miercuri, 1 februarie 2017

O zi mai lungă decât veacul - Cinghiz Aitmatov




O zi mai lungă decât veacul pare a fi o carte uitată, despre care puțină lume mai vorbește astăzi, cu excepția celor care au citit-o, i-au descoperit valoarea și o recomandă la rândul lor. Doi dintre ei sunt Gabriel și Adrian, și tare mă bucur că, prin intermediul lor, am ajuns și eu la această carte cu totul specială. Gabriel nu s-a înșelat. Mi-a plăcut nespus de mult romanul scriitorului kârgâz Cinghiz Aitmatov, una dintre acele cărți rare care știu să vorbească despre lucruri importante într-un mod simplu, dar minunat. Genul de carte care nu este atinsă de timp, căci temele și ideile pe care le cuprinde rămân la fel de actuale de-a lungul veacurilor - asemenea legendelor atât de prețuite de Aitmatov. O carte care oprește timpul și anulează lumea exterioară, pentru a întrupa în schimb lumea ei, născută din cuvinte încărcate de sens.

Citind poveștile lui Aitmatov, am simțit cum crește în mine o bucurie împletită cu tristețe și melancolie, acel amestec de senzații puternice pe care numai anumite cărți îl pot stârni. Am găsit multă emoție și multă poezie în O zi mai lungă decât veacul, multă suferință și multă nedreptate, dar și întâmplări luminoase, care fac drumul cărții mai ușor de străbătut. Trecutul se întâlnește cu prezentul, ba chiar și cu viitorul, într-o narațiune densă, presărată cu simboluri și înțelesuri tainice, totul redat printr-o scriitură necomplicată, deși adeseori poetică, cu acel soi de frumusețe care se naște firesc, din îmbinări inspirate de cuvinte. Legende și figuri mitice sunt țesute laolaltă cu întâmplări din viața unor oameni simpli și obișnuiți, care trăiesc în stepele Kazahstanului pe vremea Uniunii Sovietice, la granița dintre ce a fost și ce va să vină. 

Cinghiz Aitmatov ne poartă în ținutul stepelor galbene, Sarî-Ozeki, întindere nesfârșită de pământ neîmblânzit, fără strop de apă și fără păduri, vara pârjolit de arșiță, iarna acoperit de zăpadă și bătut de vifor. Undeva în necuprinsul său, la un cot al căii ferate, se află halta Boranlî-Burannîi, câteva case și acareturi unde își duc viața o mână de oameni și o turmă de cămile. Unii rezistă aici cel mult trei-patru ani, căci numai cel ce-și poate măsura tăria propriului suflet cu măreția pustiului poate înfrunta de unui singur marea muțenie a stepei. Alții, mai puțini, s-au împăcat cu natura aspră și cu pustietatea, și s-au statornicit în cătun pentru toată viața. Printre ei, câțiva oameni cum rar mai există pe lume în vremurile noastre, bărbați de nădejde, curajoși și înțelepți, pentru care dreptatea și tradiția sunt la mare preț. În numele dreptății, sunt pregătiți să meargă până la capătul lumii, fără să se dea bătuți cu una, cu două, căci pentru toate pe lumea asta este o răspundere și trebuie cerut socoteală

Ca să poți trăi în haltele din Sarî-Ozek trebuie să fii tare, altfel putrezești de viu. Stepa-i uriașă, omul - mai nimic. Stepa-i nepăsătoare, ei îi e totuna de ți-e rău sau bine, trebuie s-o iei așa cum e, dar omului nu-i e totuna ce se-ntâmplă pe lume, omul se zbuciumă și tânjește, i se tot pare că undeva, aiurea, printre alți oameni, ar fi avut mai mult noroc și că a nimerit aici numai din greșeală... (...) Unii, privind pe geam din goana trenurilor, se-apucau cu mâinile de cap - Dumnezeule, cum or putea trăi oamenii aici? Cât vezi cu ochii - numai stepă și cămile! Uite că trăiesc, fiecare cât îl țin băierile răbdării. (pag. 13)

Peste stepă și viețuitoarele sale, timpul se rostogolește implacabil, măsurat de trecerea trenurilor dinspre Est spre Vest și dinspre Vest spre Est, încrucișare fără oprire ce nu ține cont de sărbători și de tragedii personale. Și în tot acest iureș neînduplecat al timpului, o zi ce pare că nu se mai sfârșește, căci limitele prezentului sunt întinse la infinit de năvala trecutului și a semnelor ce prevestesc viitorul, o zi în care un mort drag este condus pe ultimul drum de un cortegiu funerar destul de bizar: un tractor și un excavator, având în frunte un bărbat călare pe o cămilă împodobită. Însă nu-i o cămilă oarecare, ci chiar vestitul Karanar, Atanul Negru, un animal frumos, puternic și falnic, cel mai iute de picior din tot ținutul, despre care se spune că descinde din Akmaia, strămoașa cămilelor din Sarî-Ozeki.

