Valurile - Virginia Woolf

De ani buni, am târât după mine unele prejudecăți legate de scriitura Virginiei Woolf, care mi se părea complicată și absconsă, așa că am tot amânat întâlnirea cu autoarea britanică. Când în sfârșit mi-am făcut curaj, s-ar zice că am pășit cu stângul, alegând Valurile. Se pare că preconcepțiile astea nu erau departe de adevăr, căci de ce mi-era frică n-am scăpat: am găsit un roman dificil și pretențios, care m-a provocat mai mult pe plan intelectual, cu ocazionale scurtcircuite mentale când proza devenea complet ininteligibilă, dar pe plan emoțional m-a lăsat mai rece decât o femeie frigidă.

Nu-mi explic exact ce s-a întâmplat, pentru că, deși-mi puteam da seama de complexitatea scriiturii, de genialitatea unor fraze, de măiestria structurii, de încărcătura metaforică a întregului roman, incursiunea în această carte a fost mai degrabă un chin decât o plăcere. Desigur, au fost și destule momente în care mi-a venit să exclam: Ce frază faină! Dar n-am experimentat acel orgasm mental pe care mi l-a trezit proza lui Bruno Schulz în Manechinele, un soi de delir lingvistic deloc ușor de urmărit, dar care m-a absorbit și m-a fascinat. Nici Bruno Schulz n-avea toate țiglele pe casă, însă în proza lui totul pare autentic, cuvintele țâșnesc ca lava unui vulcan, și e imposibil să rămâi un simplu spectator, necontaminat de imaginația lui extraordinară. La Virginia Woolf, acest delir lingvistic mi s-a părut unul studiat, calculat, de o perfecțiune sculpturală, dar teribil de rece. 

Sunt clipe când zidurile sufletului se subțiază, când nimic nu rămâne neabsorbit, și atunci îmi închipui că am fi în stare să umflăm un balon atât de mare, încât soarele să răsară și să apună înăuntrul lui, și că am putea să luăm albastrul de la amiază și bezna din miez de noapte și am putea fi azvârliți departe, sloboziți din clipa și de pe locul de acum. (pag. 185) 

Asta a fost principala mea problemă: Valurile mi s-a părut o carte rece, ca o sculptură perfectă admirată de la distanță, care, odată atinsă, m-a înfiorat prin răceala și încremenirea ei. În interior, în spatele învelișului de marmură, pare că fierbe un vulcan de cugetări, trăiri și emoții, încifrate în metafore echivoce, în fraze ce par izvorâte dintr-o lume inaccesibilă unei minți obișnuite. Ca cititor responsabil, o astfel de lectură ar fi trebuit să reprezinte o provocare, dar iată că gândurile mele au ricoșat de pe suprafața marmoreană a frazelor, incapabile să pătrundă în adâncime, să fie absorbite. Nu doar că nu am înțeles ce vrea să spună autoarea, dar a fost un mic chin să mă concentrez. Mă trezeam că atenția îmi zbura pe alte meleaguri, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat din copilărie, când mă luptam cu lecturile obligatorii. 

Cum poate fi atât de rece o carte care debordează de senzații și introspecții, o carte ca un tablou mișcător și mereu schimbător de gânduri, emoții și trăiri? Nu știu care este explicația, poate faptul că tot acest tumult interior, multiplicat de șase ori - căci avem șase personaje -, devine un grandios spectacol criptic, în care emoția este sublimată până în punctul în care devine abstractă, sterilă, chiar artificială, incapabilă de a reînvia emoția originală, cea de la care a pornit totul. Este un spectacol amețitor, uneori complet lipsit de sens, desfășurat parcă într-un plan paralel cu cel al naturii umane. 

