miercuri, 2 august 2017

Copilăria lui Kaspar Hauser - Bogdan-Alexandru Stănescu



Copilăria lui Kaspar Hauser, 12 povestiri de Bogdan-Alexandru Stănescu

„Copilăria lui Kaspar Hauser”, de Bogdan-Alexandru Stănescu | Ed. Polirom, 2017, 252 pag., colecția Ego. Proză


În 12 proze unite printr-un narator comun, dar și prin personaje și locuri care revin, Bogdan-Alexandru Stănescu spune povestea unui băiat devenit adult, care, din lumea meschină și brutală a unui cartier bucureștean, face saltul spre o carieră strălucită de agent literar, fără a fi părăsit niciodată de spectrul ratării. Printr-o sinceritate dusă la extrem, dezvăluind detalii incomode și chiar șocante, Bogdan-Alexandru Stănescu disecă fără milă și fără jenă intimitatea personajului său, de care este strâns legat prin firele propriei biografii. Însă, dincolo de amănuntele autobiografice recognoscibile, nu putem ști cu certitudine ce este real și ce este inventat în povestea lui Bogdan-Bobiță-Bobby; după cum am constatat la finalul lecturii, cel mai potrivit ar fi să privim „Copilăria lui Kaspar Hauser” drept ceea ce este ‒ o lucrare de ficțiune, ale cărei rădăcini pornesc uneori din substratul realității.

Rânduite în ordine cronologică, din copilărie până la maturitate, relatările fac dese incursiuni în trecut, revenind obsesiv la episoade străbătute de nostalgie, care gravitează cu precădere în jurul Mamei și al Tătuțului ‒ tatăl vitreg ce l-a substituit pe cel biologic. E mai greu de înțeles acest atașament față de trecut, căci copilăria naratorului nu este nici pe departe idilică, ci mai degrabă dură și traumatizantă: Bobiță pare a fi un magnet pentru umilințe și agresiuni, un permanent inadaptat la lumea cartierului (unde e „băiatul lu' doamna profesoară”) și la cea a școlii (unde, prin prisma unui incident, este etichetat drept poponar); băiatul se învârte într-un mediu plin de șmenari, brute și țigani, care îl tratează ca un ciudat ‒ iar el se străduiește, inconștient, să devină astfel. 

Tătuțu este personajul care revine în multe dintre proze, un astru rotofei și exuberant, în jurul căruia orbitează copilul-fluture-de-noapte, care suge cu trompa mierea de la subsuoara corpului mătăhălos și celest. Tătuțu, un personaj investit cu trăsături idealizate, îl copleșește cu afecțiune pe băiatul singuratic și sperios, neobișnuit cu manifestarea zgomotoasă a sentimentelor. Dintr-un copil agresiv și certăreț, care nu se integra în comunitate, Bobiță devenise un băiețel „în permanență terorizat”, care trăia cu Mama „într-un cuplu fragil și bolnav”. Pe lângă Mamă, universul copilului este populat de Unchiul și de prietena lui, Tanti Nuțicăte (cei doi arătau „ca un circar cu maimuța lui pe care a împodobit-o cu aur”), de doamna Colonel (adică Bunica) și diverși tați vitregi care s-au perindat prin existența lui, între care Tătuțu a rămas o figură distinctă. Cu Tătuțu începe o zodie fericită, care nu durează însă prea mult, căci mierea se transformă curând într-o apă neagră, iar realitatea își recapătă tonurile dezolante și amare.

Tătuțu mi s-a părut atunci imens, imens era felul lui exuberant de-a fi, felul lui direct de a te înfia, când se așeza parcă pe tine, ca o morsă, lipsa lui de grețuri și felul în care m-a luat imediat în brațe, ca și cum ne-am fi cunoscut de când lumea, o hărmălaie de orchestră fără dirijor care venea însă din gâtlejul unui singur om, rotund ca o minge de plajă, care pocnea pe la toate încheieturile și care mă speria ca o ploaie torențială pornită din senin. (...) Tătuțu avea talentul de a-și face cuib oriunde. La noi s-a acomodat din prima: vară sau iarnă, umbla în niște chiloți largi care nu reușeau să-i ascundă cu totul coaiele și într-un tricou care se termina pe undeva pe deasupra sau sub buric. În gură avea o nelipsită mărășască sau o carpată, pe care le suda în bucătărie, uitându-se pe geam și comentând. Își găsea toate poveștile sau toate exemplele doar privind pe geam. (pag. 10/15)

Naratorul, matur, se privește pe sine, copil, pe ecranul capricios al memoriei, revizitând episoade mai mult sau mai puțin nefericite, care-i hrănesc fantasma unei vieți chinuite și, după părerea lui, ratate. Amândoi sunt prezenți în poveste, locuind câteodată același spațiu, despărțiți însă de o falie temporală: unul, spectator omniscient, care nu poate să intervină, un antropolog care se integrează în haita de hiene; celălalt, actor care nu știe nici evoluția piesei, nici deznodământul, trăind temător înlănțuirea monotonă a zilelor.