Totul se petrece în decurs de o noapte și o zi, pe drumul lung de la cătunul Boranlî-Burannîi spre cimitirul Ana-Beiit, un drum care nu există ca drum, și pe care îl mai cunoaște doar Edighei, cel care-l conduce spre acest loc sacru pe Kazangap, ultimul om ce mai păstra în memorie istoria stepelor Sarî-Ozeki. Azi nu mai găsești oameni ca el. Nu mai există Kazangapi. Îl duceau la groapă pe ultimul. La Ana-Beiit se odihneau cei mai venerați și mai vestiți oameni ai stepei, printre care și Naiman-Ana, stăpâna cămilei Akmaia și mama al cărei nefericit fiu a fost transformat în mankurt de către juanjuani - un popor sălbatic și crud, a cărui urmă s-a pierdut în negurile vremii. 

Kazangap și Edighei au lucrat aproape toată viața lor la halta Boranlî-Burannîi. Acum, doar Edighei stă la hotarul dintre ce a fost și ce va să vină. Doar el și cimitirul Ana-Beiit au mai rămas martorii unui trecut fărâmițat de cenzura regimului și de nepăsarea celor tineri. Aburcat pe semețul Karanar, Edighei pare asemenea unui cavaler pe calul său, deși este un simplu revizor de cale ferată la halta Boranlî-Burannîi, și ea o măruntă verigă într-un sistem ramificat de halte, stații, gări și orașe. El nu are prea multă carte, și e uimit și înfricoșat de progresele lumii moderne, dar știe cum să trăiască demn, înăbușindu-și patimile, pentru a pricinui cât mai puțină suferință celor din jur; iar soarta a avut grijă să îl încerce îndeajuns. Câteodată, ne dă de înțeles Cinghiz Aitmatov, învățătura aflată pe băncile școlilor nu poate întrece înțelepciunea dobândită de-a lungul unei vieți pline de încercări grele și de momente de răscruce, ba uneori îl poate înstrăina pe om de familie și de valorile unui trecut pe care ajunge să îl disprețuiască. 

Câtă vreme trăiesc, n-am să tac. Am să le spun tot ce am pe inimă. Tu odihnește liniștit. Vezi cât pământ în jur, întinderi nesfârșite, iar ție ți-a trebuit doar o palmă de loc. N-o să fii singur. Curând am să vin și eu să-ți țin de urât. Mai așteaptă-mă numai puțin. Să nu te-ndoiești. Dacă nu mi se întâmplă vreo nenorocire, dacă mor de moarte bună, o să vin și eu aici și-o să fim din nou împreună. O să ne prefacem amândoi în țărână de stepă. Dar noi n-o să mai știm asta. De aceea eu mă prefac că-ți vorbesc ție, dar, de fapt, mie îmi vorbesc. Pentru că ceea ce ai fost tu nu mai există. Așa ne trecem cu toții - din ființă în neființă. Și trenurile vor goni prin stepă, și-n locul nostru se vor naște alți oameni... (pag. 314)

Kazangap și Edighei, cazahi de la Aral, sunt doi oameni care aparțin altor vremuri, când calea ferată era deszăpezită cu lopata și cu ajutorul cămilelor, când degete dibace mângâiau strunele dombrei, aducând la viață cântece din vechime, când oamenii puneau preț pe sfaturile și înțelepciunea unuia mai vârstnic, când până și viața unui animal avea preț, cum aveau și simbolurile sau legendele. Viața lor trudnică este luată în râs de cei tineri, pentru care valorile s-au răsturnat. În timpurile cele noi, mai prețios decât capul este fundul, pe care oamenii și-l apără cu îndârjire, renunțând până și la atributele umanității lor. Însă Kazangap și Edighei nu se îndoiesc de rostul vieții pe care au trăit-o - un destin greu, e drept, dar pe care și l-au asumat cu demnitate, fără regrete, fără a ocărî în zadar soarta cea aspră. 

