Jurnal de lectură – martie

Pentru că, până apuc eu să scriu recenziile, uneori am poftă să împărtășesc unele impresii despre cărțile pe care le citesc, m-am gândit să deschid un jurnal de lectură. Să vedem cât timp voi reuși să mă țin de el. Pentru prima postare, am notat impresii retroactive. Așadar, a se citi de jos în sus. :)

25 martie

Cât de mișto este „Casa Heap” a lui Edward Carey! Mi-a plăcut cartea ca obiect de când am văzut coperta, iar apoi am descoperit că are în interior și desene ale autorului (fiecare capitol începe cu o ilustrație alb-negru), dar nu mă așteptam să fiu atât de încântată de poveste. Am citit câteva pagini și am fost fermecată pe loc – deja am ajuns la jumătate, dar pe de altă parte n-aș vrea să se termine. Nu-i tocmai o carte pentru copii, ci mai degrabă pentru adolescenți și adulți, căci are mult umor negru și întâmplări macabre, care pe alocuri sunt surprinzător de dure. Mie-mi place la nebunie și mă amuză de numa-numa – plus că și scriitura e foarte faină și nu-i pot găsi niciun cusur cărții ăsteia. Mi se pare povestea perfectă pentru un adult care păstrează încă un spirit de copil și gustă totodată umorul negru și scenele grotești – cred că tocmai mi-am făcut un profil sumar de cititor. :))

Momentan, am lăsat deoparte „Simpatizantul”, dar observ că sunt ceva mai interesată să continui lectura – are totuși și destule părți faine.

18-23 martie

Citesc „Simpatizantul” lui Viet Thanh Nguyen, care a primit Pulitzerul în 2016. Deși am zis că nu mă voi mai arunca la următorul Pulitzer – în Sticletele și în Toată lumina pe care nu o putem vedea am întâlnit o scriitură care n-a prea fost pe gustul meu și constat că ceva mă ține la distanță în toate poveștile astea americănești cu drame ce-mi par fabricate –, subiectul din „Simpatizantul” mi s-a părut foarte promițător (e vorba de un vietnamez, comunist convins, care s-a infiltrat ca spion în rândurile Poliției secrete din Vietnamul de Sud, ducând o viață dublă; povestea se petrece în timpul și după căderea Saigonului, eveniment petrecut în 1975), iar menționarea unui umor negru „ucigător” (citez coperta 4) m-a convins să-i mai dau o șansă acestui Pulitzer cu care s-ar părea că nu prea mă împac. 

Romanul lui Nguyen este într-adevăr interesant, deși nu atât de mult pe cât mă așteptam, scriitura are sclipiri pe alocuri, în schimb n-am găsit nicio urmă de umor negru (sau o fi, dar nu din cel care-mi place mie). Mă așteptam la o carte foarte dură – „asasinate, explozii, dezmembrări, viol în grup, torturi cumplite” (citez coperta 4, din nou) –, dar până acum nu m-a oripilat nimic, totul pare un joc căruia deocamdată nu-i pot percepe tragismul. Ceva mă împiedică să cred (și să trăiesc) în lumea cărții, n-o pot lua în serios cu adevărat. Dacă până la final nu voi rezona nici cu romanul ăsta, de la anul mă voi gândi de zece ori înainte de a trece premiatele Pulitzer pe lista mea de lecturi.

21-23 martie 2017

Pentru că mi-a plăcut „Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry” de Rachel Joyce, am zis să încerc și „The Love Song of Miss Queenie Hennessy”, scrisă din perspectiva lui Queenie, femeia a cărei scrisoare de rămas-bun îl pune pe Harold pe drumuri. Am ales un audiobook, am ascultat aproape două ore din zece (oare cât înseamnă asta în pagini? Dacă romanul are 350 de pagini, probabil că am ascultat 70), dar m-am plictisit destul de tare. Queenie, aflată în stare gravă într-un azil (sau spital?), începe să-i scrie o nouă scrisoare lui Harold, după ce află că bărbatul a pornit spre ea per pedes (mă așteptam să fie mai mult tămbălău pe tema asta, prea a fost acceptată repede ideea). Femeia tot pomenește de niște secrete, probabil că va mai trebui să ascult câteva ore pentru a afla despre ce e vorba, dar nu cred că mai am răbdare. Deocamdată, Queenie doar îmi zgândăre curiozitatea și nici măcar restul poveștii nu e cine știe ce. În mod clar, lectura cu voce tare transformă o carte lentă într-una și mai lălăită. O fi și primăvara de vină, acum prefer să ascult ciripitul păsărilor – cel puțin când merg pe jos și e soare, uit de audiobook-uri.

