Câteva cărți despre iarnă (neapărat cu zăpadă)

Anul trecut am trecut în revistă câteva cărți despre vară, iar Lavinia m-a provocat să fac o astfel de listă pentru fiecare anotimp, dar, cum e mai greu să găsesc cărți despre toamnă și primăvară, am sărit direct la iarnă, că tot suntem scufundați în nămeți zilele acestea. :) Încă din vară aveam vreo patru sau cinci posibile candidate, iar între timp mi-am amintit și alte cărți pe care le-am citit de-a lungul vremii.

Am lăsat deoparte poveștile de Crăciun, căci mi-am propus să aleg acele cărți în care iarna devine ea însăși un personaj, sau în care atmosfera hibernală este atât de intensă, încât ne cuprinde dârdâiala chiar dacă le citim în miezul verii. Eu am pățit asta de vreo două ori, cu Palatul de gheață al lui Vesaas și cu Iubire, de Hanne Ørstavik. Autorii nordici conduc detașat (pe listă au intrat trei islandezi, trei norvegieni și un danez), se pare că tot ei se pricep cel mai bine să surprindă esența acestui anotimp și senzațiile pe care le trezește.

Între cer și pământ și Tristețea îngerilor, de Jón Kalman Stefánsson

Povestea lui Stefánsson începe în luna aprilie, când pe alte meleaguri mai fericite a venit deja primăvara, însă nu și în Islanda acoperită de zăpezi și bătută de viscol. În cele două volume ale trilogiei, și mai cu seamă în Tristețea îngerilor, am simțit cu adevărat ce înseamnă iarna, iarna aceea cu un frig năucitor și întinderi nesfârșite de un alb imaculat, pe care nu le străbate niciun om sănătos la cap, poate doar nălucile din legendele islandeze. Dar iată că prin landele înghețate se aventurează un băiat cu inima plină de vise și poezie, care însoțește un poștaș ursuz și încăpățânat, ce trebuie să care kilograme de ziare, scrisori și vești către nordul țării, acolo unde începe tărâmul iernii veșnice. Ferme izolate, ascunse sub o plapumă groasă de omăt, biserici micuțe, pe al căror acoperiș poți călca din nebăgare de seamă, și vremea care transformă totul, mărind distanța dintre oameni, asprind sufletul și reducând ființa umană la proporții insignifiante. Din fericire, Stefánsson îndulcește senzația apăsătoare cu cantități generoase de umor, candoare, optimism și o fină ironie, iar cărțile sale au o cu totul altă atmosferă față de cea întâlnită la Tarjei Vesaas sau Hanne Ørstavik. 

Palatul de gheață, de Tarjei Vesaas 

Și Jón Kalman Stefánsson este poet, însă poezia este parcă și mai evidentă în scriitura norvegianului Tarjei Vesaas, care, în cuvinte puține și simple, reușește să creeze o atmosferă intensă, aproape hipnotică. Povestea fetițelor Unn și Siss, desfășurată pe fundalul unui ținut nordic izolat, acoperit de zăpadă și gheață, are puterea magică a unui basm. Cele două copile se împrietenesc într-o singură seară, când Unn vrea să-i spună lui Siss un secret, apoi Unn dispare, împreună cu acel secret nedezvăluit. Siss se lasă învăluită de personalitatea prietenei dispărute și face o promisiune care o îndepărtează de prieteni și de părinți. Pe râu, uriașa cascadă a creat un splendid palat de gheață - un fior al descoperirii, o călătorie magică prin camere fabuloase create de apă și ger, un ochi enigmatic care aduce liniște. Romanul pare asemenea unei ape liniștite, însă coboară în adâncuri nebănuite ale psihicului uman. M-am bucurat să aflu că a fost reeditat de curând - eu l-am citit într-o ediție mai veche, unde apăruse alături de un alt scurt roman, „Sămânța”.

Sub ghețar, de Halldór Laxness

L-am descoperit pe Halldór Laxness cu acest mic roman, care m-a cucerit prin scriitura plină de umor și ironie, dar și prin amestecul savuros de real, fantastic și absurd. Este un roman de atmosferă, care nu va avea același efect asupra tuturor, dar pe mine m-a fascinat multă vreme după terminarea lecturii. Am revenit adeseori în gând la parohia de la ghețar, unde tânărul Empi este trimis de episcopul Islandei, pentru a investiga o serie de zvonuri ciudate și îngrijorătoare. Aparent, pastorul de acolo nu se mai ocupă de viața spirituală a enoriașilor, ci s-a apucat de potcovit cai și de diverse reparații, nevasta l-a părăsit de multă vreme și acum trăiește cu o altă femeie, iar un misterios cadavru a fost trimis pe ghețar, în loc să fie îngropat creștinește. Empi ajunge în acest loc de la capătul lumii, guvernat de ghețar și populat de o mână de oameni neobișnuiți, pătrunzând într-o lume ciudată, care funcționează după legi proprii și pare să fi fost ocolită de civilizație. Trebuie să menționez și Oameni independenți, romanul meu preferat de la Laxness, ale cărui teme și atmosferă seamănă pe alocuri cu cele din cărțile lui Jón Kalman Stefánsson (bineînțeles, se înțelege cine de la cine s-a inspirat).