[spoiler] Prăpastia adâncă ce se cască între generații, între ceea ce a fost și ceea ce va urma, se materializează în gardul de sârmă ghimpată, care-l oprește pe Edighei în drumul lui spre cimitirul Ana-Beiit, împiedicând un ritual fundamental, care onorează viața dreaptă și demnă a celui mort. Gardul, dar și ceea ce protejează el (progresul, însă un progres fals, limitat de interese, teamă și viziuni mărginite), este o barieră de netrecut, care îi separă pe oamenii stepei de cimitirul străvechi, locul sacru unde sunt îngropate figuri legendare. Odată cu distrugerea cimitirului, va pieri o dovadă a trecutului, și, totodată, un simbol neprețuit; odată cu moartea lui Kazangap, memoria lui și istoriile pe care le știa au dispărut pentru totdeauna; firul care leagă trecutul de prezent se subțiază până la rupere. Deși vremurile par că s-au schimbat în bine, în realitate se continuă ceea ce fusese început pe vremea lui Stalin, când - așa cum aflăm din povestea lui Abutalip - erau distruse sistematic mărturiile celor care transcriau legende și „amintiri dușmănoase” pentru generațiile următoare. [spoiler]

Cartea este presărată cu legende kârgâze - am aflat că mai toate scrierile lui Cinghiz Aitmatov sunt așa -, dar cea mai impresionantă dintre toate mi s-a părut legenda lui Naiman-Ana și a fiului ei transformat în mankurt. Mankurtul, o întruchipare simbolică a omului supus, spălat pe creier, care-și uită trecutul, părinții și propria identitate, slujind doar stăpânului care-i dă adăpost și mâncare. O făptură îndobitocită, cu nevoi simple și puține, căreia i-au fost răpite conștiința, judecata și aducerea-aminte - miezul sfânt al omului, singura avere pe care-o duce cu el, căci e de neatins pentru alții. Și totuși, cineva a găsit o cale să-i fure omului și această avere...

Cât de bine se potrivește acest tip de om cu deceniile totalitarismului, când fiii și-au trădat părinții, lepădându-se de familie, pentru a se conforma cerințelor statului și ale tătucului lor, Stalin... În cazul lor, e vorba de o renunțare de bunăvoie la conștiință și memorie, un fapt mult mai cumpli decât povestea tragică a mankurtului creat cu forța de juanjuani. Poate nu degeaba, deasupra stepelor Sarî-Ozeki zboară fără odihnă pasărea care strigă: „Amintește-ți cine ești! Cine ești? Cum te cheamă-cheamă? Ești fiul lui Dodenbai!”, pentru că acest mankurt nu este doar o istorie de speriat copiii, nu este un concept ce aparține trecutului. Indiferent de continent, perioadă istorică sau regim politic, mankurtul a existat și va exista într-o formă sau alta, la fel cum, în viitor, ar putea exista acei oamenii dirijați prin radio despre care vorbește Sabitjan, cei care vor face totul după un program stabilit de la centru.

Mankurtul nu mai știa cine e, din ce neam se trage, nu-și cunoștea numele, nu-și amintea copilăria, tatăl, mama - într-un cuvânt, n-avea conștiința de sine a unei ființe omenești. Lipsit de personalitate, mankurtul prezenta numeroase avantaje economice. Era totuna cu o făptură necuvântătoare, și de aceea întru totul obedient și inofensiv. Nu se gândea niciodată la evadare. Pentru orice stăpân de sclavi, revolta lor e lucrul ce mai de temut. Orice rob e un virtual răzvrătit. Mankurtul era, în felul lui, singura excepție. Lumii lui lăuntrice îi era străin imboldul la răscoală, la nesupunere. Cu el n-aveai a te teme de așa ceva. De aceea nu trebuia păzit, și cu atât mai puțin suspectat de gânduri tăinuite. Mankurtul își recunoștea, întocmai ca un câine, doar stăpânul. Nu schimba o vorbă cu nimeni. Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecelui. Altă grijă n-avea. De aceea împlinea poruncile orbește, cu zel și fără preget. (pag. 116-7)

Cuvintele par a fi singurele lucruri de pe lume pe care timpul n-are puterea să le calce în picioare, spunea Jón Kalman Stefánsson în Tristețea îngerilor. Timpul nu iartă pe nimeni, cum nici bătrânețea nu ocolește pe nimeni; în tăvălugul lui se topesc miliarde de vieți omenești, cu bucuriile și suferințele lor, dar iată că unele povești răzbesc din trecut spre viitor, sub forma legendelor, cele care conțin învățăminte neprețuite și răsfrâng trăirile oamenilor din toate veacurile. Suferințele vechi renasc peste secole, trăirile au un fel miraculos de a reveni în decursul generațiilor, pentru că miezul ființei umane rămâne neschimbat, e același nod complicat de sentimente, dorințe, metehne și patimi. 

