunt tare ciudate, eu m-am bucurat să le citesc, în loc să le văd, pentru că am putut să revin la unele fraze după bunul meu plac. În sală, dacă aș fi pierdut o replică, nu mi-ar fi repetat nimeni cuvintele pierdute, și-n plus, actorii au jucat oricum în capul meu, după textul original. Ce-i drept, nu prea au avut chipuri, dar lumea din Femeia-țintă, cea imaginată de mine, nu va putea fi egalată așa ușor de o punere în scenă.

P.P.2: Cum eu sunt cam obsedată de scriitura Agotei Kristof, mi s-au aprins imediat beculețele când am găsit la Vișniec următorul paragraf despre felul în care limba franceză, învățată aproape de la zero, i-a influențat stilul:

Se întâmpla ceva miraculos cu teatrul meu în acea perioadă. Limba franceză, în care nu mă simțeam nici pe departe atât de liber ca în românește, îmi impunea un exercițiu stilistic extrem de interesant: eram oarecum obligat să încerc să spun cât mai mult cu mijloace cât mai puține. Altfel spus să fiu bogat fiind sărac. Să obțin maximum de efecte cu minimum de mijloace. Faptul că nu stăpâneam destul de bine franceza mă obliga deci să recurg la un stil condensat: replici scurte, fraze aerate, accentul pe valoarea intrinsecă a cuvântului și pe curba dramatică, chiar pe bogăția nespusului uneori, valorizarea tăcerii, exacerbarea misterului, punerea în valoare a sunetului pur și a cuvântului ieșit din carcasa gramaticii... Într-un fel, așa am învățat să acord infinit mai multă atenție construcției dramatice, emoției emanate din situația conflictuală și imagini.

P.S.3: Cuvânt nou: funambul - (persoană) care merge sau dansează pe sârmă. 



14 comentarii:

  1. „Acum am impresia că cititorul lui Vișniec, dacă are pretenția să înțeleagă mai mult, trebuie să aibă o cultură generală destul de solidă [...]”

    La fel ca și cititorii lui Ionesco, sau Becektt sau Brecht Tom Stoppard sau Harold Pinter, sau chiar Sartre și Camus? Eu sesizez o infinitezimală urmă de exagerare. Fiece dramaturg, în măsura în care își propune să exploateze fondul absurd al existenței conștiente, aspirând la facerea unei cariere din expunerea „nimicurile” cotidiene inadmisibil de tulburătoare, nu poate să mizeze pe „cultura generală”, căci aceasta, la rându-i, la vi ridiculizată doar pentru simplul fapt că este un anodin produs al sforțărilor inutile, al angoaselor de împrumut și al lecturilor inconștiente. De pildă, iată acest fragment din „Waiting for Godot”:

    „“Have you not done tormenting me with your accursed time! It's abominable! When! When! One day, is that not enough for you, one day he went dumb, one day I went blind, one day we'll go deaf, one day we were born, one day we shall die, the same day, the same second, is that not enough for you? They give birth astride of a grave, the light gleams an instant, then it's night once more.”

    Ce dialectică, ce sofism am putea implementa aici pentru a explica „They give birth astride of a grave the light gleams an instant, then it's night once more.”?
    Există lucruri care au fost spuse într-o anumită formă, ce și-a căpătat de-a lungul timpului și numeroaselor puneri în scenă aplombul adjectival de absurd, pentru că doar așa au putut fi spuse, pentru că doar așa adevăratul absurd poate fi exhibat, sintetizându-i esența din corolarul eforturilor noastre uzuale, din obiceiuri și automatisme. Cultura generală și teatrul absurdului sunt două elemente aflate unul la antipodul celuilalt.
    Cu toate astea, nu sunt sigur că Vișniec practică teatrul absurdului, și pentru că l-am citit puțin, refuz să mă încred în abilitățile lui de dramaturg.

