Ce-am pierdut în foc – Mariana Enriquez

► „Ce-am pierdut în foc”, de Mariana Enriquez ◄

Ed. Art, 2017, 258 pag., Colecția Musai | Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari Titlu original: „Las cosas que perdimos en el fuego”, 2016 | Țara: Argentina

După o lungă pauză de la blog, nici nu știu despre ce să scriu mai întâi. Sunt o grămadă de cărți despre care nu v-am vorbit, însă una dintre ele mă bântuie cu persistență, cerând să fie scoasă la iveală: e vorba de „Ce-am pierdut în foc”, un volum de proză scurtă al scriitoarei argentiniene Mariana Enriquez, care a ajuns la noi prin excelenta traducere a lui Marin Mălaicu-Hondrari.

Pentru cititorul potrivit, „Ce-am pierdut în foc” e genul de carte care acaparează total și nu se uită prea curând. Deși au trecut vreo două luni de când am terminat-o (ceva mai înainte de a apărea la noi), o mulțime de imagini din aceste proze sunt încă proaspete, ca și cum le-am fost martoră sau am locuit în poveștile autoarei – ceea ce într-un fel este adevărat, având în vedere fascinația cu care le-am citit. Pentru mine, a fost o experiență foarte intensă: îmi venea să citesc încontinuu, sub imperiul unei atracții irezistibile, iar dacă, doamne ferește, trebuia să fac și alte lucruri în ziua respectivă, stăteam cu gândul numai la povestirile Marianei Enriquez și la amestecul de plăcere, frică și dezgust, sub semnul căruia a stat relația mea cu această carte, așteptând ca pe ghimpi să reiau lectura. Da, prozele autoarei oripilează, inspiră teamă și aversiune, dar în același timp nu m-am putut opri din citit, pentru că e ceva special și obsedant în scriitura Marianei Enriquez. (Nu garantez, însă, că toată lumea va simți la fel.)

Piciorul în lanț zărit într-o curte, fetița cu o singură mână și cu dantură îngălbenită, mogâldeața de la capătul patului, colecția de dinți și unghii dintr-o casă părăsită, piticul sinistru cu sfoara lui aducătoare de moarte, fata cu privire rea care dispare în toiul nopții într-o pădure, apele vâscoase și moarte ale râului, care ascund ceva înspăimântător, craniul împodobit cu beculețe de Crăciun – toate acestea, și multe altele, sunt imagini vii, pline de intensitate, care mă urmăresc și acum. 

Dintre toate tururile ghidate prin Buenos Aires pe care firma le oferea, cel dedicat crimelor și criminalilor era cel mai de succes. (...) Orașul nu avea asasini cu adevărat mari, în afară de dictatori, dar ei nu erau incluși în tur din motive de corectitudine politică. Unii dintre ucigașii despre care vorbea comiseseră crime atroce, dar destul de obișnuite, dacă iei în calcul orice catalog de violență patologică. Piticul era altfel. Era ciudat. N‑avea alt motiv decât dorința lui de a ucide, părea un soi de metaforă, partea întunecată a Argentinei orgolioase de la început de secol, o presimțire a unui rău viitor, o dovadă că țara n‑avea numai palate și ferme de vaci; el era un pumn încasat în plin de elitele argentiniene atât de provinciale încât credeau că dinspre fastuoasa și râvnita Europă nu puteau veni decât lucruri bune. (pag. 101/109)

Personaje ciudate și întâmplări violente, o atmosferă electrizantă, o senzație permanentă de pericol și răul care pândește ascuns într-un cotlon al narațiunii, gata să izbucnească în orice clipă. Mariana Enriquez are o predilecție pentru grotesc și macabru, pentru personaje aflate la limita societății sau în situații extreme. Cine a mai fost pe aici știe deja că sunt o mare fană a cărților bizare, iar „Ce-am pierdut în foc” mi s-a potrivit de minune. Am recomandat-o în stânga și-n dreapta cu mare entuziasm, aș putea spune că am fost chiar un pic obsedată, de parcă experimentasem cine știe ce senzații tari și irepetabile. La final, tot ce îmi doream era încă o carte de același gen, pentru că momentele astea în care te pierzi total într-o lectură sunt destul de rare. Între timp, am auzit că romanul Fever Dream, scris tot de o autoare argentiniană, Samanta Schweblin, ar putea oferi o experiență oarecum similară sau, cel puțin, complementară.

Însă „Ce-am pierdut în foc” nu e doar o colecție de subiecte macabre, care de cele mai multe ori șochează, ci mai ales o incursiune în subteranele viciate ale Argentinei, în varii perioade ale istoriei sale. Pagină după pagină, Mariana Enriquez scoate la iveală, în mod fățiș și provocator, o nouă rană supurantă a societății sau a individului. Se conturează, astfel, tabloul (nu neapărat complet, dar cu siguranță incomod) unei lumi măcinate de sărăcie, mizerie, droguri, violență, credințe și superstiții, neglijență și abuzuri. Este o lume populată de traficanți, junkies și travestiți, oameni ai străzii ignorați de autorități, adolescenți maltratați de poliție, săraci din ghetouri expuși la condiții improprii de viață, femei cu relații nefericite, copii care nu au parte de îngrijire și afecțiune.

