luni, 13 martie 2017

Povestiri de pe Calea Moșilor - Adina Popescu




A trecut ceva vreme de când am terminat Povestiri de pe Calea Moșilor, însă prozele din acest volum și-au păstrat și acum aura de candoare, iar unele episoade mi-au rămas bine întipărite în memorie, căci Adina Popescu are un minunat talent de a povesti într-un stil simplu, natural și totodată savuros, transformând întâmplări oarecum banale în povești interesante și pline de haz. Sunt fragmente de copilărie - copilăria Adinei, deși nu pare să fie o carte autobiografică, ci mai degrabă o împletire de amintiri și ficțiune - care lasă senzația unui roman, căci povestirile sunt legate prin personaje și întâmplări care revin, dar mai cu seamă de un loc comun: Calea Moșilor și străzile dimprejur, un spațiu bine delimitat în care se învârte naratoarea, de la vârsta preșcolară până la finalul clasei a opta.

Am început cartea fără mari așteptări, dar scriitura Adinei Popescu m-a cucerit de la primele pagini cu verva, naturalețea și umorul ei, iar povestirile mi-au plăcut atât de mult, încât primul impuls a fost să le devorez pe loc - însă m-am abținut. Cu un efort de voință, am păstrat câte un capitol, maxim două pentru fiecare dimineață, astfel că, timp de o săptămână, ziua a început cu zâmbete, chicoteli și o ceașcă matinală de candoare. Îmi plac poveștile scrise din perspectiva unui copil, iar Povestiri de pe Calea Moșilor este o carte care binedispune și aduce la suprafață propriile pățanii și amintiri. Am lungit lectura cât de mult am putut, dar până la urmă n-am avut ce face, volumul s-a terminat, iar eu am simțit o undă de melancolie când am părăsit universul copilului ce se îndreaptă spre maturitate.

Adina Popescu revizitează anii și locurile copilăriei, regăsind cu o uimitoare ușurință drumul spre o lume dispărută, care mai există doar în amintire. Fetița care încă o locuiește pare să-și fi păstrat ingenuitatea și mirarea cu care privește lumea, ca și cum străzile pe care a crescut n-au fost dezbrăcate nicicând de misterul și farmecul de odinioară. Fie multe dintre întâmplări sunt inventate, fie scriitoarea își amintește o mulțime de amănunte și de situații; poate că are o memorie de elefant, sau poate că, acolo unde amintirile au pălit, a completat golurile cu petice imaginare. Nu am avut curiozitatea de a afla cât din ceea ce am citit este adevărat sau inventat, pentru că poveștile ei au o aură de autenticitate care m-a încântat.


Mama a gătit și ne așteaptă cu masa. Mama nu gătește decât duminica sau atunci când sunt gaze. Avem ciorbă, mâncare de cartofi cu carne și prăjitură cu vișine.
— Mamă, eu nu mănânc ciorbă!
De puțină vreme, îi spun mamei „mamă“, pentru că așa spun copiii de la grădiniță. Toți au mamele lor, așa că trebuia să am și eu o mamă. Înainte de grădiniță, îi spuneam „Doina“, și lui Anton – tot „Anton“.
— De ce nu mănânci ciorbă?
— Nu-mi place ciorba.
— Parcă-ți plăcea, spune mama Doina, nervoasă, gata să arunce ciorba în chiuvetă.
— Nu-mi place ciorba de la grădiniță. E scârboasă. Are șerpi prin ea.
Mama se îmbunează și mă mângâie.
— Lasă c-o să-i spun lui tovarășa Dușa să nu-ți mai dea ciorbă! De acum încolo, la grădiniță o să mănânci doar felul doi, bine?
— Bine! Și vreau ca Anton să te părăsească pe tine și să se mărite cu tovarășa Dușa, zic eu.