Cinghiz Aitmatov scrie minunat. Sub penelul lui, necuvântătoarele și natura se însuflețesc, prind carne și simțire, și cât de natural se poate strecura autorul în pielea unei vulpi sau a unui șoim, făcându-ne să privim lumea din perspectiva lor! Din câte am înțeles, animalele sunt nelipsite din romanele lui Aimatov, care reiau adeseori tema relației dintre om și natură, și tare mult m-a impresionat felul în care personajele sale relaționează cu acestea - fie că este vorba de o vulpe, o cămilă sau un câine. De altfel, romanul se deschide și se închide din perspectiva unor ființe necuvântătoare. În primele pagini, însoțim o vulpe care alergase toată ziua prin stepă, după pradă, iar seara se aciuează aproape de calea ferată, cu toate că trepidațiile pământului și mirosurile nefamiliare o înspăimântă. Trei sute de pagini mai târziu, privim stepa nesfârșită prin ochii unui șoim alb, care planează deasupra cortegiului funerar, captivat mai cu seamă de comportarea bizară a câinelui ce-l însoțește devotat pe Edighei. Șoimul, ca toate păsările înaltului, nu este îngrădit de interdicții și opreliști, fiind liber să pătrundă acolo unde omul este împiedicat de legi și de garduri de sârmă ghimpată. 

Ar mai fi ceva de spus despre romanul acesta, dar mi-e teamă să nu vă stric plăcerea descoperirii - când și dacă o fi să îl citiți -, așa că mai bine trec cele ce urmează sub spoiler. Când m-am apucat de lectură, nu știam nimic despre subiect, cu excepția legendei mankurtului, care, de altfel, m-a și atras. Astfel că am rămas complet surprinsă când [spoiler] și-a făcut apariția un nou fir narativ, cu temă științifico-fantastică. Asta da, surpriză! Mă așteptam la orice, mai puțin la un program sovieto-american în cosmos, care duce la descoperirea unei civilizații extraterestre - o situație cu un potențial uriaș, care atrage o reacție nu neapărat surprinzătoare din partea țărilor implicate. Acest plan narativ ocupă relativ puțin spațiu în desfășurarea cărții, dar cântărește greu: omul, aflat în căutarea altor ființe asemenea lui pe alte planete, bate în retragere când are în sfârșit posibilitatea de a-și accelera evoluția prin contactul cu o civilizație superioară. Cei care fac jocurile de interese pe Terra preferă să mențină omenirea în actualul stadiu tehnologic, moral, social și politic, în care resemnarea celor mulți în fața războiului, a nedreptății, a manipulării asigură dominația celor puțini și puternici. 

Cum lucrurile se leagă uneori în mod nebănuit, după ce am terminat cartea am urmărit filmul Doctor Strange, unde personajul The Ancient One are o replică care se potrivește de minune cu ceea ce aflăm din cartea lui Aitmatov: You're a man looking at the world through a keyhole. You've spent your whole life trying to widen that keyhole. To see more. To know more. And now on hearing that it can be widened, in ways you can't imagine, you reject the possibility

În altă ordine de idei, am observat un amănunt minor, care are însă importanța lui în cadrul poveștii: după ce Karanar a făcut prăpăd în turmele de cămile, m-am mirat foarte tare când nimeni nu l-a împușcat, și nici n-a cerut răscumpărare pentru atanii uciși de el (la întoarcere, mă așteptam ca Edighei să lase cămila cu care venise). Astăzi pare de neînțeles o asemenea comportare, dar pe atunci se pare că oamenii puneau preț pe cu totul alte lucruri. Karanar cel vestit nu a fost împușcat - nici din invidie, nici din răzbunare, nici din frică -, datorită statutului său de simbol, dar și din omenie. Cine ar mai sta astăzi să cântărească lucrurile în acest fel? [spoiler]

Ed. Univers, 1996, 334 pag.,
trad. Ion Covaci și Denisa Fejes
postfață de Alexandru Mușina
(И дольше века длится день, 1980)
E mare păcat că romanul se găsește foarte greu și la un preț piperat. Cele trei ediții apărute la noi (cea mai recentă la Leda, în 2006) sunt de multă vreme epuizate, și cartea se vinde acum cu vreo 40 de lei, la mâna a doua. Dacă aveți noroc și o găsiți pe undeva, prin biblioteca vreunui prieten sau, ca mine, la biblioteca publică, sper că nu veți ezita și o veți lua cu voi. Încă ceva: dacă v-au plăcut romanele Ludmilei Ulițkaia sau ale lui Jón Kalman Stefánsson, am eu impresia că o să iubiți și O zi mai lungă decât veacul

