Revista iocan

miercuri, 24 august 2016

revista iocan


Na, că am citit și eu revista iocan. Cu i mic, că așa a vrut treimea luminată - Florin Iaru, Marius Chivu, Cristian Teodorescu - care a pus la cale această colecție de proză scurtă într-un format atipic și nemaivăzut de mine până acum. Revista iocan e cool, de ce să nu recunoaștem. Arată bine, hârtia e de calitate, are și poze printre proze (majoritatea alb-negru, artistic blurate, deși fără o legătură evidentă cu textele; îi aparțin lui Claudiu Popescu). Și-a propus să resusciteze acest gen literar mai puțin consumat de publicul românesc, gen care - habar n-aveam - stă mai prost decât poezia, după cum zice Marius Chivu aici, pentru că poezia are până și festivaluri, premii și reviste dedicate, dar proza scurtă ba (nu știu ce să zic, eu încă am impresia că tot poezia e mai puțin citită* - cea publicată în volume, nu cea scrisă de amorezii de liceu).

*între timp, am întâlnit un citat foarte simpatic la Radu Pavel Gheo:

Când e vorba de scriitori, preferăm romancierii. Poeți nu am susținut niciodată. Pentru ei se găsesc destule burse, programe și proiecte. Toată lumea simte nevoia să protejeze poezia, așa cum simte nevoia să se ducă la operă. Nu le place, dar au învățat că e o artă importantă, pentru rafinați și sensibili, așa că o finanțează, ca să nu pară neciopliți și insensibili. („Noapte bună, copii!”, pag. 161) 

M-am agățat de revista iocan ca de un tratament minune ce m-ar fi putut converti la proză scurtă - căci, deocamdată, tot romanul rămâne preferatul meu, deși am citit de-a lungul vremii câteva povestiri super-mișto la Ludmila Ulițkaia, Juan Rulfo, Márquez, Bruno Schultz, Julian Barnes, Ma Jian, Bolaño, Munro și Cortázar (despre asta am scris mai pe larg aici). Am cărat revista cu mine peste tot, pe un deal de lângă Sighișoara, prin metrou și autobuze, la ședințe foto și la întâlniri. Cel mai bine se ia în înghițituri mici, câte o proză o dată, apoi se lasă la dospit și digerat, dar fiecare citește cum are chef. Eu am început cu autorii români, din motive de luna literaturii mioritice, și am sfârșit lectura cu autorii străini, pe o bancă în Parcul Kiseleff, alături de un prânz încropit din merdenele și sana, luate de la patiseria aia grozavă din pasajul Victoriei. 

Acum, aș minți dacă aș spune: da, dom'le, iocan m-a dat pe spate, proza scurtă e foarte mișto, de azi înainte citesc mult mai des. E greșit să te aștepți la vreun miracol: proza scurtă rămâne tot proză scurtă - adică ești dat afară din poveste taman când te-ai familiarizat cu împrejurimile și personajele, și trebuie să o iei iarăși de la capăt, în alt loc, în alt timp și alături de altcineva. Eu una am ajuns la o concluzie, în ce mă privește (căci la alții se pare că vine în mod natural): afinitatea pentru proza scurtă e ceva care trebuie educat, prin lecturi din autorii care scriu bine (și se mulează pe gusturile personale, desigur - de exemplu, eu nu am rezonat prea bine cu Raymond Carver). Merită, pentru că sunt o grămadă de povestiri mișto în lumea asta și, da, poate că ar trebui să existe un manual de utilizare pentru ele: sunt perfecte pentru umplut golurile temporale, de acasă la serviciu și înapoi, la coadă la Finanțe (asta dacă te mai poți concentra din cauza nervilor), în săli de așteptare, în pauzele dintre spălatul vaselor și ștersul prafului... Însă nu doar atunci, și nu numai pe post de literatură de umplutură.  

Buun... Dar să revin la iocan. Dacă într-un volum care aparține unui singur autor există adeseori o unitate de stil, teme sau tonalitate - care ne plac sau nu -, în revista iocan avem o paletă foarte largă de voci, ritmuri, scriituri și subiecte, un mix interesant care - zice Florin Iaru în prefață - ne conectează la pulsul prezentului. Oricum, varietatea selecției înseamnă că fiecare cititor va găsi cel puțin câteva povestiri pe gustul său. La un recensământ post-lectură, observ că mi-au plăcut aproape toate prozele, dacă nu extrem de mult, cel puțin suficient cât să mă intrige și să le recitesc (unele mi s-au părut și mai faine la a doua lectură, nu-mi explic cum de s-a întâmplat așa).