Cred că doar cineva care și-a păstrat intactă latura copilăroasă mai poate scrie în felul acesta, privind prin ochii inocenți și naivi ai unui copil care descoperă lumea, relațiile, prietenia, un copil al cărui univers se întinde de-a lungul Căii Moșilor, între magazinul Bucur Obor și cinematograful Miorița, dincolo de care se află necunoscutul, neexploratul. Un spațiu care se metamorfozează sub ochii Adinei, odată cu vremurile și regimurile politice, trecând printr-o transformare bruscă și radicală în anii '90.

Scriitoarea reușește să surprindă atmosfera universului ei familiar, populat de părinți și bunică, vecini și colegi, dar și antipatia pe care o resimte față de cealaltă lume, cea a caselor dărăpănate de pe Dacia sau Toamnei, cu curțile prăfuite pline de copii, câini și găini, cu miros de mâncare și țigani care locuiesc de-a valma în camere sărăcăcioase. Însă tocmai această lume disprețuită cuprinde adevăratul farmec și adevăratul mister, pe care fetița le respinge cu simplitatea unei minți infantile; le va prețui abia la maturitate, când va privi cu alți ochi lumea mică și sufocantă a străzii mărginite de blocuri.

Locuind din nou în trupul și mintea Adinei, autoarea își modulează tonul și stilul în funcție de vârsta fetiței: scriitura se transformă treptat, devenind din ce în ce mai complexă pe măsură ce naratoarea crește și descifrează un pic mai mult lumea care o înconjoară. Câteodată, poveștile fac salturi în timp pentru a urmări personajele peste ani, iar vocea adultului se insinuează prin observații tivite cu melancolie și regret, legate de senzațiile prețioase care se pierd înainte de a putea fi înțelese de o minte de copil, sau de felul în care o lume aparent indestructibilă își pierde în cele din urmă reperele familiare.

Personalitatea Adinei se conturează din episoadele pe care le povestește, apărând drept un copil silitor și ascultător, destul de sigur pe sine și conștient de propria inteligență, însă nu lipsit de prejudecăți: fetița considera că în case nu trăiau decât țiganii, pe când oamenii normali locuiau la bloc, că elevii care stăteau în băncile de la a treia în sus sigur învățau prost, că a discuta cu fata omului de serviciu era ca și cum ai vorbi cu servitorii.

Primele capitole, cu un limbaj simplificat și un umor (aparent) involuntar, relatează întâmplări de la grădiniță și din clasa I, începând cu mutarea într-un bloc nou, abia construit pe Calea Moșilor, pe atunci încă neterminată. Păpușile gen Barbie, cu fețele urâte, cumpărate de la Bucur Obor - un adevărat labirint în care Adina s-a rătăcit într-o zi -, eclipsa totală de lună văzută de pe bloc, animalele și prietenele pe care le-a avut, prima poezie pe care a scris-o, intitulată „Mâine mergem la friptură!”, mama care îi însoțea arareori pe Adina și Anton, pentru că mereu aștepta sosirea gazelor, și multe alte episoade - toate fac parte dintr-o lume mică, dar suficientă, o lume despre care fetița are certitudinea că nu se va schimba niciodată. 

M-am uitat urât la mama, însă imediat mi-a părut rău, căci dintr-odată am văzut cât era de obosită. Avea cearcăne sub ochi, o față tristă și parcă își pierduse de tot răbdarea. Nu-i ușor pentru o mamă să muncească în toate zilele din săptămână, mai puțin duminica – și din când în când și atunci –, să stea la cozi pentru mâncare, să gătească noaptea, când veneau gazele, să-și ia o zi liberă ca dea de o sută de ori telefon la Casa de Comenzi – unde suna mereu ocupat, însă dacă în sfârșit răspundea cineva, a doua zi aveam pui, unt, carne de vacă și bomboane cu arahide –, să spele hainele și să-mi facă în fiecare seară câte șase clătite.
„Numai mamă să nu fii!” am rostit în gând un vers dintr-o poezie de la școală. Și am oftat.