Fotografiile vechi revin pe parcursul cărții, legate de amintiri care-l bântuie; sunt fie cârje și confirmări ale memoriei, fie mărturii ale unor momente care s-au dizolvat în uitare. Pe copertă, privim o fotografie din arhiva autorului, care ni-l înfățișează, probabil, pe copilul de odinioară, surprins pe o stradă din Băile Herculane; statuia lui Hercules e undeva în dreapta, tăiată de cadrul pozei. Nu-i putem ghici spaimele și singurătatea, vedem doar surâsul forțat și privirea încruntată, băiatul (care poate fi la fel de bine și o fetiță ‒ de ce nu, chiar mama) atinge cu palmele un urs și un lup, carcase grotești despuiate de orice amenințare.

Stăpânit uneori de o melancolie aproape maladivă, naratorul adult se întoarce iar și iar la fotografii pe care ni le descrie minuțios, așa cum, în copilărie, contempla cu aviditate pozele vechi din albumele de familie. Această privire îndreptată mereu înapoi, spre trecut, poate fi un mod de a evada din prezentul banal, punctat, în anii de început, de spaime și de o „tristețe molcomă”, iar mai târziu de frustrări, disperare și remușcări. (Singura perioadă când privește înainte, încrezător și optimist, este cea a studenției ‒ în „Scriu despre Ashbery”, naratorul ia o pauză de la activitatea de arhivist al propriului trecut și de arheolog al propriei ratări.) Poate fi și o încercare de a retrăi, uzându-le prin procesul rememorării, puținele momente ce mai păstrează un iz al fericirii trecute: fotoliul din vestibulul friguros al bunicii, cu albumul de fotografii în brațe, sau mirosul cojilor de mere lipite de sobă; aripa protectoare a lui Tătuțu sau serialul de desene animate „Aventurierii Spațiului”; momentul miraculos când, în joacă, și-a dat seama că poate să citească.

Pe adult îl preocupă mecanismele memoriei, felul ei arbitrar de a selecta și de a reține extremele, laolaltă cu întâmplări neînsemnate imortalizate fidel și intens, ignorând însă evenimente pe care naratorul le consideră acum importante. Recent (căci am terminat „Copilăria lui Kaspar Hauser” de vreo trei săptămâni), am regăsit la John Banville aceeași mirare în fața funcționării selective a memoriei, care înregistrează anumite scene și nu altele, mai semnificative. În „Prague Pictures”, scriitorul irlandez compară memoria cu o frescă vastă, distrusă de timp, cu porțiuni degradate pe care niciun restaurator nu le mai poate recupera:

How much of this first visit to Prague, twenty years ago, am I remembering, and how much is being invented for me? Memory is a vast, animated, time-ravaged mural. There is a fore ground, hazier in places than the extremest background, while in the middle distance the real business is going on, but so busily it is hard to make out. (...) There are, too, the big, continent-shaped patches of bare stucco, the damaged places that no restorer will mend, now. Some things of that first visit - and of other, more recent ones - I recall as vividly as if they were before me now, but they are almost all inconsequential. The hopeful money-changer in his leather jacket. The two prostitutes in the lobby, their lipstick, their hairstyles that long ago have gone out of fashion, even the imitation palm tree under which they sat. I see the Professor standing in the cathedral, pointing up earnestly at the stained-glass window. I see myself waking, fully dressed, on that big, high bed, not knowing where I was. Why these fragments and not others, far more significant? Why these?

