Tristețea îngerilor - Jón Kalman Stefánsson

Am citit Tristețea îngerilor la aproape doi ani după Între cer și pământ, primul volum al trilogiei lui Jón Kalman Stefánsson, care mă impresionase atât de mult, încât doar speranța că volumul al doilea va apărea în curând și la noi m-a împiedicat să îmi cumpăr întreaga serie în limba engleză. Nu s-a întâmplat curând, pentru că editorilor le cam place să se joace cu inimile cititorilor. Dar așteptarea a meritat, chiar dacă acum sunt de-a dreptul disperată să fac rost de volumul al treilea, căci Tristețea îngerilor s-a încheiat brusc, în mijlocul unei scene extrem de tensionate. În fond, cele trei volume ar fi trebuit să facă parte dintr-o singură carte, pentru că poveștile se leagă și nu prea se justifică împărțirea (poate doar din punct de vedere financiar, ceea ce e de înțeles - eu una n-aș vrea ca Stefánsson să renunțe la scris și să se întoarcă la activitățile dinainte, adică prelucrarea peștelui și zugrăvit).

Ca să-mi mai ostoiesc oful, am recitit Între cer și pământ, care mi-a plăcut la fel de mult și la a doua lectură. Însă Tristețea îngerilor este și mai și: totul este aici cu o octavă mai sus, și istorisirile despre viața în îndepărtata Islandă, și observațiile despre firea umană, și întâmplările extraordinare prin care trece protagonistul. Scriitura lui Jón Kalman Stefánsson este atât de frumoasă, asemenea unui lung poem în proză, iar poveștile pe care și le imaginează sunt atât de intense, încât de multe ori am uitat să răsuflu, uimită de înlănțuirea magică a cuvintelor, sau cu inima cât un purice în mijlocul unor scene incredibile. Este unul dintre puținii autori care reușesc să mă emoționeze profund, cum spuneam în recenzia la Imago. 

În Tristețea îngerilor, Stefánsson continuă povestea băiatului fără nume, la câteva săptămâni după ce a străbătut munții pentru a înapoia Paradisul pierdut al lui Milton. Atunci, cărând în spinare poezia aducătoare de moarte, băiatul a înfruntat natura dezlănțuită, cea care îngenunchează și un om matur, în putere. Acum, în salonul casei lui Geirþrúður, băiatul îi citește operele lui Shakespeare unui marinar orb, ai cărui ochi s-au stins deasupra paginilor slab luminate ale celor patru sute de volume din bibliotecă. Dragostea de cărți orbește sau chiar ucide, consumă uleiul de lampă și banii scumpi la vedere, îi face pe unii să-și abandoneze câinele credincios pradă flăcărilor, pentru a salva, în schimb, câteva volume prețioase, copiate cu mare trudă. O asprime care locuiește laolaltă cu o mare sensibilitate, și o foame neostoită pentru acele cărți care mișcă ceva în viața din adâncuri și împing mai departe marginile lumii. 

Vine o vreme în viața omului când doar două-trei rânduri dintr-o poezie îți arată pe unde s-o iei: într-un fel foarte nelămurit, unele versuri închid în adâncul lor și miezul lucrurilor, și adevărurile împărtășite de toți, și calea de urmat, și resemnarea în fața lumii, chiar dacă poetul care le-a scris și-a petrecut viața lui nefericită pierdut în căușul palmei vreunui uriaș. (pag. 246)

Este luna aprilie, dar primăvara întârzie să răzbească prin perdeaua deasă de ninsoare și viscol care a cuprins țara de la marginea lumii. Ținutul zace mut sub zăpadă, cerul sticlește de ger, vacile mugesc în grajduri, sătule de fânul muced, care oricum e pe terminate - unde e lumina, întreabă vaca, unde e primăvara, nu era odată și iarbă de culoare verde? -, fermele sunt încă acoperite de o plapumă groasă de tristețe a îngerilor, oameni și animale deopotrivă se agață de ultimele puteri și de ultimele merinde pentru a ieși din iarna care nu se mai sfârșește. Dar norii tot groși rămân și niciun muget nu ajunge la cer. 

Aici, ceea ce se numește vară trece într-o clipită, iar zăpada gonește prea iute iarba, florile, cântecul și susurul de ape, învelind pământul într-o tăcere mormântală, spartă doar de șuierul vântului și de vuietul Mării Înghețate. Aici, un călător neatent poate călca peste acoperișul unei biserici micuțe, cu totul scufundată în nămeți, sau poate trece pe lângă o fermă izolată, fără a bănui că sub stratul gros de zăpadă respiră câteva suflete. Din trâmbele de fulgi strunjiți după aripi de înger, apar uneori oameni despre care nu se știe prea sigur dacă sunt vii sau au murit demult, poate că sunt strigoii care îi ademenesc pe cei rătăciți spre tărâmul de dincolo. Aici, în îmbrățișarea frigului năucitor, viețile se pierd ca flăcăruia stinsă de vânt, deși e mai înțelept să-ți amâni moartea până la primăvară, altfel n-are cine să-ți care sicriul peste landele cuprinse de viscol, până la cea mai apropiată parohie. 