Urmează apoi anii de școală generală, cu orele de balet și excursia la Slănic Prahova (unul dintre episoadele mele preferate), cu dovleac copt, cea mai scârboasă mâncare din lume, și rotilele cu patru roți, care se prindeau cu curele din piele de pantofi, cu prima poezie adevărată, compusă în clasa a III-a și publicată în revista Cutezătorii, cu căutarea febrilă a unui tunel secret care, în imaginația aprinsă de aventurile din „Cireșarii”, era musai să existe între școală și Biserica Silvestru. Pe măsură ce fetița se maturizează, vine și acel moment în care, pentru prima oară, Adina are senzația că lumea ei de pe Calea Moșilor este prea mică și prea obișnuită, lipsită de atribute misterioase și locuri demne de explorat și descoperit.

Modul în care Adina se adresează colegilor ei mi s-a părut ilar, și culmea e că nu mai țin minte dacă și noi vorbeam la fel în școala generală: copiii nu-și spun pe numele de botez, ci folosesc numele complet, ca într-o adunare plină de formalitate. Am devenit conștientă de distanța emoțională care există între copii, ca și cum nicio legătură nu este definitivă, nicio prietenie nu durează la infinit, căci totul se poate rearanja în orice moment - o nestatornicie care este acceptată firesc, o lipsă de profunzime a relațiilor proprie copilăriei, cu grupuri și amiciții care se fac și se desfac, cu intrigi și trădări, migrații și schimbări, care oglindesc transformările și instabilitatea lumii exterioare. 

Așa cum tonul se schimbă, locurile și oamenii se schimbă, universuri familiale se destramă, puține lucruri dau dovadă de permanență. Trecerea de la regimul comunist la democrație accelerează schimbările, modificând reperele de pe harta copilăriei, întorcând cu susul în jos o lume ce părea de neclintit. Unul dintre puținele aspecte neschimbate pare să fie nebuna cartierului, cea de care se temeau toți copiii, care a rămas să bântuie Calea Moșilor cu țipetele și dramele ei neștiute. Oare mai trăiește și astăzi această femeie?

S-au schimbat foarte multe pe Moșilor, însă Nebuna a rămas. Cred că are acum vreo 70 de ani. Și-a pierdut furia. O văd din când în când, cu părul ei bogat și alb, prins în coc, ca cel al cântărețelor de operă ale copilăriei mele, stafidită, anemică, aproape o păpușă de cârpă, prea mică în hainele ei lungi și largi, aceleași. Nu mai sperie pe nimeni. Se târâie pe zebră, certându-se cu cineva la un telefon mobil din care nu vor pica niciodată fise de 1 leu.

Magazinele comuniste atât de familiare Adinei se desființează unul după altul în anii '90, căpătând noi destinații capitaliste - iar totul începe cu prima firmă luminoasă care s-a aprins pe Calea Moșilor, acolo unde înainte era o librărie. În locul patiseriei în care se desfășura ritualul pateurilor și al lămâiței, s-a deschis Pizza Hut; magazinul JECO, unde Adina petrecea ore întregi vorbind cu vânzătoarea despre jocurile nou apărute, s-a transformat în Servicii Funerare nonstop; Mobila a devenit magazin de blănuri, la Mercerie au deschis un cuptor de pâine turcească, Electrocasnica s-a transformat în farmacie. În locul terenului pe care copiii jucau Frunza și al dudului bătrân de unde adunau frunze pentru viermii de mătase, a apărut curtea unei vile. Pe toată Calea Moșilor nu mai era nici măcar o librărie, trebuia să mergi tocmai la Bucur Obor ca să-ți cumperi cărți.