***

[semi-spoiler]
„Duhul din lampă”, povestire oarecum mediană, face o trecere bruscă între adolescență și maturitate: Bobby, aici Alex, este monitor într-o tabără americană, a evadat așadar din lumea dură a cartierului bucureștean, pentru a întâlni însă alte găști, alte ierarhii, alte jocuri de putere, de data aceasta spoite cu varul sclipicios al civilizației. După clocotul ce o precedă și o va urma, proza este de o înșelătoare acalmie: viața lui pare anesteziată, pusă pe pauză, iar povestirii îi lipsește intensitatea celorlalte proze, ba pe alocuri devine chiar un pic plictisitoare. Este o rupere de atmosferă și de stil, probabil intenționată, și nici nu primim vreo explicație pentru felul în care naratorul (care părea veșnic condamnat la rolul de ființă umilită și agresată) a ajuns în acest nou punct de pe harta existenței sale. Poate că „Duhul din lampă” are rolul unei pietre de hotar: înapoi a rămas perioada în care viața s-a întâmplat pur și simplu, fără ca personajul să aibă un cuvânt de spus, iar înainte se așterne perioada în care poate hotărî pentru sine, alegând unul sau altul dintre drumurile care i se deschid în față. 

În proza următoare, „Scriu despre Ashbery”, îl regăsim pe narator în anii facultății, arzând cu o flamă inepuizabilă, hrănită de optimismul și euforia tinereții. „O ființă ridicolă” ce aleargă neobosită între cursuri, primul job, terasa Argentin (de care mă leagă și pe mine câteva amintiri, deși nu înecate în litri de alcool), apartamentul mamei și fata cu care trăia într-un bloc de nefamiliști, unde cuplurile fac sex în singura cameră, beau bere la pet și își injectează tinerețea în vene, odată cu „bolboroseala unui viitor care nu avea cum să nu fie grozav”. Teza lui despre Ashbery (un poet american multi-premiat, care, în 1976, a primit Pulitzerul pentru volumul „Self-Portrait in a Convex Mirror”), îndelung amânată, reprezintă promisiunea unui lucru măreț și important, a cărui planificare este mai incitantă decât realizarea efectivă, asemenea celorlalte planuri ce făgăduiesc un viitor extraordinar.

În camera unică duhnea în permanență a rufe murdare, a sex, fum de țigară și cărți vechi, dar mie mi se părea raiul pe pământ. Adevărul e că beam și eu destul de mult, (,,,) dar asta nu mă împiedica să străbat dimineața întreg orașul cu autobuzul, să merg la cursuri, apoi să fug la redacția unde cu greu reușisem să intru ucenic, să mă întorc la terasa Argentin, unde începeam cu Fernet și bere, apoi, pe la 9-10, să mă urc în troleu la Universitate și s-o tai spre Titan. Tot ce-mi amintesc foarte clar, cu deplină luciditate, din perioada aceea e ușurința cu care mă ridicam dimineața de pe saltea, pasul săltat spre centrul orașului, optimismul pe care mi-l dădea senzația că-n fața mea se deschid perspective care depind numai și numai de mine. (...) că sunt tânăr și că am în față o sumedenie de intersecții, de noduri din care plecau infinite drumuri, toate la alegerea mea, și tocmai de aici venea probabil și bucuria aceea mută, din faptul că puteam amâna la infinit alegerea, la fel cum amânam să mă apuc de teza mea despre Ashbery (pag. 114-115)

Tonul relatării se schimbă, căpătând nuanțe cinice și caustice, precum și o pronunțată notă misogină, sau poate că e doar nepăsarea tinereții, cu egoismul și teribilismul ei, la care se adaugă, în cazul naratorului, o senzație de superioritate, hrănită de preocupările lui intelectuale. Se simte o anumită detașare împletită cu deznădejde, următorul punct pe harta evoluției personajului, care a lăsat în urmă fricile copilăriei, dar și iluzia dulceții răspândite de Tătuțu, care acum „duhnește a câine murdar, a nespălat și a altceva ce nu înțeleg”.

Odată cu trecerea timpului, promisiunile viitorului se împuținează și își pierd lustrul, drumurile par să nu ducă nicăieri, iar naratorul e stăpânit de o disperare și o frenezie pe care le comunică prin poezii încărcate de metafore (însă destul de slabe, după cum recunoaște). Își prelungește artificial adolescența și e prins într-un cerc vicios de alcool, foame, nesomn, accese de autocompătimire și insatisfacții sexuale ‒ dar mai ales intelectuale. Naratorul așteaptă mereu o schimbare și, asemenea personajelor lui Krasznahorkai din Satantango, „o mântuire care trebuia să vină din altă parte”, dar „niciodată nu se întâmpla nimic, totul părea învelit în vată, rulat cu încetinitorul”. 