Desigur, exagerez: ce-am scris mai sus nu se aplică întregii cărți. Au fost și momente când am recunoscut în personajele Virginiei niște oameni reali, cu probleme reale, ancorate în lumea noastră cea de toate zilele. Sau poate cartea asta este în totalitate despre ea, despre Virginia și multiplele fațete ale personalității sale, despre lumea ei ciudată și teribil de absconsă, pe care muritorii de rând, cu gândirea lor limitată, n-o pot înțelege. Monoloagele Virginiei. Deși-mi scot pălăria în fața virtuozității ei, deși neuronii mei supraîncinși îi pot recunoaște valoarea, inima nu are prea multe de spus în favoarea acestui roman - și fără o inimă care zburătăcește emoționată, orice lectură pare cam tristă și cam seacă. 

Așadar, citesc pentru creier sau pentru inimă? Eu una aș prefera să fie implicate amândouă. Abia atunci pot spune că am dat peste o carte grozavă, mai ales când are și un strop de umor, dacă se poate din cel negru, acid, chiar grotesc. Nu cred că am zâmbit - darămite să râd - măcar o singură dată în timpul lecturii. Personajele lui Woolf se iau foarte în serios, chiar și cel mai superficial dintre ele, care, deși se distrează de numa-numa - mă refer de bună seamă la Rhoda - are același discurs tern și sobru, care anulează aparența unei vieți trăite intens. Dacă vreau să-mi prăjesc neuronii, cred că-l prefer pe Pynchon, măcar în cărțile lui nu este totul atât de scorțos, cu personaje care par să umble prin viață cu niște bețe bine înfipte în fund. 

Privit în ansamblu, entuziasmul meu față de acest roman - probabil strâns legat de nivelul de înțelegere - a urmărit cam aceeași traiectorie ca arcul soarelui pe cer. La început am fost confuză și deloc convinsă, citind mai mult din perseverență, fără a simți acea exaltare care mă face să reiau lectura cu bucurie. Apoi, pe măsură ce m-am acomodat cu stilul Virginiei Woolf, cartea a început să-mi placă din ce în ce mai mult - foarte mult chiar, căci a existat și un astfel de moment culminant. Însă, cam la o sută de pagini de final, mi-am pierdut din nou plăcerea și interesul, recăzând în mlaștina frazelor lipicioase și diforme, din care nu știam cum să scap mai repede. După ce am abandonat lectura preț de câteva zile, am terminat cartea mai mult din datorie, fără niciun fel de entuziasm. 

Nu știu dacă asta a fost intenția Virginiei Woolf, dar am observat că proza ei se comportă asemenea obiectelor din camera în care pătrunde treptat lumina: la început sunt nedeslușite, obscure, apoi devin din ce în ce mai clare, pentru ca la finalul zilei să fie cufundate din nou în întuneric, redevenind tainice, tenebroase, lipsite de formă.

Desigur, poemul acesta nu se citește fără strădanie. (...) Pentru a citi poemul acesta, trebuie să ai mii de ochi, ca farurile care își rotesc noaptea luminile asupra apelor frământate ale Atlanticului, când fie că apare doar o algă la suprafață, fie că se cască valurile, ridicate de spinarea unui monstru. (...) Trebuie să ai răbdare și să fii grijuliu și să lași lumina să pătrundă oriunde, scoțând la iveală ba piciorul firav al unui păianjen pe o frunză, ba o apă care bolborosește într-o țeavă. Nimic nu trebuie să fie respins, cu teamă sau silă. (...) Versurile nu sunt de lungime egală. Multe fraze nu au absolut nici un sens. Trebuie să fii sceptic, dar să lași prudența deoparte și, când se deschide ușa, să accepți totul, fără rezervă. (pag. 164-165)

Se pare că sunt două modalități de a citi Valurile, poate chiar trei:

1. Lectură de adâncime, cu sondarea temeinică a frazelor, în încercarea de a descifra cumva cartea asta. De cele mai multe ori, frazele par încărcate de sens, sunt ca niște fructe pârguite gata să fie culese, și e frustrant când nu poți ajunge la ele. Când citesc, simt nevoia să înțeleg, sau măcar să întrezăresc un posibil înțeles, chiar dacă interpretarea mea e cu totul pe lângă intențiile autorului. Proza Virginiei este năucitoare, toacă creierii mărunt-mărunțel, în încercarea de a readuce personajele și gândurile lor pe un plan uman, unul recognoscibil și inteligibil. Uneori, am întrezărit un posibil sens. De cele mai multe ori însă, n-am înțeles nimic, ci doar mi-am târșâit pașii printr-o lectură dificilă, obositoare, lipsită de plăcere. Un companion ar fi fost de ajutor, probabil. 