Nu citisem niciun autor dintre cei selectați (nici măcar pe Capote), de câțiva auzisem, de restul am aflat abia acum. Am observat că vreo doi sau trei lucrează în publicitate (nu degeaba remarca un prieten că, dacă un copywriter se apucă de scris proză, e musai să iasă ceva bun) și am găsit un lucru în comun la autorii români contemporani: o scriitură necomplicată, care curge ușor, cu foarte puține (spre deloc) metafore și înflorituri literare - punct comun care este, mai mult ca sigur, rezultatul selecției celor trei scriitori-redactori. Așadar, după lectură, nu veți avea nevoie de pastile contra grețurilor spirituale. Ah, iar jumătate din cei 18 autori români și-au scris povestirile la persoana întâi singular (nu că asta ar însemna neapărat ceva, just sayin').

Un punct în plus pentru secțiunea „restituiri”, unde l-am descoperit pe Ștefan Bănulescu, de care nu auzisem până acum. Mi-a plăcut foarte mult Dropia (poate cel mai mult dintre toate povestirile), o proză cu accente fantastice - „realism magic de Bărăgan”, zice roșu vertical și se vehiculează pe Goodreads -, care pare să fi fost scrisă sub influența lui Juan Rulfo și a unicului său roman, Pedro Páramo. Bărbatul părăsit de nevastă care umblă călare pe sub pământ, femeia-himeră care e moartă demult, case pustii, o pasăre iluzorie și o atmosferă delicios de stranie, plus cadrul campestru, care mi-a amintit și de povestirile din Câmpia în flăcări. Nu știu dacă și celelalte proze ale lui Bănulescu sunt la fel, dar între timp mi-am cumpărat volumul Iarna bărbaților (cred că, în subconștient, vreau să prelungesc fascinația lumii lui Rulfo, chiar și printr-un autor-substitut). 

Unii ziceau că l-au mai auzit în câte-o noapte pe Fuierea, mergea cu calul pe sub pământul cărării și-și căuta mai departe nevasta. Eu nu l-am auzit, în fiecare seară aveam oasele frânte de lucru și adormeam repede. Macii, însă, i-am văzut. Cu macii e adevărat. Când s-a terminat seceta, după ce a plouat cât a plouat, am ieșit și eu la marginea satului înspre locul unde rămăsese casa părăsită a lui Fuierea. În curte, el avea un plop înalt, plin de pământ până sus, că-l bătea tot anul praful adus de crivăț. După secetă, zic, când nu mai era nici Fuierea, nici nevasta lui, am văzut cu toții la încheieturile crengilor de sus maci roșii, înfloriți. Se vedeau de departe, înalți ca niște tufe, printre crengile plopului. Iar plopul era uscat de sus până jos. (Dropia, Ștefan Bănulescu)

Mi-au plăcut mult (în ordinea din revistă): 

*Florinel, de Diana Bădica (un pic de umor negru, o doză de absurd și grotesc, o scriitură curată, care curge foarte bine);

*Casa de pe țărm, de Irina Georgescu Groza (faine scriitura, structura ceva mai complicată, finalul care virează înspre fantastic, faptul că am simțit nevoia să reiau povestea de la capăt); 

*Strâmtoarea, de Lavinia Braniște (mi-au plăcut mult scriitura, subiectul, detaliile, modul cum e construită povestirea, care a fost rotundă și suficient de lungă; vreau să mai citesc și altceva de autoare); 

*După douăzeci de ani, de George Moise (și amuzantă, și amară, scriitură mișto per total, deși unele repetiții mi-au zgâriat urechile - „am urcat... urcând”, „pe masă... pe masă” -, iar la „luna se tăvălea în troiene ca un câine scăpat din lanț” am cam strâmbat din nas);

Am urcat pe jos până la ultimul etaj, urcând treaptă cu treaptă scara ororii mele de morți. Când am ajuns în fața ușii apartamentului, am văzut rezemat de perete capacul coșciugului. Nu făcusem trei luni de armată degeaba, măcar atât deprinsesem, „să învăț să mă descurc”, să mă fofilez arătându-mă zelos, să-mi dau ceva de făcut ca să nu-mi dea alții. Dacă mă întreba un locotenent cine m-a pus, ziceam domnul căpitan cutare, dacă mă întreba un maior, ziceam că mi-a ordonat locotenent-colonelul cutare. Făcusem instrucție într-un batalion de instruire a cadrelor, orice grad aș fi întâlnit în unitate, trebuia să fi fost cel puțin unul mai mare la cinci minute distanță. Am înșfăcat capacul coșciugului și am zburat cu el în jos pe scări, până să ne arate o rudă unde era mortul. (După douăzeci de ani, de George Moise)