Schimbarea se petrece la un moment dat, naratorul dă lovitura, dar succesul se dovedește doar un surogat al viitorului strălucit pe care și-l imagina pentru acel „tânăr slab, abia ieșit din facultate, plin de talent, sau de presupus talent, de o sensibilitate bolnăvicioasă și de planuri care poate-i depășeau puterile”. Ce-și dorește, de fapt, acest personaj care se bălăcește în mizerie și lamentări? Poate că țintește la nemurire, prin intermediul creației ‒ cu alte cuvinte, prozele și poemele remarcabile pe care nu le-a scris niciodată. Covârșit de o milă sfâșietoare pentru cel în care se transformase, „se lasă pe spate în fotoliul de spectator al vieții sale”, înconjurat de țigări și alcool, renunțând la planuri și la jurăminte, plângându-l pe „tânărul poet care și-a sacrificat talentul și viața pentru o carieră de căcat” ‒ acel eu idealizat, creatorul căruia i-a astupat gura și i-a legat mâinile.
[semi-spoiler]

Dacă în prozele de început am simțit o oarecare compasiune și chiar simpatie pentru copilul timorat, neobișnuit cu gesturile de afecțiune, condamnat la umilințe și dezamăgiri perpetue, odată cu trecerea la maturitate, protagonistul a început să-mi trezească tot felul de reacții amestecate, prin sinceritatea și brutalitatea cu care își expune laturile întunecate ale personalității, într-o continuă vomare de demoni, frustrări, gânduri și fapte reprobabile, care de regulă sunt trecute sub tăcere. Chestia asta m-a dus cu gândul la onestitatea uimitoare a unor cehi, ca Hrabal sau Jan Saudek, despre care am citit recent în „Raiul pe pământ”, oameni reali cu care naratorul mai are ceva în comun: alcoolul, asimilat în cantități impresionante, supleant al somnului și al hranei, abuz asupra trupului și totodată mijloc de evadare din realitatea dezamăgitoare.

Însă furia, agresivitatea, excesele și egoismul naratorului sunt compensate de o sensibilitate aparte, de mici gesturi delicate, unele dintre ele subtile și discrete. Îl urăști când o ia de păr pe iubita lui și o aruncă în șuturi pe holul blocului, dar te înduioșezi când își hrănește hamsterul cu morcovi, deși el, naratorul, n-a mai mâncat de câteva zile. Îți devine antipatic când, mângâind cu scârbă mâna unei fetițe cu sindrom Down, îi vine să vomite, ca peste două pagini să-l privești cu simpatie când salvează un miriapod, împingându-l de pe șosea cu un băț.

Am avut din copilărie intuiția că trăiesc în cel mai trist oraș din lume, iar seara venea mereu cu duhoarea ei să-mi confirme spaimele și coșmarurile. Fundalul pe care se derulează poveștile lui Bogdan-Bobiță este Bucureștiul cartierelor insalubre și al barurilor ieftine din subsoluri. Cele 12 proze conturează o hartă intimă a orașului, cu locurile în care se învârte naratorul: strada Stoian Militaru, Parcul Tineretului, Crematoriul Cenușa, Club A și terasa Argentin, barul Sovata de lângă Colțea (unde, printre adolescenți debusolați, citește suprarealiști francezi pe răgetele trupei Sodom), terasa Local Familial de pe Calea Moșilor (unde, alături de colegii de redacție, „ține în față binomul fericirii, un păhărel cu votcă și o halbă cu bere”) sau un internet-cafe de lângă Sala Dalles, unde e înconjurat de „creaturi ale nopții, oameni care așteaptă dimineața ca pe o izbăvire sau care întârzie nașterea răsăritului”. Spre final, naratorul ne poartă prin culisele târgurilor de carte și prin cercurile de editori și agenți literari, unde nu se discută aproape niciodată despre subiecte literare, altele decât marfa care se vinde și se cumpără. 

***

E destul de ciudat când cunoști unele lucruri despre viața unui scriitor a cărui carte o citești, pentru că ai tendința să cauți amănuntele autobiografice, să potrivești ceea ce știi sau ai auzit cu ceea ce afli din fiecare pagină. Proza „Duhul din lampă”, de pildă, mi-a readus instantaneu în minte cartea de Edgar Allan Poe pe care BAS o găsise pe când preda tehnică fotografică într-o tabără din America, un summer job în facultate, după cum mi-a povestit în interviul pentru „Bibliotecă de scriitor”. Apoi, „Istoriile” lui Herodot, volum pe care naratorul îl citește în Creta, face saltul în realitate, întrupându-se în ediția veche, cumpărată dintr-un anticariat minuscul din Budapesta, pe care am fotografiat-o pentru același interviu.