2. Lectură superficială, la nivel de cuvinte, fraze, ritm, sonoritate. Cartea este ca un poem în proză, deci n-ar trebui să fie prea greu să renunți la sondarea adâncimilor și să te lași purtat de valurile prozei, care te leagănă pe spinarea lor, ușurel, ușurel, până te trezești că ai ajuns la final. Am încercat și varianta asta, dar fără prea mare succes: m-am scufundat ca un bolovan, iar și iar, pentru că m-am împiedicat mereu de fraze ermetice, pe care mintea mea a încercat să le descifreze. Cum să trec mai departe dacă n-am înțeles ce am citit mai înainte? Și, după cum spuneam, nici n-am fost fermecată și absorbită de proza din Valurile, care pentru mine a avut o frumusețe rece, intimidantă, inabordabilă. 

3. Lectură lentă și minuțioasă, câte un paragraf (cel mult o pagină) pe zi, cum am trata un volum măricel cu poeme. Ca și cum frazele ar putea sta pe picioarele lor, scoase din contextul general al poveștii. Asta nu garantează neapărat o înțelegere mai temeinică, ba poate genera și frustrări - eu n-am încercat metoda, pentru că n-aș fi avut suficient de multă răbdare. 

***

Acum să trecem la treburi mai serioase, adicătelea o trecere în revistă a personajelor și a cărții. Dacă tot m-am ales cu zece pagini de notițe, măcar să nu fie degeaba.  

Valurile nu are ceea ce se poate numi un subiect concret - pe Wikipedia este numit „roman experimental”. Dacă ar fi să fac un rezumat, ar suna cam așa: șase prieteni merg la grădiniță, apoi la școală, drumurile li se despart, dar între ei s-au creat legături, așa că se mai întâlnesc din când în când, mai ales în jurul unui al șaptelea personaj admirat de toți, iar în cele din urmă, inevitabil, îmbătrânesc și mor. Banal, nu-i așa? Însă romanul acesta este orice altceva, dar nu și banal. Este ca un ocean mișcător de introspecții, gânduri, zbateri emoționale și intelectuale ce punctează arcul temporal al unei vieți de om, din copilărie până în preajma morții. Este un mozaic de scântei răzlețe, care uneori se alcătuiesc într-un întreg, în jurul unui miez polarizator, alteori se lipesc ca scoica de stâncă, rezistând învolburării din jur, dar cel mai adesea plutesc în derivă pe spinarea monstrului existențial, care, cu smucituri neașteptate, îi poartă spre țărmul ultimei răsuflări. 

„Noi care umblăm cot la cot, toți șase, ce înfruntăm oare cu întâmplătoarea noastră pâlpâire de lumină, pe care o numim creier și simțire? Cum putem opune rezistență șuvoiului? Există ceva care să aibă permanență? Viețile noastre se scurg și ele, neidentificate, pe firul șuvoiului, pe căi lipsite de lumină, pe lângă cărarea timpului.” (...) „Garoafa roșie”, spune Bernard, „garoafa roșie care stătea în vas, pe masa din restaurantul unde am avut întâlnire cu Percival, e acum o plantă cu șase flori - făcută din șase vieți deosebite.” (pag. 188-9)

Când am citit primele pagini, am fost complet în ceață, o ceață de început de lume, în care răsună câteva voci ivite de nicăieri, parcă separate de trupuri, transmițând scurte impresii despre lumină, frunze, insecte, într-un limbaj metaforic. M-am lămurit apoi că vocile (total nepotrivite cu vârsta) aparțin unor copii, șase la număr - trei fete și trei băieți -, care sunt urmăriți pe rând, precum spițele unei roți în mișcare, înaintând lent, dar ferm, pe drumul vieții, de la origini spre final - sau de la răsărit la apus, ca să rămânem în tema cărții. Este un sextet de voci înlănțuite, care se concentrează cu predilecție asupra vieții interioare, într-o permanentă încercare de autodefinire, de separare din valul nemilos care acoperă și uniformizează totul. Deși vocile se amestecă, părând una și aceeași, iar discursurile lor trădează aceeași dragoste maniacală pentru metafore, caracterele devin din ce în ce mai distincte și pot fi diferențiate relativ ușor.