    P.S.: Dacă te interesează teatrul absurdului, poți citi „Theatre of the Absurd” de Martin Esslin, probabil cel mai închegat studiu despre această tabără a teatrului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am scris cele de mai sus sub influența eseului lui IM, unde există atât de multe interpretări ale simbolisticii prezente în piesă, încât mi-am zis: Doamne Dumnezeule, câte trebuie să știi (sau ce mult trebuie să te documentezi) pentru a dibui câteva eventuale sensuri din spatele unor cifre, sau referințe, sau întâmplări! Pentru că elementele celor două piese, care nu sunt nici pe departe scrieri simpliste, par încărcate (subtil) cu alte sensuri.

      În momentul în care ai o cultură generală cât de cât solidă, e mult mai ușor să faci conexiuni, lectura capătă adâncime și alte înțelesuri, chiar dacă acestea nu se mulează perfect pe intențiile autorului. Prinzi mai mult și te bucuri mai mult de ceea ce citești. De exemplu, dacă nu știam cine e Astor Piazzolla, nu mă amuzam așa de tare atunci când, într-una dintre scene, a fost scos dintr-un portbagaj, legat fedeleș, și a început să cânte la acordeon.

      „Frumoasa călătorie a urșilor panda...” nu mi s-a părut o piesă absurdă, este mai degrabă fantastică. Poate nici fantastică nu este - totul depinde de cum o privești. Nu am făcut o pasiune deosebită pentru teatrul absurdului, dar rețin titlul pe care l-ai menționat, mulțumesc pentru recomandare. Mai degrabă, aș vrea să citesc piese de Ionesco.

      Eu îți propun să mai citești câteva piese de Vișniec, pentru a avea o părere mai clară despre abilitățile sale de dramaturg, dacă tot te îndoiești de ele. :)

      Legat de fraza lui Beckett (apropo, vreau de ceva vreme să citesc „Waiting for Godot”), ce înțeleg eu din ea este următoarea chestie: cele două momente care marchează intrarea și ieșirea din lume au fost aproape suprapuse. În loc să fie unite de o linie mai lungă (așa cum își percepe un om existența), ele se petrec aproape instantaneu (așa cum e, de fapt, existența, privită în ansamblul istoriei terestre). Distanța temporală dintre cele două momente a fost scurtată la extrem, iar nașterea se petrece direct deasupra mormântului: vezi lumina zilei (a vieții, a conștiinței, a cunoașterii) pentru o clipă, apoi ești aruncat imediat în abisul întunecat al nopții (al morții, al neființei și necunoașterii). Un ciclu neîntrerupt, aproape mecanic, de nașteri și morți, văzut dintr-o perspectivă realist-pesimistă.

      Ștergere
    2. Știi ce zicea Beckett despre teatrul lui? Nu mare lucru (este de așteptat, irlandezul fiind o persoană atât de discretă și deconectată încât simplul gând că în el s-a regăsit atâta forță creativă e incapacitant), în principiu că pentru el reprezintă o formă pervertită (e, până la urmă, o auto-sabotare) de detașare, de relaxare ulterioară elaborării romanelor sale ce alcătuiesc celebra trilogie ilegitimă (după accepțiunea autorului), Molloy, Malone Meurt, L’innomable. Dacă le-ai citit, ești deja familiarizată cu stilul anti-stil adoptat de Beckett, arhitectura vaporoasă, modul aerat de-a croșeta cuvintele. Beckett e sincer. E pur, e simplu, pentru că nu e pretențios—pentru că expune lucrurile în toată splendoarea lor cadaverică. La Beckett nu există tragic-tragic sau comic-comic, și nu există nici măcar dramă, pentru că toate acestea au ceva inerent sintetic în compoziția lor, ceva la care nu poți subscrie din instinct—esența lor cea mai profundă îți repugnă, căci nu e organică, este prea distinctă de natura ta, iar pentru a le adopta ai nevoie de eforturi prometeiene, simțindu-se atât de străine, de eterogene în comparație cu gesturile cele mai originare ale animalului. A fost mai simplu, totuși, pentru Beckett, să gloseze pe marginea catastrofei secretate de om ca dramaturg decât ca prozator, pentru că, aparent, și asta tot el o zice, teatrul încă mai păstrează anumite convenții pe care trebuie să le respecți—comportă mici convenții în jurul cărora îți poți transpune în imagini și cuvinte viziunile, spre deosebire de romane, unde nu mai există puncte de sprijin, unde ești eminamente de capul tău, nevoit să creezi o lume în totalitate bazată pe produsele ficțiunilor nutrite de creierul tău.