Traducerea este excelentă, cu multe cuvinte pe care nu le întâlnisem până acum (câteva exemple: șvung, a jugăni, sovhoz, istov, cimotie, conovăț, cobur), doar îi aparține lui Ion Covaci, iar la final am citit o postfață grozavă a lui Alexandru Mușina (însă numai după ce am scris eu recenzia, căci nu voiam să fiu influențată). Sper ca în viitorul apropiat să ne bucurăm de o nouă reeditare, pentru că O zi mai lungă decât veacul merită cu prisosință să stea și astăzi pe rafturile librăriilor. Până atunci, voi reveni cu siguranță la cărțile lui Aimatov, care, nu e deloc exclus, ar putea deveni unul dintre scriitorii mei preferați. Următoarea lectură? Eșafodul. După aceasta nu va trebui să alerg, pentru că am găsit-o mai demult la un anticariat. 

Pământul își urma calea în spațiu, scăldat de vânturile tăriilor. Plutea în jurul Soarelui și, rotindu-se în jurul axei sale, purta cu sine un om îngenuncheat în zăpadă, în inima unui pustiu bătut de stihiile iernii. Nici un prinț, nici o rigă, nici un împărat care și-ar fi pierdut țara și puterea nu s-ar fi prăvălit în genunchi cu deznădejdea cu care căzuse Burannîi Edighei în ziua despărțirii de femeia iubită... Și Pământul își urma calea... (pag. 255)


11 comentarii:

  1. cum să nu fi auzit de cobur? :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am auzit de coburi, firește :D, dar îmi imaginam că e un cuvânt preluat din engleză. :)) Habar n-aveam că există „cobur” în limba română.

      Ștergere
  2. A, ce m-a impresionat romanul asta! L-am citit pe vremea lui Cescuta, chiar în editia pe care o prezinti tu, a Editurii Univers, si-ti dai seama cum mi-a mers la suflet legenda mankurtilor - vedeam Romania toata ca pe o tara populata numai de ei! Ar trebui sa-l recitesc, ma bucur ca ti-a placut si felicitari pentru cît de frumos ai scris despre el!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ediția pe care am citit-o eu e din 1996, și postfața e tot post-comunistă, ceea ce m-a bucurat. Dacă simți nevoia, cred că merită recitită, deși impactul a fost cu siguranță mult mai puternic în vremea lui Ceașcă - mă mir că a fost tradusă la noi, mi-e greu să cred că nu s-a prins nimeni că legenda mankurtului e o critică la adresa regimului. Sau poate că au fost satisfăcuți de critica adusă dictaturii lui Stalin și și-au zis că puțini vor înțelege alegoria? :) Oricum, interesant este că Aitmatov pare să fi fost comunist, dar n-am găsit prea multe informații pe net despre viața și concepțiile sale politice.
      (Scuze pentru întârziere, Stela, după marțea neagră am lăsat totul baltă și am citit în neștire postările de pe Fb și știrile, dar mi-am dat seama că e cazul să iau o pauză și să mă ocup de altele, că parcă mi-am pus viața pe pauză, și nici așa nu e bine.)

      Ștergere
    2. Nici o problema Ema scumpo, daca si eu de aici am fost in priza zilele astea de nici pe Trump nu l-am mai urmarit, imi dau seama cum v-ati simtit voi in Romania. Iaca, trebuie o chestie ca asta ca sa ma mindresc din nou ca-s romanca, sa-mi reafirm verticalitatea nationala si sa nu mai am nici complexul mioritc nici pe cel vegetal! :)

      Ștergere
  3. Bravo! Bravo! Meriti si un share pe facebook :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, mulțumesc, Gabriel (pentru recomandare și pentru share).

      Ștergere
  4. Ai uitat sa amintesti cainele din convoiul funerar. Era parca un caine mare si roscovan, care ba o lua inainte, ba ramanea in urma. Nu mai stiu cum se numea. Iar excavatorul are si el nume (adica marca). Minsk sau Belarus? Nici asta nu mai stiu, dar stiu ca aminteste marca.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. L-am amintit în paragraful ăsta: „privim stepa nesfârșită prin ochii unui șoim alb, care planează deasupra cortegiului funerar, captivat mai cu seamă de comportarea bizară a câinelui ce-l însoțește devotat pe Edighei.”
      Parcă dulăul se numea Jolbar, sau ceva de genul ăsta. Am returnat cartea la bibliotecă între timp, așa că ai putea să cauți în exemplarul tău, mai spre final. Mai ales dacă te roade faptul că ai uitat marca excavatorului. :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...