Diferitele etape ale vieții lor - copilăria, anii de școală, maturitatea, bătrânețea - sunt separate și totodată introduse de scurte interludii în care ne este înfățișat un tablou vivant al unui colț de lume, în decursul unei singure zile, din zori până în amurg. Este un cadru aproape fix, care, cu unele variații, cuprinde câteva elemente constante, ale căror schimbări subtile sunt redate minuțios: soarele, în drumul său pe cer, valurile, țărmul, o grădină, păsările și o casă unde pare să nu locuiască nimeni, în care obiectele și piesele de mobilier ies treptat la iveală, reliefate și din nou învăluite în umbră, pe măsură ce lumina dezvăluie sau ascunde, înmoaie sau ascute contururi. 

Deși am apreciat ideea din spatele acestor pagini, lectura lor a fost destul de anostă, poate pentru că nu mă dau în vânt după descrieri lungi și elaborate ale naturii. De notat că întreaga carte este presărată cu metafore și comparații de inspirație marină, căci valurile sunt asociate adeseori unor trăiri sau acțiuni ale personajelor, dar și influențelor exterioare și, desigur, vieții în ansamblul ei: „Ca o bucată de plută pe valuri, voi fi când săltată în sus, când prăvălită în jos, printre oamenii aceștia, bărbați și femei cu fața schimonosită și limba mincinoasă”; „Mareea sufletului, stăvilită o clipă”; „Sunt ca spuma care aleargă pe țărmul mării, sau ca lumina lunii care cade, ca săgeata, ici și colo”; „Simt cum se aruncă și se sparg în jurul meu valurile vieții, eu fiind ancorată”; „Pe mine valurile mă vor rostogoli la suprafață, apoi mă vor înghiți”.

Vocea lui Bernard ocupă cea mai mare parte a romanului - de altfel, vocile masculine predomină și cântăresc mai greu decât cele feminine, care par curios de simple și schematice. Fără astâmpăr, mereu în mișcare, Bernard nu poate rezista prea mult în afara mașinăriei concrete a vieții, pentru a se pierde în meditație; nu-și poate suporta intensitatea simțămintelor, având în el o anumită detașare. Mereu distras de lumea înconjurătoare, mereu acaparat de contradicții și contraste, mereu în căutarea frazei desăvârșite și a poveștii unice care-i poate cuprinde toate frazele, Bernard este complex și multiplu, alcătuit din mai multe euri. Nu poate trăi separat, izolat, are nevoie de oameni pentru a fi stimulat și pus în valoare, cu toate că auditoriul îi răpește tăișul formulărilor definitive. Se mulțumește cu compania oricui, fie că este un geambaș sau un poet; pentru el, niciun om nu reprezintă un străin, căci face totul pentru a elimina tăcerile și distanța. 

Percepția pur vizuală nu aparține nici unei secvențe logice; ea apare brusc, așa cum ar apărea la orizont aripa unui delfin. Impresiile vizuale ne comunică astfel, sub o formă rezumată, constatări pe care mai târziu le vom scoate la iveală și le vom ademeni către noi, învăluindu-le în cuvinte frumoase. Așadar, notez la litera A: „Aripa unui delfin în nemărginirea apelor.” Eu, care fac fără încetare adnotări pe marginea gândurilor în vederea unei concluzii, scriu această însemnare ca să-mi amintesc de ea într-o seară de iarnă. (pag. 157)