      Bineînțeles, Beckett, fiind un discipol al lui Joyce, a cedat și el (privind în retrospectivă circumstanțele, altfel nici nu se putea) ispitei de-a obscuriza, de-a maltrata limbajul până când acesta refuză să-și mai dezvăluie sensurile. „Proust”, dacă nu mă înșel, prima proză publicată individual de Beckett, în 1931, reprezintă un studiu pe care Beckett l-a repudiat ulterior, clasificându-l ca fiind scris „in a cheap flashy philosophical jargon”—și ce spirit intuitiv dovedea prin afirmația asta! Cred că aici se realizează dihotomia principală între Beckett (și Ionesco, care e singurul ce se poate măsura în genialitate cu Beckett) și restul dramaturgilor: în refuzul său de-a aborda probleme primordiale folosindu-se de atitudini infatuate, de gânduri atât de eliptice și abstracte încât nu fac decât să știrbească absurdul de învelișul lui de inexplicabil. Când încerci să confrunți problema morții, sau a nașterii, sau a animalului ce se vede pe sine, a plânsului, a strănutului, a singurătății, a iubirii, într-un fel artistic, utilizând concepte psihanalitice, fenomenologice, obligatoriu academice, sfârșești, de obicei (să ne uităm la Sarte, de pildă, și cam la toți literații francezi care se identificau cu cercurile structuraliste, biopolitice etc., desprinse din mulsa până la extenuare filosofie continentală, Foucault, Deleuze, Derrida, Bourdieu...), atrăgând, ca o focă însângerată, o clică de orci care se masturbează într-un mod foarte elevat cu perspectiva către divagațiile tale mai mult sau mai puțin filosofice. Astfel dai naștere la succesive interpretări eretice, la nenumărate eforturi hermeneutice, la ejaculări mistice (oare plagiez pe Stephane Barsacq?) rezultate din cele mai intransigente exegeze. Beckett a ales să nu se alieze cu gloata aceasta de onaniști citiți, preferând să lovească întotdeauna la țintă, concentrându-se exclusiv pe problemele organice care se găsesc pretutindeni, care nu necesită formulări dificile și sondări supranaturale pentru a deveni actuale (cum zicea Cioran? „Ce n’est pas Dieu, c’est la Douleur qui jouit des avantages de l’ubiquité.”).
      Beckett era un tip ingenuu, și tocmai în asta constă farmecul său, în folosirea arhetipurilor simple ca portal către esența absurdului, omițând cu desăvârșire preocupările secundare, gândurile rămase ca vestigii ale frivolității docte, ale „culturii generale”.

      Ștergere
  2. Ce bine că mergi la piesă, musai să scrii pe urmă despre! Mie-mi pare rău că Vișniec s-a jucat mult la Cluj (și cred că încă se mai joacă) și nu m-am dus la timp. Acum tot timpul nimeresc cînd e vacanță la teatru. :(


    Apropo de GR, întotdeauna e problematic cu ratingul la volumele care au mai multe piese / nuvele etc. Că poate citește omul doar 1, nu toate. Eu de ex. am adăugat urșii panda în franceză, parcă.

    P.S. Să citești și Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, sînt sigură c-o să-ți placă. Este pe LiterNet http://editura.liternet.ro/carte/50/Matei-Visniec/Istoria-comunismului-povestita-pentru-bolnavii-mintal.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Între timp, o prietenă mi-a spus că nu i-a plăcut deloc piesa și a plecat la pauză. Acum nu știu ce să fac, dar cred că o să merg, totuși. :))
      Hmm, da, ai dreptate, plus că multă lume nu are cont de Goodreads, deci nu se pot trage concluzii pertinente pe baza informațiilor de acolo.
      Mulțumesc pentru link, sigur o să citesc și piesa menționată de tine, plus altele de Vișniec, pentru că mi-au plăcut mult astea două.