22 martie

S-a lămurit misterul prețurilor foarte mari pe care anumite cărți îl au la Târgul cărții. După ce am discutat cu un autor pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”, am trecut în wishlist câteva dintre titlurile recomandate de el. Cât editam interviul, am avut norocul să găsesc două cărți pe site-ul anticariatului, la un preț decent. Evident, le-am cumpărat. Ulterior, au apărut în stoc alte titluri, dar la prețuri incredibile: „A patra mână”, de Irving, costă 36 de lei, iar „Senilitatea” lui Svevo – 54 de lei, ediția dinainte de '89 (în condițiile în care ediția nouă e mai ieftină). Mi s-a părut mie ceva dubios, ca apoi să aflu că băieții de la anticariat au văzut interviul respectiv. Eheei, de-ăștia-mi sunteți! Nu mi se pare deloc ok, dar chiar își închipuie că cineva va da atâția bani pe o carte uzată?

13-22 martie

Am terminat de ascultat două audiobook-uri pentru copii/adolescenți:

* „Wonder”, de R.J. Palacio: îl are drept protagonist pe Augie, care ar fi un băiat destul de normal, dacă nu s-ar fi născut cu o gravă diformitate facială, care l-a împiedicat până acum să meargă la școală. Cartea povestește pățaniile și problemele lui în clasa a V-a, când are de-a face cu copii mai mult sau mai puțin toleranți. Mă așteptam ca Augie să fie un narator cam enervant și plângăcios, iar cartea să fie una foarte tristă, care mă va manipula emoțional, și totuși nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta. Augie nu dramatizează situațiile mai mult decât e nevoie, are umor și un mod destul de realist de a privi lucrurile. Aflăm povestea lui din mai multe perspective, căci cartea are mai mulți naratori – și chestia asta a fost o surpriză plăcută. Dincolo de tragismul situației, e o poveste optimistă, care conține câteva lecții de viață. Tocmai din acest motiv, unii cititori spun că nu este o carte realistă – dar cred că mai important e mesajul ei, nu cât de fidelă este realității.

* „The Book of Lost Things”, de John Connolly: o poveste fantastică întunecată, destul de macabră, cu scene cam dure, total nepotrivite pentru o minte tânără –chiar dacă naratorul este un copil. E vorba de un băiat rămas fără mamă, care trebuie să se adapteze unei existențe noi, alături de o mamă vitregă și un tată mai mult absent. Într-o zi, pătrunde prin grădină într-o altă lume, populată de tot felul de creaturi ciudate și de personaje din basmele cunoscute, a căror poveste are însă întorsături neașteptate. Albă-ca-Zăpada este o grăsană enervantă, cei 7 pitici sunt de fapt comuniști, Scufița Roșie a făcut sex cu un lup, dând naștere unei specii noi, o femeie crudă vânează copii și transplantează capete de om pe corpuri de animale, un cavaler homosexual își caută iubitul dispărut. Pe alocuri, cartea e cam dubioasă (mă refer la violență și la nuanțele sexuale) și are destule pasaje plictisitoare. Deși e promovată drept literatură pentru adolescenți, se adresează mai degrabă adulților.

5-7 martie

Nici prin gând nu mi-a trecut că voi citi o carte la Berlin. N-am luat niciuna în bagaj, cu gândul că voi face o vizită la Oxfam Buchshop și ar fi bine să păstrez nițel spațiu pentru câteva cărți în engleză. Duminică seara, când ne-am întâlnit în față la Bode Museum, Vio a scos din rucsac cartea lui Emily Carroll, „Through the Woods”. Am rămas paf. O împrumutase de la biblioteca din Frankfurt special pentru mine (Vio, you rock!), așa că a fost musai s-o citesc. Două nopți la rând, după ce A. se culca, am stat în baie, pe veceu, și am devorat cartea. Oricum lumina era mai bună decât în cameră. Super mișto ilustrațiile (stilul autoarei este foarte variat), iar povestirile sunt chiar creepy. Am sărit peste „His Face All Red”, pe care o citisem deja online pe site-ul autoarei (again, mulțam pentru link, Vio!). Vreau să am cartea asta, sper să apară și la noi. Nu credeam că există cărți grafice horror. :D

Pagini din „Through the Woods”, de Emily Carroll

Am reușit să ajung la Oxfam Buchshop din cartierul Schöneberg (Hauptstraße 20, Berlin) și am plecat de acolo cu trei cărți – toate au costat 8 euro, eu zic că e chiar bine. Habar n-aveam că există astfel de magazine prin Europa (și SUA), unde oamenii donează lucruri care se vând apoi la prețuri rezonabile, iar banii sunt folosiți pentru campanii de ajutorare a țărilor sărace. În România n-avem așa ceva, deși ar trebui să existe măcar în București un magazin Oxfam – pe bune, îmi vine să deschid eu unul, deși nu cred că e foarte simplu, nu e ca o franciză Fornetti pe care o cumperi și te apuci de treabă.

A, iar la bagaj s-a mai adăugat „Three Men in a Boat”, adusă în dar de Vio. :D 

Cărțile cumpărate de la Oxfam Buchshop, Berlin + cadoul de la Vio