[spoiler] La un moment dat, m-am întrebat dacă nu cumva Bernard este cel care relatează totul în amurgul vieții, jucând, pe rând, rolul lui Neville, Louise, Susan, Rhoda și Jinny. În fond, el este cel care țese întotdeauna povești - povestirile sunt jucării pe care le răsucește între degete -, imaginându-și viețile celor din jur când nu sunt prezenți, cel care face observații asupra naturii umane, cel care notează mereu fraze cu scopul de a le lega într-o singură și unitară poveste. „Toți suntem fraze în povestirea lui Bernard, obiecte despre care face însemnări în carnetul lui, la litera A sau B. (...) Nu are nevoie de noi. El nu depinde niciodată de noi”, spune Neville la pagina 62. „Sunt mai multe persoane. Nu știu bine cine sunt: Jinny, Susan, Neville, Rhoda sau Louis! Nu pot deosebi viața mea de a lor”, spune Bernard la pagina 228. La pagina 237, pare a fi chiar cel ce urmărește tabloul în schimbare al naturii: „Cândva am stat într-un loc aflat sus, deasupra mării frământate și a pădurilor foșnitoare. Am văzut de acolo casa, grădina și valurile care se spărgeau de țărm.” Totuși, nu cred că el este povestitorul, din cauza neputinței lui de a-și imagina trăirile celorlalți: dincolo de fapte și adevăruri, totul e beznă și presupunere (pag. 121). [spoiler]

Neville, cu o minte prea ascuțită pentru trupul lipsit de grație, caută perfecțiunea, dar ar renunța bucuros la ea pentru a fi iubit și admirat. Se consideră un mare poet, însă este ros de îndoială, căci observă cum inspirația lui devine într-un anumit punct artificială, nesinceră. Se retrage în singurătatea și confortul camerei sale, având nevoie doar de o singură persoană și de câteva cuvinte șoptite. Preferă ordinea, liniștea, permanența, concretul, desconsideră religia și autoritatea, disprețuiește omenirea preocupată de fleacuri, cu mediocritatea și suficiența ei tâmpă. Vede totul cu perfectă limpezime, nu știe ce e compromisul și numai iubirea îl consolează de hidoasa diformitate a lumii. Se consideră o singură persoană - el însuși -, și totuși, atunci când scrie versuri, imită stilul poetului pe care îl admiră în acel moment.

Louis, nesigur, dificil, vanitos, inteligent și ambițios, mereu complexat din cauza accentului și a originii sale, este urmărit permanent de diferențele dintre el și ceilalți. Încearcă să se integreze, să se ascundă în spatele vălului ocrotitor al banalului, al mediocrității, dar nu izbutește și întotdeauna rămâne pe dinafară, expus disprețului și privirilor care-l judecă. Îi detestă pe oameni, în fața cărora trebuie să se prefacă, se teme de ridicol, de faptul de a fi respins și desconsiderat. Louis este alcătuit dintr-o vastă moștenire de identități și trăiri, pe care încearcă să le închege într-un singur eu; spiritul lui este reasamblat din dezbinare și ură. Își silește mereu creierul să gândească, să definească clipa prezentă, crede că ochii lui văd pentru toți ceilalți, că povara lumii întregi stă pe umerii lui, că menirea lui este de a transforma haosul în rânduială. 

Susan s-a maturizat devreme, descoperind iubirea și ura. Detestă tot ce e fals, contrafăcut, dar iubește lumea rurală, cu câmpiile, pădurile și oamenii simpli, unde se simte liberă și neîngrădită. Personalitatea ei este fermă și neîmblânzită, ea caută reperele adevărate, simple și trainice, bucuriile firești și rigoarea obiceiurilor de la țară, familiaritatea unui destin obișnuit, cel de soție și mamă. Ceea ce o înconjoară este trainic, necorupt și palpabil, se simte înrădăcinată ca pomii pe care i-a sădit în livadă, ca trestia prinsă într-o pojghiță de gheață. Deși își îndeplinește dorințele, uneori ar vrea să se prindă de cuvintele aninate de sfoara unui balon, pentru a se strecura printre crengi și a evada dintr-o existență umplută până la saturație de o fericire firească.