      Ștergere
  3. Ema,
    ce zici tu pe la finalul recenziei m-a determinat să-ţi copiez o bucăţică din Jurnalul lui Mihail Sebastian, pentru că tot îl recitesc şi poate mai urcă în lista ta :P.

    contextul: MS a scris Jocul de-a vacanţa, la repetiţii şi la reprezentaţii i s-a părut că jocul actorilor şi indicaţiile de regie n-au nicio legătură cu ceea ce fusese intenţia lui etc. acum vede toată piesa, la penultima reprezentaţie.

    "(...) am asistat la întreg spectacolul. (...) Imaginea spectacolului s-a suprapus aproape complect imaginei iniţiale. La început deosebirile dintre ce visasem eu şi ce realizau ei pe scenă erau crispante. Pe urmă, încetul cu încetul, gesturile lor - chiar cînd erau greşite -, intonaţiile lor, chiar cînd erau false, s-au substituit vocilor pe care le ascultasem eu scriind. Aş fi vrut uneori să protestez, aş fi vrut să-i chem la ordine, aş fi vrut să restabilesc textul meu, aş fi vrut să impun piesa pe care am scris-o, în locul celei pe care mi-o jucau ei - dar ar fi trebuit şi un prea mare efort, şi, pe de altă parte, nici nu aveam convingerea că merită." (pag. 188-189, Humanitas, 1996)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oricine cu o minimă pregătire în literatură (și să includem aici și dramaturgia, de vreme ce foarte mulți o citesc în loc să frecventeze teatrele) poate spune despre Sebastian că este depășit ca autor de literatură, și că laurii ce-i primește se datorează exclusiv memorialisticii sale, în timp ce teatrul său (nu mai vorbim de proze...) este perimat, în cel mai bun caz, o palpitare de excese melodramatic, ce ne duce cu gândul la un alt eșec teatral (de această dată exclusiv limitându-ne la dramaturgie), W.B. Yeats, și ale lui piese catastrofal de proaste, pentru că sunt „pline”. Pline de sensuri, de evenimente, de viață, de ruperi, de momente paroxistice care devin în scurt timp ridicole, mai precis, teatrul lui Yeats este sufocat de poezie, de poezia inoculată în dramaturgie, iar publicul nu-i poate ierta una ca asta, căci teatrul modern nu mai suportă altceva decât social, politic, ideologic, psihologic, fenomenologic. Sebastian e și el undeva pe aproape, pe același plan.

      Dacă tânjim după mărturisirile unui dramaturg adevărat, și nu ale unui chibiț, nu e permis să-l omitem pe Ionesco. Despre „Scaunele”, în o scrisoare către un regizor, din „Note și contranote” (ediție tradusă de Ion Pop, n-am originalul la-ndemână):

      „Dragă Prietene, mi-am dat seama după plecarea dumitale că am mers pe un drum greșit și am trecut pe lângă piesă. Te-am urmat și m-am îndepărtat împreună cu dumneata, m-am pierdut din vedere pe mine. Nu, hotărât, nu m-ai înțeles pe de-a întregul în „Scaunele”: ceea ce rămâne de înțeles e tocmai esențialul. Ai vrut, în mod cu totul firesc, să tragi piesa spre dumneata, când de fapt trebuia să te lași în voia ei; regizorul nu trebuie să opună nicio rezistență. El nu trebuie să vrea ceva de la piesă, trebuie să se anuleze, trebuie să fie un desăvârșit receptacol. Un regizor înfumurat, care vrea să-și impună personalitatea, nu are vocație de regizor. În schimb ce meseria de autor cere dimpotrivă ca acesta să fie înfumurat, impermeabil față de ceilalți, cu un ego hipertrofiat.”