Multă vreme (de fapt, până la ultima povestire) n-am putut scăpa de senzația că autorul își povestește viața ‒ ceea ce, îmi dau seama acum, mi-a influențat experiența lecturii într-un mod nu neapărat pozitiv. Aș fi preferat să-l privesc pe narator drept un personaj fictiv, fără nicio legătură cu realitatea (deși astfel de legături există întotdeauna), dar aproape tot ce stă scris în „Copilăria lui Kaspar Hauser” pare atât de veridic, încât figura scriitorului a fost mereu prezentă, ba în prim-plan, ba în fundal, ștergând granița dintre adevăr și închipuire. Abia la ultima proză, „Knossos”, când povestea a început să se îndepărteze tot mai mult de realitatea pe care o știam (sau bănuiam c-o știam), am înțeles cât de mult mă înșelasem crezând că citesc o carte autobiografică; abia atunci figura auctorială s-a risipit, lăsând în urmă o mască, una din multele pe care le purtase în acest labirint de oglinzi, în care mă ademenise fără ca eu să observ că intru într-un elaborat joc al mistificărilor. 

O posibilă confirmare a acestui fapt vine pe a doua pagină din „Knossos”. [spoiler] E acolo un fragment-cheie ce descuie una dintre ușile secrete prin care se iese din labirint, fără promisiunea că dincolo se află tărâmul ferm al adevărului. Nimic nu este ferm în această întindere mișcătoare de nisipuri pe care Bogdan-Alexandru Stănescu și-a construit personajul; scheletul poate că este unul autentic, dar carnea poveștilor e, după toate aparențele, plămădită dintr-un amestec de sinceritate și invenție, realitate și coșmar, amintiri trunchiate și perspective posibile. Iată ce mărturisește naratorul (și am legat acest fragment de ceea ce am citit într-un articol, unde se aduce vorba despre terapie):

Fac terapie, care nu mă ajută foarte mult, pentru că sunt obsedat de detalii și nu pot să nu remarc privirile Danielei spre ceasul de mână sau faptul că reușesc să-i ofer în timpul ședințelor o variantă idealizată de-a mea, idealizată în rău, menită să o ascundă pe cea banală, a unui tip dezamăgit de propria viață, slab, egoist, incapabil de orice efort de voință. I-am pus pe tavă schema clasică, fără a inventa, a copilului provenit din familie monoparentală, supus traumei de a vedea perindându-se prin casă succesivi tați vitregi și care-și urăște tatăl biologic. Ea a prins firul și a început să-mi ofere narațiuni ajutătoare, pe care eu le-am preluat și, dat fiind că de talent nu duc lipsă, am croșetat în continuarea lor. Era ca și cum am fi scris o proză la două mâini. Ilf și Petrovii propriei mele vieți. (pag. 205)

Poate că prin această variantă idealizată în rău se explică abundența de penisuri străine și scenele cu tentă homosexuală în care se găsește naratorul, cel mai adesea fără voia lui, scene care la un moment dat par cam greu de crezut prin frecvența cu care apar, deși așa ceva n-ar fi cu totul imposibil în somnolentul și impasibilul București.

Iar finalul? Dacă cititoarele sensibile și optimiste sperau că protagonistul se va salva cumva, în ultima clipă, printr-un miracol al sorții, s-au înșelat amarnic. Nu există salvare pentru un om urmărit de cancerul eșecului, care își hrănește frustrarea, furia și nefericirea cu spectrul risipirii propriului talent ‒ o lipsă ce nu poate fi compensată nici de succesul editurii sale independente, nici de bunăstarea materială, nici de dragostea oferită de fiică și soție. „Eram nemuritor”, spune la un moment dat naratorul, în timp ce-și distruge trupul abuzând de alcool și tutun, dormind puțin și uitând să mănânce timp de câteva zile. Ajuns pe ultima treaptă a decăderii umane, dormind în stradă ca un vagabond, în propriile excremente, el se smulge o scurtă perioadă din acest cerc vicios, pentru ca apoi să-și semneze ieșirea din lume printr-un act de suicid social: omoară un om (căci pe sine nu are curajul să se omoare), fără a fugi de la locul faptei. Și poate că, ajuns într-o celulă, asemenea celei din care Kaspar Hauser susținea că ieșise, s-a dedicat în cele din urmă talentului său, scriind paginile pe care tocmai le-am citit. Așadar, poate că e totuși vorba de o salvare, prin sacrificarea eului social. Sau poate că doar bat câmpii. [spoiler]