Vulpea albastră, de Sjón

Am impresia că toți scriitorii islandezi contemporani au preluat ceva de la Halldor Laxness, căci și la Sjón am întâlnit un amestec de magic și rudimentar, de absurd și ridicol, și o Islandă în mare parte imaginară, populată cu eroi și nerozi. Personajul său, pastorul Baldur Skuggason, cel care se află în urmărirea vulpii din titlu, este un astfel de nerod cu trăsături de erou, care, în lupta cu forțele naturii, dă dovadă de vitejia și încăpățânarea unui personaj mitologic, asemenea lui Bjartur din Oameni independenți. Cartea lui Sjón este cea mai stranie dintre toate, și am observat că nu prea a fost pe gustul cititorilor români. Și pe mine m-au nedumerit la început paginile pe jumătate goale, care amintesc de un poem în proză, dar, pe măsură ce am avansat cu lectura, cuvintele s-au transformat treptat în imagini, iar în fața mea s-a desfășurat imensitatea acoperită de zăpezi a Islandei. Spațiile goale din fiecare pagină au devenit cadre lungi, umplute de încordare, o tăcere încremenită și pași prudenți prin zăpadă, în urmărirea unei vulpi albastre.

Iubire, de Hanne Ørstavik

Simplitatea cuvintelor și, totodată, puternica lor încărcătură emoțională par a fi atributele multor scriitori nordici, iar Hanne Ørstavik nu este o excepție: deși am citit cartea într-o zi însorită de vară, atmosfera a fost atât de intensă și de apăsătoare, încât m-a rupt complet de realitate, iar la final a trebuit să ies pe străzi, cu toate că eram răcită, pentru a mă scutura de impresia puternică pe care mi-a lăsat-o acest scurt roman. La fel ca în Palatul de gheață, pășim parcă pe o scenă de teatru cu personaje puține și câteva locuințe răsfirate printre nămeți, un cadru minimalist pe care se pregătește o dramă. Este un univers închis și izolat, în care se regăsesc mai multe singurătăți și mai multe forme de iubire, dar și o scindare între lumea palpabilă și cea imaginată, căci personajele par să trăiască în planuri diferite ce nu se întâlnesc decât arareori. Vibeke, o mamă tânără și singură, s-a mutat într-o mică localitate din Norvegia împreună cu fiul Jon, dar femeia își cam neglijează copilul și trăiește mai mult în imaginație, cu toate că visele o îndepărtează de realitatea imediată și de iubirea care se găsește atât de aproape de ea. În planuri scurte, care alternează ritmic până la suprapunere, Hanne Ørstavik pătrunde în universul inocent al copilului și în cel imatur și egoist al mamei, iar drama se desăvârșește incredibil de calm și de lin, prin mecanismele intime ale micii familii.

Cum simte domnișoara Smilla zăpada, de Peter Høeg 

Am citit cartea lui Høeg acum câțiva ani și am uitat multe detalii, dar țin minte că are zăpadă din abundență, căci Smilla Jaspersen, o tânără foarte inteligentă de origine groenlandeză, este fascinată de zăpadă și gheață, și se pricepe să descifreze acest element al naturii. Totodată, este vorba de un roman polițist cu ceva suspans (nu foarte mult însă, pentru că acțiunea avansează lent), căci Smilla începe să investigheze pe cont propriu moartea unui băiețel, pe care poliția a clasat-o drept un accident, și se trezește implicată într-un complot de proporții. Cartea începe în Copenhaga și ne poartă spre Groenlanda și ghețurile arctice, deci atmosfera glacială este asigurată. Îmi amintesc că prima jumătate mi-a plăcut mult, datorită informațiilor interesante pe care le-am aflat despre Groenlanda și felul în care istoria și cultura ei au fost influențate de Danemarca și colonialism, însă în a doua jumătate am fost dezamăgită (și chiar plictisită) de plot-ul cu tentă polițistă, unde nu toate lucrurile se leagă și multe întâmplări par forțate. Un link util, cu note și explicații privind câteva aspecte ale romanului. 