Mi-am pierdut nepăsarea, privirea netulburată, privirea din ochii mei migdalați, privirea care pătrunde până în miezul lucrurilor. Nu mai sunt, ca înainte, ianuarie, mai sau oricare alt moment al anului, sunt doar o pânză țesută din fir subțire, întinsă în jurul leagănului, înfășurând ca într-o gogoașă de borangic, făcută din fibrele vieții mele, mădularele gingașe ale pruncului meu. (pag. 142)

Ciudată, asocială, instabilă, Rhoda își leagănă gălețile cu petale albe, trăind în lumea ei fantastică și solitară, cu ochii ațintiți dincolo de viața reală, spre o coloană de foc în deșert (poate văpaia ei interioară, înconjurată de o existență stearpă) și iazuri întunecate în care o rândunică își moaie aripa. Lipsită de fermitate, sentimentele ei nu au consistență, astfel că îi imită pe ceilalți pentru a părea asemenea lor. Pare că nu are trup, nici chip, e o ființă lipsită de substanță, formată din vise și închipuiri. Pentru ea, viața începe noaptea, când plutește deasupra lumii și descătușează văpaia dinlăuntrul ei. În timpul zilei, lumea e un loc înspăimântător, în care e lovită, rănită, hăituită; pășește cu grijă, ca nu cumva să cadă de pe muchia lumii în neant. Are nevoie de un reazem solid, ceva stabil pentru a putea traversa prăpastia care se cască în interiorul ei. Prietenii o trezesc din visare, o chinuie, îi zădărnicesc impresia de viață, atât de intensă în singurătate, și totuși Rhoda are nevoie de ei pentru a-și aprinde focul de la vâlvătaia celor care trăiesc deplin, nefărâmițat și fără spaime. 

Jinny trăiește viața trupului, își dorește să strălucească, să fie admirată și iubită, să fie aleasă. Este expansivă, veselă și pătimașă, pentru ea totul e vibrație, totul e dans, nimic nu e statornic și ferm. Își revendică locul în lume cu îndrăzneală, trupul ei comunică cu alte trupuri, pe care le cheamă sau le respinge, privirea îi este semeață și curiozitatea ei nu are margini. Jinny nu visează și nu poate urmări un gând din prezent până în trecut, pentru ea totul se învârte în jurul dimensiunii carnale, a frumuseții și a distracției. Jinny trăiește aici și acum, nu se statornicește nicăieri, nu se atașează de cineva anume, dar totodată nu-i este teamă de bătrânețe și nu se ascunde, lăsându-se purtată mai departe de șuvoiul vieții, expunându-se, exercitându-și chemarea atât timp cât este posibil.

Există și un al șaptelea personaj, Percival, pe care-l cunoaștem indirect, din spusele celorlalți, căci Percival nu primește o voce a lui, cu toate că este centrul în jurul căruia gravitează cei șase prieteni. Dragostea pentru Percival este cea care îi aduce laolaltă, el este cel care închide cercul și îl întregește. Nu pot să spun că am înțeles cu adevărat fascinația pe care Percival o exercită asupra celor șase, pot doar să-i cred pe cuvânt când spun că el este un idol, măreț ca o căpetenie medievală, polarizând admirația și devotamentul tuturor. De ce? Poate pentru că este un lider înnăscut, un om sigur de sine care trăiește sincer, firesc, respingând cu fermitate ceea ce este artificial. Un om carismatic care strălucește fără efort, deși nu este deosebit de inteligent. Aflăm că, fără Percival, nimic nu e închegat, cei șase sunt doar umbre inconsistente care plutesc, nebuloase, într-un spațiu nelimitat. Că Percival și nu altul inspiră poezie. Neville și Louis îl adoră și îl disprețuiesc totodată, dar cu toții au nevoie de Percival, căci numai el îi poate alcătui într-un întreg, ținându-i uniți ca în strânsura unui inel de oțel.  