*Deschide ochii, de Iulia Gherasim (fain scrisă și construită, povestea m-a prins, cu toate că, până spre final, nu se întâmplă nimic ieșit din comun; finalul e un pic previzibil, dar asta nu mi-a stricat plăcerea lecturii); 

*Nu te supăra, frate!, de Florin Lăzărescu (foarte scurtă, dar tare plăcută, un stil oral, anecdotic, o scriitură simplă, dar savuroasă; o să cumpăr „Întâmplări și personaje”, care zace cam de multișor în lista de dorințe);

*Mai bine salvie, de Rebeca Turcuș (faine și subiectul, și finalul, mi-au plăcut lucrurile pe jumătate sugerate, detaliile savuroase, nici n-am simțit blocul compact de text care nu se mai termină. Singurul minus este faptul că scriitura pare uneori prea lucrată - „mișcându-i pumnii de făt în semn de cruce lichidă”, „zâmbi seninului de afară”, „își deranja limba în semnul crucii” -, dar, după ce am citit Sticletele Donnei Tartt și Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr, care pur și simplu m-au înăbușit cu metafore, concepția mea despre scriitura lucrată și răs-lucrată s-a reconfigurat simțitor, așa că nu o taxez prea aspru pe Rebeca Turcuș);

*Povara zilei, de Anca Chimoiu (o scriitură rece, dură și tăioasă, atipică pentru o autoare - big like! Faină și povestirea Baby. Ambele proze sunt foarte scurte, dar suficiente, pentru că reușesc să spună multe în puține cuvinte, ceea ce, din punctul meu de vedere, e o mare calitate);

*Anii 1960, Ema Stere (un subiect interesant, mult haz de necaz și o doză de grotesc, scriitură versatilă, cu o oralitate foarte mișto; mi-a plăcut mult);

Eu am căzut din pat cu fruntea înainte, direct pe gresia aia alunecoasă, uite-așa am făcut: zooong! Picioarele mi-au rămas în pat, s-a desfăcut și pampersul, dar nu e adevărat că atunci am făcut treaba mare. Zooong! și ce durere, Doamne, chiar când am atins gresia cu capul, săracul creierul meu, ca un pește izbit de acvariu. (...) La cât costă locul ăsta, mi-a spus odată soră-mea, când a venit să mă viziteze, ar trebui să vă spele la cur cu parfum franțuzesc. Așa vorbește ea. Parfum franțuzesc n-am pretenția, dar măcar să nu înghesuie patru paturi în loc de trei și să nu ne lase cu treaba mare pe noi. Cer prea mult? (Anii 1960, Ema Stere)

Să fiu uimită că mi-au plăcut mai mult prozele scrise de autoare? E drept că balanța este inegală în ce-i privește pe autorii români contemporani - sunt 11 scriitoare și doar 6 scriitori. La povestirea lui Bogdan Răileanu (faină autoironia personajului-povestitor) și cea a lui Felix Tzele (foarte românească, cu un limbaj stâlcit, autentic rural) mi-au plăcut scriitura și atenția pentru detalii (în mod clar, aș mai citi ceva de ei), dar subiectele n-au fost chiar pe gustul meu. La Ana Alexandrescu mi-a plăcut subiectul, dar la scriitură se putea ceva mai bine. Deși nu au intrat la preferate, am gustat și povestirea Ancăi Ștefan și pe cea a lui Ion Pleșa (care are potențial de poveste mai lungă și mai complexă). 

La coada preferințelor mele au fost:

*Accelerație de Horia Corcheș (un fel de proză cu amănuntul, o decelerație până la stop-cadru; autorul redă, în cele mai mărunte detalii și cu cea mai amănunțită gestică, o vizită la dentist și o demarare cu mașina (o fi pleonasm?). Sincer, m-a plictisit. Brusc, Knausgaard a devenit mult mai interesant);

*Știucă umplută, de Gia Șerban (nu prea m-au atras nici subiectul, nici finalul, nici scriitura - unele comparații mi s-au părut cam dubioase, de exemplu „spărgând două ouă și lăsând conținutul să cadă în bol, ca doi sori la apus într-un timelapse”);

*Mașina neagră cu număr de Argeș, de Tea Nicolae (n-a fost chiar rea, dar nici n-am rezonat foarte tare cu subiectul și cu scriitura, însă Tea promite).