Profeții din Fiordul Veșniciei, de Kim Leine

Excelentul roman al lui Kim Leine (scriitor norvegian care trăiește în Danemarca) are o mulțime de teme și subiecte, iar din paginile lui am cunoscut Groenlanda secolului 18, un ținut rece și inospitalier, cu ierni cumplite, unde încălțările și hainele din piele devin adeseori „mâncarea tradițională a foametei”, unde mamele inuite își omoară copiii pentru a le cruța suferința, iar bătrânii pleacă în pustietatea înghețată și nu se mai întorc. Morten Falck, protagonistul romanului, primește un post de misionar în colonia Sukkertoppen din Groenlanda, însă raționalismul său este supus la grea încercare în acest ținut pustiu și întunecat, cu o cultură și un ritm al vieții complet străine. A fost trist să pătrund în coloniile daneze și să cunosc influența negativă pe care europenii au avut-o asupra inuiților, cruzimea cu care împărțeau dreptatea după bunul plac, purtarea reprobabilă a misionarilor trimiși pentru a-i boteza și mântui pe păgâni. Este vorba, însă, de o robie cu două fețe, alimentată de năzuința tinerelor inuite de a învăța să scrie și să citească, de dorința băștinașilor de a deține lucruri europene, de necesitatea de a supraviețui iernilor aspre, care îi determină să renunțe la libertate pentru siguranța relativă a coloniilor.

Ice (Gheața), de Anna Kavan

Spuneam mai sus că „Vulpea albastră” a lui Sjón e cea mai ciudată carte de pe listă - ei bine, acum a fost detronată de Gheața Annei Kavan (scrisă pe la 1967), de care mi-am amintit între timp și a fost musai s-o adaug aici. Este povestea unui bărbat plecat în căutarea unei fete fragile cu părul alb, într-un peisaj amenințător, post-apocaliptic, invadat treptat de gheață. Urmărirea fetei devine o obsesie pentru narator, care ajunge în tot felul de locuri lovite de cataclism, însă căutarea îi este împiedicată de un al treilea personaj, Gardianul, care pare să o controleze pe fata cu părul alb; invariabil, ea îi alunecă întotdeauna printre degete, eluzivă și enigmatică. Citind cartea asta, am avut senzația că mă prăbușesc printr-o serie de vise ciudate, fără a putea diferenția realitatea de fantasme; Ice nu are un subiect propriu-zis, în schimb are un narator unreliable. Deși e o carte scurtă, cu multe momente extraordinare, de o frumusețe pură, Ice s-a dovedit o lectură obositoare, pe măsură ce aceleași lucruri s-au întâmplat iar și iar, ca într-o secvență halucinatorie fără sfârșit, iar magia prozei a început să-și piardă din putere. Totuși, Ice m-a bântuit multă vreme, și ar fi interesant să o recitesc pentru a vedea cum mi se pare acum. 

***

Iarna și zăpada sunt prezente și în alte cărți pe care le-am citit, dar parcă nu cu aceeași intensitate, și joacă mai degrabă rol de fundal: Shining, de Stephen King (ar trebui să o recitesc pentru a mă lămuri), Muntele vrăjit, de Thomas Mann și Burial Rites, de Hannah Kent (acțiunea acestui roman se petrece tot în Islanda).

Mai jos sunt câteva cărți ce par să aibă legătură cu tematica listei, deși nu pot spune cu certitudine, pentru că nu le-am citit (dacă aveți și alte recomandări, le aștept cu mare curiozitate):

• Povestiri de iarnă, de Karen Blixen/Isak Dinesen (Humanitas, 2014)
• Țara Zăpezilor, de Yasunari Kawabata (Humanitas, 2015)
• Copila de zăpadă, de Eowyn Ivey (Polirom, 2014)
• În aerul rarefiat, de Jon Krakauer (Humanitas, 2013)
• Iarnă rusească. Antologie din clasici ai literaturii ruse (Ed. Ratio et Revelatio, 2013)
• Zăpezile albastre, de Piotr Bednarski (Humanitas, 2008)
• Poveste de iarnă, de Mark Helprin (Nemira, 2014)
• Crăiasa Zăpezii, de Michael Cunningham (Polirom, 2014)
• Regina Zăpezilor, de Joan D. Vinge (Nemira, 2015)
• Omul de zăpadă, de Jo Nesbø (RAO, 2014)
• Pe vremea fluviului Amur, de Andreï Makine (Humanitas, 2000)