Aici, de când lumea, femeia e ultima care adoarme și prima care se trezește, cea care știe cum să smulgă focul din ațipire și vede de gospodărie cât bărbatul se odihnește, citește, se instruiește și capătă gustul puterii lui viitoare. Tot ea este cea care așteaptă temătoare întoarcerea de pe mare a bărbatului, acea ființă primitivă care dintotdeauna s-a grăbit spre moarte, încăpățânată să-și demonstreze bărbăția, uitând că datoria omului, înainte de orice, este să prețuiască viața - dar și dragostea și familia. De multe ori, bărbatul nu mai vine decât în vis, ud leoarcă și cu peștii agățați de buze, gata să-și dea viața încă o dată pentru o pereche de șosete uscate.

În capătul acesta de lume, femeile știu cum să smulgă focul din ațipire, fac asta în fiecare dimineață, de sute de ani. În alte părți, departe de aici, bărbați plini de înțelepciune s-au gândit cum e cu umanitatea și cu universul, s-au descoperit planete și versuri au văzut lumina zilei, (...) Istoria și-a cunoscut creșterile și descreșterile; anii s-au adunat în veacuri și, în toată vremea asta, aici, la marginea lumii, femeile s-au trezit înaintea lui Dumnezeu și a bărbaților ca să se ducă să îngenuncheze înaintea cuptorului și să trezească jarul pe care îl încredințaseră nopții. (...) Femeile suflă în jar. Poate plâng și pentru că pot să trezească un foc, dar nu și un bărbat. (pag. 141)

Astfel este viața în Islanda cea îndepărtată și glacială, cândva pe la începutul secolului 20, și te întrebi cum de aleg unii oamenii să trăiască acolo, într-un ținut atât de dur și neprimitor, unde nu sunt nici muzee, nici bulevarde, iar vremea transformă totul, mărind distanța dintre suflete și reducând ființa umană la proporții insignifiante. În Tristețea îngerilor, Stefánsson ne poartă spre nordul Islandei, care pentru unii reprezintă capătul lumii, iar pentru alții înseamnă acasă, chiar dacă lungul anotimp hibernal îi izolează aproape zece luni pe an, iar existența se dovedește o continuă luptă pentru supraviețuire. 

Un câine se face ghem în jurul unui copil de doi ani, împărțind căldura și mângâierea, dorm împreună în odaia comună unde se înghesuie alte cinci suflete. Pescari care nu știu să înoate ies pe mare, apărați doar de o scândură subțire de lemn, sub care se cască sute de metri de apă înghețată. Un pastor și-a pierdut compasiunea, dragostea și bucuria, deși are de partea lui poezia și cunoașterea; credeam, zice băiatul, credeam că dacă ești înconjurat de atâtea cărți nu mai poți fi nefericit. Trei copii stau cu capetele aplecate peste o foaie curată de hârtie, minune nemaivăzută, pe care își pot așterne desene și versuri; cel care are în stăpânire un creion și o foaie are puterea de a transforma lumea. 

Ce mai contează o singură poveste și un singur om în tot acest ocean de istorii extraordinare, care uimesc și emoționează? Dar iată că un băiat chinuit de îndoieli și de întrebări are o însemnătate aparte, iar povestea lui ne este istorisită de cei ce rătăcesc la hotarul dintre viață și moarte, așteptând un semn din partea unui Dumnezeu de care au început să se îndoiască. Ei au trimis spre noi, cei vii, cuvintele drept ajutoare în pâlcuri, căci cele mai neînsemnate și mai mărunte vorbe sunt în stare, când nici nu te aștepți, să se încarce de poveri uriașe și, printre creste amețitoare, să-i arate vieții drumul și să o scoată la lumină.

Băiatul pleacă într-o călătorie până la marginea lumii, acolo unde se termină Islanda și începe tărâmul iernii veșnice, în tovărășia unui bărbat cât se poate de diferit: Jens poștașul, un munte de om morocănos și scump la vorbă, care ia în piept landele cele mai primejdioase, dar se teme de mare, de slăbiciune, de a fi el însuși. Însă băiatul nu se dă bătut și construiește neîncetat punți din cuvinte pentru a ajunge la Jens, chiar dacă poștașul le fărâmă când ele abia au prins contur, mânios că pe lângă frig, oboseală și sete, trebuie să-l suporte și pe băiatul acesta care vorbește întruna. Lumea parcă a fost luată de vânt, nu mai există nimic în afară de ei doi și o înaintare orbească prin furtuna de zăpadă, într-o pustietate locuită doar de năluci, unde e mult mai ușor să te dai bătut și să părăsești lupta, dar un bărbat adevărat nu renunță niciodată, el se luptă chiar și atunci când totul pare zadarnic.

