marți, 21 februarie 2017

Cavalerul și moartea - Leonardo Sciascia




De Leonardo Sciascia aveam pe listă o altă carte - The Day of the Owl, care nu știu dacă a fost tradusă la noi (revin: a apărut în 1963, cu titlul „Cînd se arată cucuveaua: Un roman despre mafie”) - și probabil că n-aș fi ajuns prea curând la acest scurt roman dacă nu mi-l recomanda, indirect, scriitorul Ciprian Măceșaru. Cu ocazia unei vizite la bibliotecă, am zărit Cavalerul și moartea pe un raft și am împrumutat-o fără să mai stau pe gânduri, curioasă să aflu despre ce e vorba în această carte, care nu este tocmai una polițistă.

Cavalerul și moartea se citește foarte repede - are doar 90 și ceva de pagini, plus postfața, care aduce multe informații interesante -, dar asta nu înseamnă că este o carte simplă și ușurică. Trama de roman polițist este doar un ambalaj care îmbracă o poveste mult mai profundă, cu pronunțate implicații sociale și politice. Scris în 1988, în ultimul an de viață al autorului, și parțial autobiografic, romanul vine după o perioadă tumultuoasă din istoria Italiei, cunoscută drept „Anii de plumb”, când, pe lângă afacerile mafiei siciliene, au avut loc o mulțime de asasinate și acte de terorism puse la cale de Brigăzile Roșii. Mi-am reamintit cu această ocazie de romanul lui Oek de Jong, Un cerc în iarbă, a cărui acțiune are loc în Italia la finalul anilor 1970, pe fundalul răpirii fostului prim-ministru Aldo Moro.

După cum am aflat din postfață, romanul polițist este genul predilect al autorului italian Leonardo Sciascia, care se folosește de intriga detectivistică pentru a aborda subiecte importante pentru societatea italiană - iar Cavalerul și moartea este ultima dintr-un lung șir de astfel de cărți. Aici, protagonist este Vicele, un polițist născut în Sicilia, care investighează moartea unui avocat. Indiciile par să ducă spre Președinte, un „baron local” puternic și influent, însă acesta are oamenii lui în poliție, și chiar șeful Vicelui îl tratează cu menajamente. Ancheta este complicată de apariția unei organizații subversive, Fiii lui optzeci și nouă, care revendică asasinatul, însă lucrurile nu pot fi atât de simple într-o țară unde justiția este împiedicată de o mare putere nevăzută, ale cărei tentacule sapă fundamentul siguranței și al dreptății. 

Cu trupul măcinat de boală, Vicele se refugiază în gânduri, adeseori stârnite de contemplarea unei prețioase gravuri de Albrecht Dürer, Cavalerul, moartea și diavolul, pe care, de-a lungul anilor, a purtat-o de la o secție la alta, în timp ce valoarea ei a crescut. Pe cine voise să înfățișeze Dürer în persoana Cavalerului? Pe Iisus, sau poate pe Savonarola, așa cum indică o însemnare pe spatele tabloului? „Un Diavol obosit, necredibil, o Moarte ce exprimă mai degrabă cerșetorie decât triumf”, observă Vicele, reflectând pe marginea vieții și a morții, a răului și a puterii, determinându-mă și pe mine să studiez îndeaproape detaliile gravurii lui Dürer. 

Dintotdeauna îl neliniștise un pic aspectul obosit al Morții, de parc-ar fi zis că obosită, înceată, sosea taman când ai obosit să mai trăiești. Obosită Moartea, obosit calul ei: cu totul altfel decât calul din Triumful morții și Guernica. Iar Moartea, în ciuda aspectului amenințător al șerpilor și al clepsidrei, exprima mai degrabă cerșetorie decât triumf. „Moartea se ispășește trăind.” Cerșetor, o cerșești. Cât despre diavol, obosit și el, era prea îngrozitor de diavol ca să fie credibil. (...) Și Cavalerul: oare încotro se ducea așa de împlătoșat, așa de țeapăn, trăgându-l după el pe Diavol și refuzându-i Morții obolul? Avea să ajungă vreodată la cetatea închisă de sus, cetatea adevărului suprem, a minciunii supreme? (pag. 71)

Cavalerul, moartea și diavolul, gravură de Albrecht Dürer, 1513 (sursa)
Nietzsche a considerat că este o exemplificare a pesimismului, iar naziștii au văzut în ea
o reprezentare a rasei ariene pure și au folosit imaginea în materiale de propagandă (sursa)

„Portretul poate că suferă, dar câștigă povestea”, spune la un moment dat autorul, căci, într-adevăr, Leonardo Sciascia nu ne oferă o imagine clară și detaliată a Vicelui, al cărui portret se construiește treptat, din fărâme adunate de-a lungul întregii cărți, și cu toate acestea rămâne incomplet. Dar poate că mai important este mesajul pe care-l poartă acest personaj: [spoiler] Vicele este unul dintre puținii oameni care, în virtutea meseriei și a caracterului integru și demn, luptă împotriva corupției și a conspirațiilor inventate. Și totuși, spre final el pare să se îndepărteze de caz pentru a se retrage în sine, rememorând și recitind, rătăcind printre amintiri, versuri, gânduri și lecturi dragi. Este o renunțare în fața unui rău ce nu poate fi combătut, asemenea răului din interior? Sau este o pregătire pentru moarte, pentru ieșirea din această lume viciată și sortită durerii? [spoiler]

