Eram singur și fericit – Paweł Huelle

„Eram singur și fericit”, de Paweł Huelle 

Ed. Polirom, 2014, 206 pag. | Țara: Polonia

Traducere: Radosława Janowska Lascar și Mihaela Cornelia Fiscutean

---

După experiența dezamăgitoare de care am avut parte cu „Valurile” Virginiei Woolf, am tânjit după o carte caldă și plină de emoție, și iată că am avut marele noroc de a deschide „Eram singur și fericit”, volumul de povestiri al polonezului Paweł Huelle. Să ne înțelegem: nu căutam ceva lacrimogen și siropos – nu prea suport cărțile de acest gen –, ci o lectură care să vibreze de o frumusețe firească, naturală, cu o dimensiune umană pe care să o pot percepe atât cu mintea, cât și cu inima. Poveștile lui Paweł Huelle m-au învăluit în dulceața saturată de melancolie a unei proze excelente, în care am găsit cam toate ingredientele pe care le prefer: emoție, umor, sensibilitate, atenție pentru detalii, o plasticitate uimitoare, ba chiar și o doză de realism magic, care m-a încântat peste poate. La toate acestea s-au adăugat informații interesante despre istoria, natura și arhitectura unui loc de care m-am îndrăgostit înainte de a-l cunoaște în realitate: Gdańsk, orașul natal al scriitorului, unde e musai să ajung în viitorul apropiat, mai ales că n-am fost niciodată în Polonia.

Unii scriitori au talentul – aproape magic, aș zice – de a crea o lume nu doar tridimensională, ci și încărcată de senzații olfactive, auditive, ba chiar și gustative. De obicei, nu pot să trec printr-o carte fără să-mi imaginez locurile și oamenii despre care citesc, iar în cazul lui Paweł Huelle nu a fost nevoie de niciun efort mental, căci imaginile, sunetele și mirosurile par că țâșnesc pur și simplu din pagină, eliberate din strânsoarea cuvintelor. De la parfumul de lăcrămioare ce o însoțește pe bunica Maria, ca și cum ar fi purtat mereu în geantă buchetul de la nuntă, la izul de ciuperci, rășină și pământ reavăn, care saturează aerul pe timp de ploaie, de la acordurile de pian ce pătrund prin fereastra deschisă, la melodiile triste cântate de ucrainieni pe malul râului Tuja, acompaniați de acordeon, Paweł Huelle reușește să creeze o atmosferă extraordinară, fără a face excese de metafore. A fost unul dintre rarele cazuri în care am trăit și am simțit lumea despre care povestește autorul, cu personajele și întâmplările ei uneori ieșite din comun, pe care nu le voi uita prea curând.

Între timp, tramvaiul ia viteză pe strada Grunwaldzka în jos, îmbibându-se de mirodeniile sfârșitului de vară: mirosul de asfalt dens ca o smoală, pulberile suburbiilor pavate cu piatră, aroma pepenilor de pe tarabe, praful de pe iarba îngălbenită și briza de alaltăieri, fără de care orașul ar fi devenit cenușă, iar oamenii, ca soția lui Lot, ar fi încremenit la jumătatea pasului, mistuiți de arșița din cer. (pag. 43)

Dacă nu vă împăcați prea bine cu proza scurtă, „Eram singur și fericit” este antidotul perfect: povestirile lui Paweł Huelle sunt atât de faine, încât veți da uitării orice reținere față de acest gen literar – mie, cel puțin, așa mi s-a întâmplat. Vine în ajutor și faptul că povestirile sunt legate (deși nu foarte strâns) prin câteva elemente comune: naratorul este Paweł, cel care istorisește episoade din copilăria și adolescența lui, întinse din perioada sovietică până după căderea comunismului, pe fundalul orașului natal, Gdańsk. Deși întâmplările sunt ordonate cronologic, timpul nu este unul liniar, căci Paweł face dese incursiuni în trecutul familiei sale, un univers populat de părinți și bunici, unchi și mătuși, veri și prieteni, la care se adaugă diferite figuri întâlnite prin oraș. Aproape toți acești oameni au trăsături memorabile – sau, mai bine zis, autorul știe cum să extragă neobișnuitul din banal. 