      Cam aceeași decepție o încearcă și cititorii care se zbat să captureze, să interpreteze un text...

      Ștergere
    2. Mulțumesc pentru citat, Vio! Chiar se potrivește. M-aș putea întreba ce crede Matei Vișniec despre reprezentațiile pieselor sale (cele la care a asistat), dar sunt prea multe și au fost puse în scenă în tot felul de țări, așa că totul devine mai complicat.
      Jurnalul lui Mihail Sebastian e pe lista cu cărți musai de citit, la un moment dat sper să ajung la ea. Până de curând m-am tot plâns că nu se mai găsește, iar acum mă codesc să dau banii pe ediția nouă, care e cam scumpă. Dar o s-o cumpăr până la urmă.

      Ștergere
  4. A, aici e Jurnalul (pare a fi complet, e un document Word, la mine are 442 pagini):
    https://universitateamedia.files.wordpress.com/2009/05/jurnal-mihail-sebastian.doc
    Dacă e deranjant linkul, poţi să-l ştergi. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu am de gând să cumpăr cartea în format fizic, pentru a putea răsfoi cu ușurință înainte și înapoi (presimt că va fi nevoie) - o operațiune cam enervantă pe e-reader.

      Ștergere
  5. Il iubesc pe Matei Visniec!! Iar Frumoasa calatorie a ursilor Panda.. este pur si simplu o bijuterie. Daca nu reusesti sa ajungi sa vezi piesa de teatru, mai exista si varianta de teatru radiofonic cu Horatiu Malaele si Adriana Trandafir. Eu am citit piesa de 2 ori si am savurat si piesa de teatru radiofonic. Uite aici un link cu piesa: https://www.youtube.com/watch?v=w7rTwkFZnoE

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru link, chiar acum am intrat să ascult scena cu exercițiile de pronunție a literei „a” (începe la 18:05).
      Am încercat să ascult și alte scene, dar se aude cam prost înregistrarea (cel puțin în boxele mele), iar interpretarea celor doi actori nu prea se potrivește cu ceea ce mi-am imaginat eu, așa că voi aștepta reprezentația de la teatru. Dar parcă văd că nici aceasta nu se va potrivi cu piesa care s-a jucat deja în capul meu. :))

      Ștergere
  6. am văzut spectacolul, mie mi-a plăcut (era premiera, ce-i drept). cu vișniec e greu, textele lui sunt greu de pus in scenă, e ceva ce nu place/merge in momentul transpunerii în scenă. un profesor ne spunea că, de fapt, vișniec scrie poezie în teatru și dupăpărerea lui, de-asta e așa de dificil. de altfel, am văzut și alte spectacole după textele lui și nu m-au încântat. dar cel al cătălinei buzoianu da!
    profa de română spunea în liceu că nu poate merge la teatru tocmai pt că ține prea mult la text. pe mine mă distrează chestia asta maxim, pt că pentru regizor și actori, textul e un pretext, nu e o scriptură. dar îți explic eu mai multe la o cafea, că deja m-am întins :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, chiar mă gândeam când bem cafeaua aia, că acuși trece vara și se închid terasele. :) Sunt curioasă să-mi povestești mai multe, da!
      O să merg la spectacol, sper să-mi placă - dar, ca să se întâmple asta, ar trebui să mă pot rupe de ceea ce mi-am imaginat eu când am citit textul.
      Cum ziceam la alt articol, am fost destul de rar la teatru (mai des în studenție, când ne milogeam de doamna care verifica biletele, și până la urmă ne lăsa să intrăm pe gratis), dar adevărul e că nici nu mi-aș permite să merg regulat. Interesant să aflu de la tine, care te pricepi mult mai bine decât mine la domeniul ăsta, că textele lui Vișniec sunt greu de pus în scenă. Poate că are un farmec anume în lectură, care e dificil de redat prin jocul actorilor (plus treaba cu poezia în teatru, nu-l pot contrazice pe profesor :D ).

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...