Deși am crescut în alt oraș și pe alte străzi, cu alți oameni și alte întâmplări, cartea Adinei Popescu mi-a trezit amintiri din propria copilărie, trăită parțial sub comunism și cu multe aspecte în comun. Și eu am cules castane, am strâns maculatură, sticle și borcane, deși n-am îngrijit viermi de mătase și nici n-am adunat frunze de dud. Am trăit și eu moda cu timbrele (păstrez și acum clasoarele, și-mi amintesc cu un fior de încântare plicurile cu timbre ștampilate de la Filatelia, pe care mi le cumpăra tata când mergea la București), cea cu schimbul de surprize (fotbaliștii nu-mi plăceau, în schimb am colecționat surprize cu mașini și căței), vacanța de vară din care fiecare a revenit la școală cu „orientarea” muzicală - roacker sau depeșar -, săpunelile cu zăpadă, oracolul, ziua de serviciu (din păcate, nu-mi pot aminti dacă aveam sonerie sau am prins perioada cu clopoțelul). Tata m-a înregistrat și pe mine pe casetă, cântând la pian sau recitând poezii la diferite vârste (culmea, casetele astea au rezistat peste timp și încă pot fi ascultate). A existat până și acel tip rebel, mai în vârstă, care venea în curtea școlii să joace fotbal, sursă de discuții înfrigurate și vise amoroase printre colege. În schimb, n-am fost la orele de lucru manual, de care eram scutită pentru că luam lecții de pian, și se pare că am fost un copil destul de sensibil, trecând prin tot felul de drame emoționale când una sau alta dintre colege trăda mișelește legătura noastră de prietenie.

Mi-am amintit de școala generală aflată în alt cartier, ceea ce însemna că trebuia să cobor un deal pentru a mă juca cu ceilalți colegi, și de colega Amalia, cu care furam scrisori din cutiile poștale și inspectam ghenele din blocurile cu câte zece etaje (la mine pe deal erau doar cu patru și nu existau ghene). Amalia a spus o vorbă pe care n-am uitat-o niciodată: „Oamenii sunt foarte respingători priviți de aproape” (nu știu exact la ce se gândea, că pe atunci nu aveam riduri). N-o să uit nici cum într-o zi, după școală, ne-am petrecut câteva ore în fața unui geam deschis de la parter, aruncând cu pietricele în camera inundată unde murise o bătrânică, convinse că va apărea o fantomă. 

Ed. Casa de Pariuri Literare,
2014, 248 pag.
Finalul cărții mi-a plăcut foarte mult, și tare mi-aș dori să citesc un nou volum de povestiri, de data aceasta din perspectiva adultului care trăiește pe străzile din spatele Căii Moșilor, în zona cu case, sobe și țigani, pe care odinioară, privind-o cu mintea de copil, Adina o disprețuia:

De curând, m-am mutat de pe Calea Moșilor pe una dintre străduțele „din spate“, la parterul unei case de prin 1930, unde nu s-a inventat termoficarea. Calea Moșilor începuse să mă sufoce, așa cum se întâmplă de fiecare dată într-o relație de prea lungă durată, în care nu-ți vine nici să mai rămâi, nici să te desparți, așa că preferi să iei o distanță. Cel mai tare mă apăsau blocurile noastre, toate la fel, huruitul tramvaiului noaptea, în drum spre depou, faptul că de la fereastra mea nu vedeam niciodată mai mult de o bucată de cer, nu știam dacă într-adevăr plouă, decât atunci când scoteam capul pe geam, nici o frunză în cădere nu-mi anunța venirea toamnei.

Strada pe care stau acum are copii care desenează cu creta șotroane și alte jocuri de asfalt, iar uneori, în după-amiezile de vară în care nu-ți dorești altceva decât să ațipești cu geamul deschis, îi poți auzi țipând în cor: „Ai spart oalele, ai mâncat sarmalele!“ Are și țigani, care locuiesc mai mulți laolaltă, se strigă unii pe alții cu voci ușor cântate, duminica își scot mesele și grătarele în stradă, au ceva vechi și autentic, de mahala, care îmi place.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...