Nu știu cât este real și cât este inventat din întâmplările istorisite aici – sinceră să fiu, acest aspect nu mă interesează foarte mult –, dar povestirile conțin, în mod evident, o consistentă doză autobiografică. Numele Paweł apare abia spre final, confirmând parcă o identificare a autorului cu naratorul, și mai aflăm că el scrie toate acestea la vârsta de 45 de ani, când, stăpânit de o melancolie profundă, își întoarce privirea spre anii copilăriei și ai tinereții sale, ai căror martori, fie ei ființe sau lucruri, au dispărut în negura timpului. Memoria va extrage peste ani doar imitații imperfecte și palide, spune naratorul, dar iată că scenele pe care le (re)creează debordează de culori, sunete și mirosuri, fiind învăluite într-o atmosferă extraordinară, ce pare chiar mai vie și mai intensă decât ceea ce a constituit odinioară o realitate. 

Paweł este un observator atent al orașului său, țesut parcă în fiecare fibră a ființei sale, și totodată un receptor sensibil al lumii înconjurătoare, pe care o absoarbe în toată complexitatea ei, asemenea unui burete veșnic însetat de cunoaștere. Băiatul are o imaginație foarte bogată, evadând adeseori din realitatea nu tocmai veselă și senină în vise și reverii complicate, într-o lume născocită care se suprapune peste cea reală. Îl preocupă existența lui Dumnezeu și moartea, se întreabă dacă tot ce vede, aude și atinge există cu adevărat, universul său abundă în elemente magice și taine care adeseori rămân de nepătruns.

Mi-a plăcut nespus de mult felul în care autorul reînvie acea aură misterioasă a lumii privite prin ochii unui copil, căci fiecare dintre cele opt povestiri conține întrebări fără răspuns și întâmplări enigmatice, cu o fermecătoare nuanță fantastică. Cu cine discuta doamna Greta în Marea Cameră și care era numele melodiei auzite într-o seară de iulie? Ce se întâmplase cu satul Câmpu' Frumos, unde băiatul a ajuns cu unchiul său după ce se rătăciseră într-o furtună de zăpadă? Din ce oraș venea domnul Kaspar, orașul bisericilor și sinagogilor, al colinelor domoale și al codrilor de pini care înconjurau mahalalele? Ce îi determinase pe melci să pornească într-o procesiune spre vârful colinei, încercând să se cațere pe imensa piatră din mijloc? Ce e de preferat, o moarte bruscă, când nu îți iei rămas-bun de la nimeni, sau o moarte lentă, care îți ia în fiecare zi câte un pic din viață, dar îți dă ocazia să îți iei adio de la toți?

Amenințarea morții și umbrele trecutului plutesc deasupra orașului, ale cărui ziduri sunt îmbibate de sângele și ororile unei istorii cutremurătoare. Așa cum de sub tencuiala căzută se ivesc inscripții într-o limbă neînțeleasă, mărturie a ocupației germane, prin țesătura pitorească a întâmplărilor relatate de Paweł se zărește chipul monstruos al unui trecut sumbru, cu morții, dramele și atrocitățile sale. Contrastul este cu atât mai mare cu cât naratorul, prea mic să înțeleagă ce se întâmplă, este rupt în două între mama și tatăl său, care se ceartă adeseori din cauza acestui trecut proaspăt și extrem de dureros, la care se adaugă șicanele regimului sovietic. Adesea nemulțumită și prost dispusă, cicălitoare și nevrotică, mama îi urăște pe germani, căci multe dintre rudele ei au fost victimele nazismului; bântuită de istoria tragică a familiei, are antipatii duse la extrem față de orice obiect ce are legătură cu nemții, care construiesc autostrăzi, fabrică mașini, au cele mai bune avioane și cuptoare de ars oameni din lume. În schimb, tatăl, calm și tăcut, îi detestă pe sovietici, care au transformat Polonia în țara egalității, progresului și dictaturii luminate. 

Moartea, care pândește atât pe timp de război, cât și în vremuri mai liniștite, este sfidată, provocată, iar uneori este luată peste picior, cu un umor delicios: 

Deodată, căruciorul electric de invalid a luat-o neașteptat de brusc într-o parte și, făcându-și loc printre câțiva gură-cască, s-a întors pe alee în jos, gonind către poarta cimitirului. (...) Vehiculul în viteză avansa pe magistrala necropolei ca un BMW sport și – din câte se părea – nimic nu mai putea să-l întoarcă. Nimic, în afară de următorul cortegiu. Am zărit o cruce din lemn care, sărind, a conturat un semicerc impunător în aer și a zburat în tufele de liliac. Am zărit sutana preotului și straiele băieților de altar care se dădeau la o parte mai repede decât valurile Mării Roșii. Am zărit șase bărbați zdraveni care n-au mai apucat să se dea la o parte. Sicriul purtat de ei pe umeri s-a legănat mai întâi ca un crucișător fără manetă de direcție, apoi s-a aplecat într-o parte și s-a prăbușit pe pământ. Capacul a sărit zgomotos, mortul a căzut, un pantof de lac i-a sărit din picior și am zărit o șosetă de un portocaliu turbat pe fundalul verdeții suculente a molizilor și cimișirului. (pag. 167)