Bernard simte imediat că ne plictisim. Surprind în fraza lui un anume efort, o extravaganță ca și când ar spune: „Ia te uită!” dar Percival răspunde: „Nu”. Percival este întotdeauna primul care simte ceea ce e contrafăcut; și este cât se poate de brutal. Propoziția lui Bernard se pierde, plat, în nisip. Da, a sosit momentul îngrozitor când puterea îl părăsește și când nu mai urmează nici o secvență, iar el se încovoaie, copleșit, se joacă cu un capăt de sfoară și apoi tace brusc, rămânând cu gura deschisă ca și când ar sta să izbucnească în plâns. Printre chinurile și pustiirile vieții este deci și asta: prietenii noștri nu sunt în stare să-și termine poveștile. (pag. 37)

O temă evidentă a cărții este cea a identității, în jurul căreia se învârt monoloagele celor șase personaje. Fiecare se raportează la ceilalți pentru a se defini (Ne folosim de prietenii noștri pentru a ne măsura pe noi înșine), construindu-și impresia despre sine prin comparație. Își caută trăsături opuse, se închipuie întregi și inimitabili, foarte deosebiți între ei, deși unele asemănări devin evidente pe parcurs. Din dorința de a fi unici, de sine stătători, își accentuează defectele și ceea ce e specific fiecăruia dintre ei, omit sau denaturează, într-o zbatere continuă generatoare de angoase și frustrări (de care Percival pare scutit). După cum observă Bernard, doar non-identitatea poate aduce pace, ba chiar și fericirea adevărată. 

Ed. Univers, 1973, 245 pag.,
trad. & prefață: Petru Creția
Original: The Waves, 1931

Spuneam că, pe parcurs, devin evidente unele asemănări dintre personaje:

- Neville, Louis și Rhoda sunt apăsați de ostilitatea și indiferența străinilor, în privirile cărora simt toată cruzimea și nepăsarea lumii; 

- spre deosebire de Neville, Louis și Rhoda își doresc să se integreze, dar rămân întotdeauna pe dinafară, străini și neasimilați. Ei sunt cei mai expuși, cei mai slabi, cei mai ușor de rănit, mereu ținta disprețului și a ridicolului. Sunt solitari, iar esența ființei lor e mai deplină în singurătate;

- Bernard și Jinny sunt sociabili, expansivi, curioși, se mișcă cu naturalețe printre străini, iubesc viața și interacțiunea cu ceilalți oameni;

- Susan, Jinny și Neville sunt pragmatici, caută o singură identitate, își cunosc cu claritate dorințele și nu admit mistificările;

- Bernard și Louis sunt formați dintr-o multitudine de euri. Louis își dă seama că se va risipi dacă nu va închega un singur eu din numeroasele personaje care există în el, însă Bernard îmbrățișează pluritatea personalității sale - asta până îmbătrânește;

- Neville și Louis au o inteligență limpede, o anume precizie și exactitate, au puterea de a se concentra asupra unui singur lucru. Ambii își detestă trupul și înfățișarea, ambii sunt poeți, ambii percep viața zadarnică, agitația goală și degradarea ființei umane.

O observație care mi-a plăcut se leagă de felul în care un prieten ne schimbă, chiar și de la distanță, căci, în compania cuiva, eul este falsificat, amestecat cu un eu străin. Nu suntem atât de simpli pe cât ne-ar vrea prietenii noștri, observă Bernard, care, în preajma lui Neville, devine un om mai talentat, mai elocvent, dar totodată este forțat să se închege într-o ființă unică, părăsind multiplele euri care îl compun - căci Neville îl simplifică, reducându-l la o singură personalitate. Și Neville observă că lucrurile se schimbă în prezența iubitului, că, sub privirea dragostei, viața amărâtă se înveșmântează în strălucire și capătă un sens.

În concluzie, o să mai citesc ceva de Virginia Woolf, deși n-o să alerg prea grăbită la următoarea întâlnire cu scriitura ei. Am auzit că are cărți mai faine, capabile să stârnească mai multă emoție, și sper ca Doamna Dalloway sau Spre far să-mi îmbunătățească părerea despre autoare, care deocamdată nu m-a mișcat deloc la nivel emoțional. 

P.S.: Traducerea românească este excelentă.