Nici la secțiunea autorilor străini n-am găsit numai perle. Capote și Yeats mi-au plăcut (Truman pentru limpezimea scriiturii și încărcătura emoțională, W.B. pentru doza de fantastic-mitologic care m-a surprins foarte plăcut - și, nu știu cum se face, dar Hanrahan cel Roșu mi-a amintit de Miruna lui Bogdan Suceavă. Aș mai citi și alte povestiri ale autorului irlandez, iar la Capote e musai să ajung), însă n-am rezonat mai deloc cu minusculele proze experimentale ale lui Dan Rhodes, formate, fiecare, din 101 cuvinte - n-am numărat să văd dacă tot atâtea or fi și în traducere -, care au trecut prin mine fără să lase urme. 

Acum aștept cu interes nr. 2 al revistei iocan, care apare în septembrie - în mod ciudat și neașteptat, revista dă o anume dependență. Sunt tare curioasă ce s-a mai scris (și selectat), ce autori necunoscuți au mai ieșit la iveală. Poate mă apuc la un moment dat și de antologia Best Of. Proza scurtă a anilor 2000, pe care am cumpărat-o, în sfârșit. Doar că, asta e, tot la romane trag cel mai des. 

revista iocan, anul 1, nr. 1, Ed. Vellant, 2016, 160 pag.
Autori: Truman Capote, W.B. Yeats, Dan Rhodes, Diana Bădica, Georgiana Șerban, Irina Georgescu Groza, Bogdan Răileanu, Lavinia Braniște, George Moise, Ana Alexandrescu, Iulia Gherasim, Florin Lăzărescu, Felix Tzele, Horia Corcheș, Anca Ștefan, Ion Pleșa, Rebeca Turcuș, Anca Chimoiu, Ema Stere, Tea Nicolae, Ștefan Bănulescu



17 comentarii

  1. Ah, dar iată că ai și scris deja. Ți-am răspuns și la mine în poiană (ca să rămînem la temă :)) că prozele alea prea lucrate mi s-au părut Mai bine salvie și Accelerație.

    Eu mă bucur că la fiecare număr va fi alt coordonator, deci poate criterii de selecție a povestirilor ușor diferite. Înțeleg că primul număr a fost coordonat de F. Iaru.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am vrut să-ți scriu imediat după ce am terminat lectura, dar nu m-am mobilizat. :) M-am gândit că una dintre ele s-ar putea să fie „Mai bine salvie”, și eu am simțit ceva mai multă lucrătură acolo, dar mi-a plăcut, per total. Cu „Accelerație” nu m-am împăcat aproape deloc.
      Între timp, am mai citit câte ceva despre iocan și, într-adevăr, undeva scria că primul număr a fost coordonat de Florin Iaru (prima oară când am întâlnit informația, în revistă nu se specifică nimic de genul, sau n-am observat eu). Ar fi interesantă și treaba asta - criterii de selecție ușor diferite și fiecare număr cu propria personalitate (care e dată, oricum, de textele publicate), deși am impresia că Iaru și Chivu sunt cam pe aceeași lungime de undă.

      Ștergere
  2. Uite imi pare rau c-am fost in Ro si n-am vazut-o sa mi-o cumpar - e drept ca mi-am luat mult mai putine carti decît preconizasem, da' i-am lasat sora-mii lista sa urmareasca reducerile ca zau ca mi s-au parut scumpe! Comparatia aia cu galbenusurile m-a distrat, e atît de cheesy ca intra în categoria umor involuntar :D


    Mie-mi place proza scurta desi nici eu nu citesc cît as vrea…

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ah, Stela, dacă încape pe mâna ta revista iocan, cred că o să cam plângă unii autori. :)) Îmi dau seama cât de greu se scrie o povestire, dar, ca cititor, ori îți place, ori nu-ți place, nu poți să acorzi circumstanțe atenuante pentru că nu te pricepi să scrii povestiri (tu poate te pricepi, ziceam în general :)) ).

      Nu știu cum stă revista cu distribuția prin țară, am înțeles că primul tiraj s-a epuizat (parcă și al doilea?), așa că nu mă mir că n-ai observat-o. Poate că se mai găsește la Cărturești, prin mall-uri.

      Urmează nr. 2, sper să aibă la fel de mult succes ca primul, și să nu fi fost doar un boom generat de publicitate și de factorul noutate (ceva de genul: „e un produs nou, pare trendy, hai să-mi iau și eu”, dar nu mai cumpără și următorul număr). Sper ca lumea să-și dea seama că merită sprijinit proiectul și, implicit, toți autorii aceia necunoscuți, dar talentați, care au în felul ăsta o șansă să scoată capul în lume. Și să fie plătiți, cum e normal (am citit mai multe aici - unde se specifică, într-adevăr, că Iaru s-a ocupat de primul număr, dar s-a consultat și cu ceilalți doi).