Deși sunt doar opt povestiri, în paginile lor se regăsesc câteva decenii din viața unui tânăr polonez, din copilărie până la maturitate, când lumea cea veche se destramă, iar în locul ei se insinuează lumea cea nouă, post-comunistă. Paweł Huelle reușește să comprime o mulțime de întâmplări și personaje în acest volum, însă fără a lăsa senzația unei lecturi complicate și greoaie.

Despre ce este vorba aici? Despre o întâlnire prilejuită de muzică – acest limbaj universal care apropie oamenii dincolo de prejudecăți – între un copil inocent, care nu înțelege semnificația nației germane, și o bătrână nemțoaică, care trăiește retrasă în Marea Cameră, unde cântă la pian uverturi de Wagner și poartă discuții animate cu propriile fantome. Despre o seară neobișnuită petrecută în casa unui străin, cu supă grasă de pui, bere de ienupăr, amintiri din timpul războiului și o sacrificare ilegală într-un șopron. Despre mătușa Ida, blamată de familie din cauza stilului de viață libertin, despre vărul Lucian, homosexual cu o cultură vastă, despre unchiul Henryk, un veșnic insurecționist, care avea nevoie de situații extreme pentru a se confrunta fățiș cu soarta. Despre o primăvară când tatăl, dat afară de la șantierul naval, l-a luat pe Paweł la vânătoare de melci prin parcuri și cimitire. Despre prietenul Jazz, care cânta la saxofon și îl plimba pe Paweł cu motocicleta Fumka, despre Gute Luisa, care locuia cu tatăl ei, Tocilarul, în ruinele vechiului depozit de grâne, sau despre Handzo cel Gras, urmărit de partizani, omul de la care puteai cumpăra cei mai frumoși trandafiri din oraș. 

Lucian ar fi trebuit să fie student la Institutul Oriental, iar Ida și-ar fi dorit să studieze sculptura. Soarta le-a îndeplinit dorințele. Lucian, în timp ce tăia lemne într-un lagăr sovietic, a învățat limbile kirghiză, turkmenă, persană și un grai din Altai, iar Ida, în cariera de piatră de dincolo de Ural, spărgea cele mai frumoase fragmente de rocă. Iar apoi, în noua Polonie, au vrut să se înscrie la facultate – el, cunoscând patru limbi orientale, ea, toate metodele de prelucrare a pietrei – dar n-au fost acceptați nicăieri, deoarece le trecuse timpul, spulberat de vântul istoriei, erau relicve ale unei caste inexistente; el a devenit contabil într-un depozit de cărbune din capitală, iar ea, vânzătoare de bilete într-un cinematograf de provincie. Însă nu le stătea în fire să fie nefericiți, niciodată nu-și expuneau la vedere trecutul. (pag. 57)

Pe măsură ce crește, băiatul trece prin diferite etape: la liceu își dorește să devină poet și să moară repudiat de toți, iar lumea copilăriei îl scârbește, pentru ca mai târziu să simtă melancolie pentru tinerețea care dispare asemenea ultimei căruțe trase de cai, un timp numai ai lui, care i-a fost oferit pentru o singură dată. Paweł își dă seama că e locuit de mai multe euri, că e în același timp un adolescent care vrea să se desprindă de copilărie și un băiat fascinat în permanență de taine și mister, fiind totodată locuit de figurile pe care le-a cunoscut cândva sau doar le-a întrezărit în fotografii vechi – oameni străini ale căror istorii îl preocupă. Paweł este un păstrător al poveștilor relatate de bunicul Anton, de marinarul Barba sau de unchiul Henryk, memoria lui este un jurnal viu de imagini, sunete, culori și miresme, pe care le așterne în cele din urmă pe hârtie, stăpânit de nostalgia unor timpuri, locuri și oameni care nu mai există. 