***

Bogdan-Alexandru Stănescu scrie foarte mișto. Are fraze lungi, uneori interminabile (povestirea „Balkan” este ritm neîntrerupt de punct vreme de opt pagini), paragrafe armonioase ce se apropie de poezie, descrieri foarte plastice și sugestive ale personajelor, dar și umor, care echilibrează melancolia sau, din contră, furia ce se revarsă din pagini. Stilul narativ se schimbă de la o proză la alta, uneori sunt înlănțuiri monotone, alteori un crescendo al intensității care nu-ți lasă timp să răsufli (de pildă, de la pagina 149 la 153 este un fragment cu o vigoare fantastică), și, în general, scriitura are o densitate și o frumusețe aparte, neștirbite nici măcar de limbajul vulgar care-și face apariția destul de des. Deși curge natural, fără contorsionări lingvistice chinuite, scriitura nu e deloc facilă și nu mă îndoiesc de munca din spatele acestei cărți. Sunt și numeroase referințe la artă, istorie și literatură (în fond, avem de-a face cu un scriitor doct, pasionat de pictori și scriitori ceva mai obscuri), destul de bine dozate pentru a nu se transforma într-o paradă de erudiție.

Sunt și cuvinte mai rare care uneori nu se potrivesc cu atmosfera („Ciocănești, Călărași, îi răspund cu acribie” se aude ca un hââârșt în țesătura narațiunii), sunt și unele repetiții, nu-mi dau seama dacă intenționate sau involuntare. De pildă, mă usturau ochii devine aproape un leitmotiv al cărții, revenind cam în fiecare proză, uneori de mai multe ori, încât începi să te gândești că fie personajul are nevoie de un control oftalmologic, fie ochii lui sunt un organ extraordinar de sensibil, care nu face față strălucirii tăioase a lumii în care trăiește.

Ca de obicei, la cuprins, am notat fiecare povestire cu +, ~ sau ‒, în funcție de cât de mult mi-a plăcut. De data aceasta, n-a existat niciuna cu ‒, ci vreo două între + și ~ („Crematoriul” și „Knossos”), trei cu ~ („Spre Ciocănești, Călărași”, „Duhul din lampă”, „Ninge în Tyria” ‒ Tyria este un continent din jocul „Guild Wars”, unde, pe lângă oameni, locuiesc și pitici), iar celelalte șapte cu +. Dincolo de această statistică subiectivă, „Copilăria lui Kaspar Hauser” este un volum excelent, care provoacă și dă de gândit ‒ așadar, merită citit cu prisosință. Mi-e greu să spun care sunt prozele favorite, dar voi alege totuși câteva: „Tătuțu”, „Scriu despre Ashbery”, „Popa Mihai”, „Ion Maiorescu” și „Playing it hard”.

Tataie nu mai putea vorbi, scotea niște sunete obscure și obscene, care-i ieșeau pe o jumătate de gură așezată cam câș, scofâlcită, ca un balon pe care-l sugi în gură, în loc să sufli în el. Nu-și punea dinții decât la masă, pentru că în rest îl încurcau. (...) La ora opt a început Telejurnalul și, imediat după introducerea lui Cornelius Roșiianu, a apărut fața lui Ceaușescu, care tocmai veghea la temelia unei noi construcții sau dădea indicații unei echipe de ingineri cu căști. Atunci l-am văzut pe Tataie cum prinde viață, cum dă din toate oasele pe care mușchii trenului superior îi mai putea mișca și cum jumătatea lui de gură articulează, mai clar ca oricând, „Futu-ți dumniezăii mă-tii de satană!”, iar prin aceeași gură izbucnește, cu o forță pe care nu i-o bănuiai în veci, o flegmă cât capul Luluței, care se așază direct pe fața conducătorului, în centrul televizorului Sport, unde se unește în veci și în absolut cu suratele ei de ieri, de alaltăieri, aducându-și prinosul la pelicula aia galbenă, la filtrul care transforma micuțul televizor într-unul aproape color, sau măcar sepia. (pag. 19/22)