Băiatul nu și-a pierdut încă nevinovăția, nici curiozitatea cu care privește lumea, el pune neîncetat întrebări, chiar dacă unele îi fug de pe buze fără voia lui, iar la altele nu primește răspuns, însă viața e un drum lung și greu, să trăiești înseamnă să pui întrebări. Oamenii se feresc de subiectele dificile și răscolitoare, întrebându-se unii pe alții despre pește, despre strânsul fânului, despre turme, dar nu și despre viață. Băiatul are îndoieli, nu știe cu adevărat de ce trăiește, și abia în mijlocul viscolului ajunge să își prețuiască viața cea nouă. Uneori, cineva trebuie să moară pentru ca celălalt s-o apuce pe un alt drum în viață, îndreptându-se spre schimbare, poate chiar spre fericire, deși să te gândești la asta pare a fi o trădare.

Viaţă, viaţă, ce eşti tu? Poate răspunsul se găseşte chiar în întrebare, poate stă cuibărit acolo, în uimirea pe care o ascunde. Lumina vieţii se împâcleşte şi se face întunecime în clipa când încetăm să mai simţim uimirea, când ne oprim din a pune întrebări şi când ne uităm la viaţă ca la ceva cu totul obişnuit, oare aşa se întâmplă? (Între cer și pământ, pag. 227)

Ce facem noi cu viața noastră? De ce ne pierdem pe drum visele, curajul, curiozitatea și puterea de a ne îndoi, de ce ne mulțumim să trăim într-o lume care devine din ce în ce mai strâmtă pe măsură ce renunțăm la posibilitățile care altădată ni se deschideau înainte? De ce nu vorbim despre lucrurile care contează și ne mulțumim cu realități insipide, de ce nu folosim cuvintele, această putere uriașă, pentru a construi punți între noi și ceilalți? De ce dragostea e o tresărire, pe când ura e o stâncă? De ce trăim înconjurați de cărți și cu toate acestea nu suntem mai buni, mai înțelepți, mai fericiți?

Precum punțile din cuvinte pe care le ridică băiatul, Stefánsson construiește neîncetat paralele între întâmplările prin care trec eroii săi și ființa umană, cu toate slăbiciunile și defectele care-i zădărnicesc șansele la o existență împlinită și fericită. Este o dojană uneori blândă, alteori usturătoare, presărată cu ironie și umor, dar ceea ce am observat, înainte de toate, este faptul că din cartea aceasta se desprinde o imensă dragoste de oameni și de viață, laolaltă cu o mare iubire pentru cărți și cuvinte. Cuvintele par a fi singurele lucruri de pe lume pe care timpul n-are puterea să le calce în picioare.

Ed. Polirom, 2016, 332 pag.,
trad. din franceză: Magda Răduță
T. original: Harmur englanna, 2009

Dacă vă place Jón Kalman Stefánsson, v-aș îndemna să citiți și cărțile lui Halldór Laxness, în primul rând Oameni independenți, dar și Sub ghețar sau The Fish Can Sing (din păcate, încă netradusă la noi). Ziceam mai demult că scrierile lui Laxness sunt calde, poetice, pline de umor și ironie, fiind traversate de un curent subtil de tristețe și melancolie - iar acum constat că aceste atribute se potrivesc și cărților lui Stefánsson. Veți descoperi că tânărul scriitor islandez calcă pe urmele celui care a primit Nobelul în 1955, căci poveștile lor au multe teme în comun: de la cafeaua ridicată în slăvi la lupta omului cu natura, de la condiția femeii islandeze la aura de eroi a bărbaților, de la legende țesute în jurul spiritelor la scene de viață care emoționează. Stefánsson are însă o voce proprie, mult mai poetică, și totodată este ceva mai atent să nu plictisească cititorul. Gata, m-am hotărât, e musai să recitesc Oameni independenți până apare al treilea volum al trilogiei - și ar mai fi Clopotul din Islanda, tradus la noi prin 1956, despre care Stefánsson spune într-un interviu că se numără printre cărțile care l-au marcat. 

Mii și mii de fulgi se adăpostesc în cer. Iată, așa arată lacrimile de înger, spun indienii din nordul Canadei când se cerne zăpada. La noi ninge mereu și tristețea cerului e nespus de frumoasă, cu ea se acoperă și se apără de ger pământul, ne dă lumină în iarna nesfârșită, dar tristețea asta poate să fie și rece, și nemiloasă. (pag. 36)