Cam toate povestirile mi s-au părut excelente, dar, dacă e să-mi aleg preferatele, acestea ar fi Masa, Gute Luisa, Melcii, bălțile, ploaia, Unchiul Henryk și Zile fericite. Pe ultimul loc se află Prima iubire, care mi-ar fi plăcut mai mult dacă visele naratorului n-ar fi ocupat – după părerea mea – un spațiu atât de mare în cadrul narațiunii. Din câte mi-am dat seama, volumul apărut la Polirom cuprinde povestiri din două cărți separate: „Byłem samotny i szczęśliwy” („Eram singur și fericit”, 2002) și „Opowiadania na czas przeprowadzki” („Povestiri din vremea mutării”, 1991), ultimul conținând două proze care nu se regăsesc în ediția românească.

Długie Pobrzeże, Splaiul Lung din Gdańsk, pe malul râului Motława, cu macaraua de chei numită Żuraw (sursa)

Cartea lui Paweł Huelle mi-a făcut o poftă grozavă să merg la Gdańsk, care arată superb în fotografiile găsite pe net (mă intrigă mai ales clădirea masivă de pe Splaiul Lung, un fel de macara portuară medievală). Bineînțeles, nu mă aștept să regăsesc farmecul din poveștile autorului – de altfel, lumea despre care vorbește aici s-ar putea să fi dispărut fără urmă. Privind fotografii vechi, tânărul Paweł vede o față a orașului care nu mai există: Splaiul Lung, cu faleza altădată plină de viață și mișcare, cu râul împânzit de bărci de pescuit și vase cu abur, este în vremurile comuniste pustiu și trist, complet lipsit de strălucire. Dispărute sunt și pavajele, lămpile cu gaz și tramvaiele din Orașul de Jos și Orașul Central, căruțele cu cai și ruinele depozitului de grâne de pe insula cărămizilor hanseatice, și totuși Paweł spune că, în ciuda tuturor transformărilor, orașul a rămas mereu același, ca și cum ar fi avut o formulă constantă. 

Și atunci m-am gândit la cocoși – la cei care cucurigau în zori în grădinile cartierelor Wrzeszcz și Oliwa, în tufe de coacăze și agrișe, printre araci de fasole și pomi fructiferi. (...) La cocoșii dispăruți demult din orașul nostru, așa cum dispăruseră lămpile cu gaz, căruțele cu cai, tramvaiele de vară, hidranții din fontă cu lănțișoare, magazinele cu rămășițe de faianță colonială și nisipul uscat din curți și de pe străzi. Și, cu toate că acestea au devenit trecut, orașul a rămas mereu același, ca și cum ar fi avut o formulă constantă; ca și cum nimic n-ar putea s-o deterioreze – incendii, bombardamente și migrații de populație și, odată cu ele, aflate în permanentă schimbare: limbi, obiceiuri, nume de nave, de străzi, șoapte, cuvinte de dragoste, stiluri de sacouri, rochii, pantaloni și tocuri. Și tocmai când mă întrebam dacă există ceva care poate fi numit esența orașului meu, dacă există un spirit al lui, unchiul Henryk s-a agitat, a gâfâit, a oftat, a deschis ochii și mi-a zis:
― Simt un miros de cartofi fierți. Împărtășești cu mine senzația asta olfactivă, băiete? (pag. 148)

*Imaginile folosite la început, legate de lucruri pe care le-am aflat din „Eram singur și fericit”: casa în care s-a născut Arthur Schopenhauer (sursa), femeia cu profil de grecoaică de pe pachetul Okassa Zarrotto, țigaretele fumate de tatăl lui Paweł (sursa), eticheta berii Heweliusz pe care o bea Paweł (sursa) – am aflat că fabrica de bere a fost închisă în 2001, deși eram convinsă că măcar asta voi găsi la o vizită în oraș –, guler à la Jul Słowacki, poet romantic (1809–1849), considerat unul dintre cei trei barzi ai literaturii poloneze (sursa), Gdańsk într-o pictură de la 1850 (sursa), scriitorul Paweł Huelle (sursa).

N-am dat de urma vilei Johannei Schopenhauer (mama filozofului, născută la Gdańsk, în 1766, care a fost scriitoare), unde Paweł spune că se afla o închisoare pentru minori, nici de casa de pe strada Polanki unde a locuit Albert Forster, politicianul nazist care a condus campanii de exterminare a evreilor și a polonezilor din Gdańsk (Danzig, sub ocupație germană). Am mai aflat despre menoniți (o sectă creștină de origine olandeză, care promovează pacifismul), despre Opera Leśna (Die Waldoper) din Sopot (un amfiteatru în pădure, construit în 1909, unde se țin și astăzi concerte, care pe vremuri arăta fascinant), despre Jan Heweliusz (1611–1687), primar al orașului Gdańsk, faimos astronom și producător de bere. Și am (re)ascultat Richard Wagner: aici, aici și aici.