Lipsit de nume, Vicele devine un personaj simbolic, așa cum se întâmplă și în cazul Șefului, al Marelui Jurnalist sau al Președintelui. Marele Jurnalist, din ale cărui articole „se adapă moraliștii niciunei morale”, cu o faimă de dur ce-i crește mult prețul când cineva vrea să-i cumpere tăcerea și neatenția; Șeful, cu neîncrederea specifică meseriei de polițist contrabalansată de atitudinea servilă; Președintele care, deși capătă ulterior un nume, rămâne un exponent al puterii absolute [spoiler] (după cum am interpretat eu lucrurile, numele simbolizează vulnerabilitatea, revenirea la statutul de om care poate fi urmărit și condamnat, spre deosebire de titulatură, care sugerează intangibilitatea). [spoiler]

Cartea m-a surprins plăcut prin direcțiile neașteptate pe care le ia povestea, devenind mai mult decât simpla investigare a unei crime. Sciascia vorbește despre literatură, artă și frumusețea feminină, include scurte povești prin care deschide mici ferestre spre istoria Italiei (evreul care a scăpat de legea fascistă pentru că oficialii satului i-au falsificat actele), inserează tot felul de observații interesante („când o clădire cântă, e arhitectură” sau „infracțiunea e parte din noi, unii sunt parte a infracțiunii”) și câteodată intervine în narațiune, apelând și la alte tehnici proprii metaficțiunii (de exemplu, când personajele se raportează la un roman polițist clasic).

Evenimentele - crima, investigația, pistele reale sau false - sunt pretexte pentru discuții și reflecții pe marginea unor subiecte importante, precum mafia, terorismul, abuzul de putere, corupția, memoria în sens istoric, felul în care viața oamenilor obișnuiți este influențată de interesele superioare - de altfel, probleme cu care se confruntă și societatea românească. O atenție deosebită este acordată puterii, în special celei invizibile, care nu poate fi măsurată; Sciascia vorbește despre siguranța puterii, care este fondată pe nesiguranța cetățenilor, dar și despre fabricarea unei conspirații, care este diseminată și întărită prin intermediul presei, al poliției și chiar al populației.

Unul dintre lucrurile interesante pe care le-am aflat din postfață se leagă de rolul morții într-un roman polițist clasic (nu mă gândisem niciodată la acest aspect):

Moartea, eveniment firesc și inevitabil, este în romanul polițist un eveniment excepțional și nefiresc care, într-o ordine corectă a evenimentelor, nu ar trebui să se întâmple. Romanul polițist canonic este prin definiție genul literar care tinde să exorcizeze moartea, să o considere o întâmplare singulară, nenaturală, legată exclusiv de o situație particulară, și care nu are nicio tangență cu cititorul. În romanul polițist moartea are o explicație. În acest sens el este unul dintre genurile cele mai liniștitoare dar și mistificatoare în raport cu o posibilă angoasă existențială. Ca bun sicilian, Sciascia este bântuit constant de tema morții, fie explicit, fie în subtext, iar această viziune propusă de genul polițist îl provoacă și, vom vedea, îi solicită răspunsuri. (Smaranda Bratu Elian, postfață, pag. 97)

Ed. ALLFA, 2014, 102 pag.,
trad., note: Simona Negrea
postfață: Smaranda Bratu Elian
Original: Il cavaliere e la morte, 1988
Care este rostul titlului, care, în mod evident, face referire și la gravura lui Dürer? [spoiler] Diavolul lipsește din titlu, poate din două motive. Primul: spre final, când Vicele se pregătește pentru sfârșit, rămân doar Cavalerul și Moartea, iar Diavolul este lăsat deoparte, deși nu a dispărut din lume, din tabloul general; este interesant că sfârșitul vine din cu totul altă cauză decât boala, reafirmând prezența diavolului și evocând cuvintele Șefului, care spunea că nu putem cunoaște felul în care murim. Al doilea: diavolul poate fi exclus, căci, după cum reflectă Vicele la un moment dat, „Diavolul era așa de obosit, încât lăsa totul în seama oamenilor, care se descurcau mai bine decât el.” Și totuși, lucrurile nu sunt atât de simple, căci diavolul e necesar pentru a da măsura binelui („e nevoie de diavol pentru ca apa sfântă să fie sfântă”). Dacă moartea poate fi privită și în sens metaforic (o moarte a spiritului, a curajului, a integrității), cine este Cavalerul? Poate în rolul lui se află orice om care înfruntă frica, pericolul (moartea) și rezistă ispitelor, păcatului (diavolul). 

Vicele mai spune: „poate că în platoșa Cavalerului, Dürer a pus adevărata moarte, adevăratul diavol - viața care se crede invincibilă, datorită armurii și a armelor”. Se referă, probabil, la omul care se consideră mai presus de umanitate și de lege, datorită averii și a influenței sale. Un fals binefăcător („Aurispa lua deciziile datorită cărora întreg orașul mergea pe firul bunăstării”) care, asemenea unui iceberg, ascunde sub aparența publică o cu totul altă dimensiune a puterii, a intereselor. 

Am observat că sub titlul cărții apare termenul „sotie” (nu șotie), care desemnează o farsă satirică populară în secolele 14-15, bazată pe critica societății și a moravurilor epocii, jucată de actori numiți „sots” (adică „proști”, în franceză). La pagina 61 se și specifică: „ne aflăm într-o sotie”, căci întreaga populație, cu concursul poliției și al presei, este atrasă într-o farsă de proporții, care servește interesele celor puternici. [spoiler]




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...