***

Cine este Kaspar Hauser? Numele îmi era vag cunoscut ‒ e vorba de un tânăr german din secolului 19, care a apărut subit într-un oraș din Bavaria, pretinzând că până atunci trăise în completă izolare, într-o celulă întunecoasă (în alte variante, crescuse în pădure). Deși părea să aibă un handicap mintal, a fost închis și studiat ca o curiozitate; diverși oameni au încercat să-l ajute, dar l-au abandonat succesiv, nemulțumiți de personalitatea lui vanitoasă și mincinoasă. După toate aparențele, Kaspar Hauser avea tendința să inventeze, să disimuleze, ba chiar să-și facă rău singur, în încercarea de a atrage atenția asupra lui. A murit la 21 de ani, în urma unei răni la piept; nu s-a aflat cu certitudine dacă a fost într-adevăr atacat de o persoană misterioasă sau dacă s-a înjunghiat singur. Kaspar Hauser îmi apare drept un personaj foarte interesant și inventiv, un potențial scriitor de romane picarești, care a căzut victimă propriei infatuări și imaginații, dar și indiferenței și așteptărilor absurde ale contemporanilor săi. Cu toate că e improbabil să fi trăit în sălbăticie, el a rămas în imaginarul colectiv drept figura iconică a copilului crescut de lupi, un motiv literar la care s-a revenit periodic de-a lungul secolelor ‒ iată, așadar, un personaj la granița dintre adevăr și invenție, care și-a dobândit nemurirea, chiar dacă celebritatea lui se bazează pe o imagine falsă, distorsionată, a realității.

[spoiler]
M-am întrebat de ce Bogdan-Alexandru Stănescu l-a ales pe acest Kaspar Hauser pentru a-l substitui, în titlu, pe adevăratul protagonist, Bogdan-Bobiță-Bobby-Baba. Nici acesta, nici Kaspar Hauser n-au fost crescuți de lupi, cel puțin nu de unii reali. Că viața e o junglă și oamenii pot fi feroce (inclusiv copiii, și nu doar din anumite medii sociale), asta n-o poate nega nimeni. Pentru a ne încredința de cruzimea cu care s-a familiarizat încă din copilărie, naratorul ne povestește, printre altele, un episod în care băieții de la bloc joacă fotbal la perete cu șobolanii, până când acestora le ies creierii pe bot (deși detest șobolanii, m-am îngrozit, recunosc). Odată cu maturizarea, latura animalică e tot acolo, doar că acum e ținută în frâu de convențiile sociale și iese la iveală doar la răstimpuri, întărâtată de mirosul de frică sau de sânge. Trecut în copilărie prin botezul ierarhiilor de haită, naratorul se ține departe de circul adulților, în special al tinerilor scriitori obsedați de propriul succes, gata să se sfâșie între ei, la fel ca „șefii de trib de la scara blocului”: Supraviețuirea în ierarhia literară nu mi se părea atunci departe de cea a Bercenilor copilăriei mele, doar că acum mie mi se dădea șansa de a sta departe.

Folosindu-se de emblematicul Kaspar Hauser (o falsă emblemă, în fond), Bogdan-Alexandru Stănescu vrea, poate, să indice o anume sălbăticie, inadaptare socială și agresivitate primară care nu l-au părăsit niciodată pe protagonistul său, cu toate că, în copilărie și adolescență (chiar și în cea întârziată), le purta mai la vedere. Kaspar Hauser și Bobiță mai au în comun și tendința de a se automutila, primul prin răni pe care și le pricinuiește singur, al doilea prin distrugerea consecventă a trupului. Apoi, intervine chestiunea amănuntelor autobiografice, presărate peste tot în text, însă sub forma unui joc cu fum și oglinzi, care ascund și distorsionează. Asemenea lui Kaspar Hauser, autorul își compătimește personajul și se îndepărtează de realitate, disimulând și împletind amănuntele reale cu cele imaginate. Bogdan-Alexandru Stănescu este un Kaspar Hauser, prin faptul că se reinventează ca personaj, construindu-și o autobiografie imaginară, în care adevărul nu mai poate fi despărțit de ficțiune. Și ajung astfel la întrebarea: nu cumva fiecare dintre noi e un Kaspar Hauser, într-o măsură mai mică sau mai mare? 
[spoiler]



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...