      Ștergere
    2. Am numarat de curiozitate, din toata lista am citit vreo patru si mai stiu de vreo doi, în rest, nume total necunoscute pentru mine, da' tot îs curioasa.

      Am uitat sa spun ca Banulescu e super misto, merita citit mai departe :).

      Ștergere
    3. Haha, să nu te-audă Lavinia. :)) Eu chiar nu mă așteptam să găsesc la un autor român o asemenea atmosferă magic-realistă, am văzut că „Dropia” e inclusă în volumul pe care l-am cumpărat, sper să mai fie și alte proze cu o atmosferă asemănătoare.
      Mulți dintre autorii români sunt debutanți sau nici măcar n-au debutat încă, probabil că puțină lume a auzit de ei. Asta mi se pare o chestie interesantă, că citești proze faine scrise de autori necunoscuți (bine, în măsura în care se mulează pe gusturile personale).

      Ștergere
  3. apropo de proză scurtă, recomand "defalcare. aproape nicio amintire" de lydia davis, tot de la vellant. mi-a plăcut enorm stilul autoarei, ca și cum ar râde împreună cu cititorul de toate defectele omului, numai că e un râs amar.
    proza scurtă a lui capote e foarte mișto și trebuie citită neapărat.
    dar cât să mai insist cu cehov? :)) el e minunat!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hehe, în primele variante ale iocanului apărute pe net (fotografii cu coperta, nu revista în sine), în loc de Yeats apărea numele lui Davis, foarte probabil o proză fix din volumul ăsta de care zici tu. Poate la numărul 2. Și mie-mi place Davis.

      Ștergere
    2. probabil n-a mai apărut din cauză că volumul lydiei davis a ieșit înaintea revistei iocan. povestirile lui capote și yeats au fost ca un preview la volumele de povestiri de la editura art (povestiri inedite de capote) și humanitas (rosa alchemica de yeats). observație de librar, deh :))
      dar m-am bucurat s-o descopăr pe davis, scrie chiar fain ;)

      Ștergere
    3. Observasem și eu undeva numele lui Davis și m-am mirat, pentru că povestirea ei nu era inclusă în revistă, dar mai mult ca sigur ai dreptate, Cătălina, și ăsta e motivul pentru care n-a mai apărut.
      N-am citit nimic de Lydia Davis, m-ați convins să încerc. Sper ca proza ei să nu fie prea modernă și prea experimentală pentru gustul meu. :))
      Da, da, musai Cehov, n-am uitat. :) Și Capote, mai ales că am în bibliotecă volumul de povestiri apărut la Art.

      Ștergere
    4. Hm, eu cred că Davis e destul de experimentală. Nu știu cum sînt volumele astea două, dar în Varieties of Disturbance, ce-am citit eu, erau și prozuțe de cîte-o frază, două.

      Ștergere
    5. și în volumul ăsta sunt proze foarte scurte, de-un sfert de pagină. dar mie mi-au plăcut mai mult decât prozele alea de câte 101 cuvinte din iocan, mi s-au părut mai organice.

      Ștergere
    6. Aaa, păi atunci nu știu ce să zic, că nu prea mă împac cu prozele experimentale. :)) Dar o să încerc, nu zic nu. Cine știe, poate chiar o să-mi placă. :)

      Ștergere
    7. Lydia Davis a dispărut pentru că nu am putut obține în timp util drepturile de publicare.

      Ștergere
  4. Experimental, neexperimental, plat sau pregnant, nu e suficient de limpid că, de vreme ce scrisul deja a atins, având o perspectivă către revolut, un prag ce nu poate fi depășit, și că singura calea de a merge înainte este sabotarea de sine, punct din care ulterior se poate clădi ceva nou, toate planurile urmate cândva fiind acum abolite, lăsând, deci, loc pentru inovație? Prin urmare, fiece efort creativ nu reprezintă decât o palidă revitalizare a modelor depășite, o încercare de pseudo-metempsihoză literară.
    În orice caz, e de neconceput că, de la Joyce încoace, cineva mai are curaj să scrie proză.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dar nu mai superb decât: „The earth makes a sound as of sighs and the last drops fall from the emptied cloudless sky. A small boy, stretching out his hands and looking up at the blue sky, asked his mother how such a thing was possible. Fuck off, she said.”

      Ștergere

Un produs Blogger.