Dintr-o realitate crudă, neiertătoare, poveștile se mută uneori în plan fantastic, care nu e nici pe departe acel tărâm de basm binevoitor, în care se petrec miracole. Câteodată, demarcația dintre cele două planuri e neclară – ar putea fi întâmplări supranaturale, dar la fel de bine ar putea fi vorba de halucinații sau dezechilibre mentale. Nu și în „Casa Adelei”, „Hosteria” sau „În ape negre”, unde anumite incidente fantasmagorice nu-și găsesc o rezolvare logică.

În prozele ei, autoarea explorează extremele, subiectele sensibile, lucrurile despre care nu prea se vorbește. Un culoar cufundat în întuneric unde se mișcau imperceptibil siluetele întunecate ale terorii latinoamericane, scrie Bolaño. Sunt însă și teme cu rezonanță universală: criminalitatea ridicată, corupția, sărăcia, violența domestică; problema copiilor care locuiesc pe străzi și cerșesc, fără ca oamenii să facă ceva pentru a le schimba viața; trecutul marcat de atrocități, care își aruncă umbra otrăvită asupra prezentului; dimensiunea mistică a vieții în cartierele sărace; izolarea de societate și translatarea existenței în mediul virtual.

Printre personajele autoarei (în cea mai mare parte feminine) există o tendință de automutilare și de anulare a trupului, prin înfometare, abuz de droguri, rănire sau chiar auto-incendiere. Zece din cele doisprezece povestiri se concentrează asupra existenței unor femei argentiniene, de diferite vârste și poziții sociale, care adeseori ne vorbesc direct, la persoana I. O femeie care locuiește într-un cartier periculos, observând zi de zi o mamă drogată cu băiețelul ei, care dorm în stradă, peste drum de casa ei; o adolescentă care trăiește o întâmplare inexplicabilă în timp ce intră prin efracție, cu prietena ei, într-o pensiune din provincie; o femeie-procuror care investighează moartea unor adolescenți dintr-un ghetou; colega banală și prost îmbrăcată care devine centrul atenției abia când începe să se automutileze; un grup de adolescente cu o viață iresponsabilă, pe fundalul instabilității economice și sociale din Argentina anilor 1990; o tânără prinsă într-o căsnicie nefericită, care-și vizitează rudele din nord împreună cu soțul plictisitor și enervant. 

Favoritele mele? „Copilul jegos”, „Casa Adelei”, „Piticul Clăpăug”, „Pânza de păianjen”, „Curtea interioară a vecinului”, „În ape negre”. Nu toate povestirile au aceeași intensitate și sunt la fel de interesante, dar, recitind fragmentele subliniate pentru a scrie despre carte, mi-am dat seama că n-aș putea alege una care nu mi-a plăcut. Fiecare a avut ceva aparte, fie scene care mi-au făcut pielea de găină, fie teme sociale care m-au pus pe gânduri, fie imagini puternice care m-au bântuit zile în șir. Unele au o structură relativ simplă, altele sunt mai complexe, cu povești în povești care deschid noi uși, adeseori spre realități de care n-am vrea să știm nimic, niciodată. 

Constitución e cartierul gării pe unde trec trenurile care intră în oraș dinspre sud. În secolul al XIX‑lea a fost zona în care trăia aristocrația din Buenos Aires, de aceea există astfel de case, cum e cea a familiei mele; iar de cealaltă parte a gării, în Barracas, există mult mai multe astfel de vile transformate în hoteluri sau aziluri de bătrâni, ori gata să se prăbușească. În 1887, familiile aristocrate s‑au refugiat în nordul orașului, fugind din calea febrei galbene. Puține s‑au mai întors, aproape niciuna. Treptat, familiile negustorilor bogați, precum bunicul meu, au fost în stare să cumpere casele de piatră cu gargui și mânere de bronz la ușa de la intrare. Însă cartierul a rămas marcat pentru totdeauna de fugă, de părăsire; un loc nedorit. (...) Îmi place cartierul ăsta. Nimeni nu înțelege de ce. Eu da: mă face să mă simt hotărâtă, isteață, în priză. Puține locuri ca acesta au mai rămas în Buenos Aires care, în afară de zonele de la periferie, e tot mai plin de bunăstare, mai civilizat, mustind de viață și, în ciuda imensității lui, e un oraș simplu de trăit în el. (pag. 8/10)

Una dintre povestiri („Anii toxici”) mi-a adus aminte de romanul unei alte scriitoare argentiniene, Claudia Piñeiro, a cărui acțiune se petrece tot în anii 1990-2000. Dacă în Văduvele de joi seara am pătruns într-un cartier select și bine păzit de la periferia orașului Buenos Aires, cunoscând doar frânturi din viața de dincolo de zidurile unei comunități privilegiate, în „Anii toxici” (și, de fapt, din întregul volum) am aflat o mare parte din lucrurile de care au fugit protagoniștii Claudiei Piñeiro. Iată cum, uneori, cărți diferite se completează reciproc, în mod fortuit.

La prima vedere, poveștile Marianei Enriquez par inventate, fără prea mare legătură cu realitatea, dar, după o scurtă cercetare (mă întreb ce-aș fi găsit la o căutare mai amănunțită), am descoperit că autoarea s-a inspirat adeseori din istoria recentă a țării sale. Inițial am căutat informații despre râul Riachuelo, pentru că mi se părea de necrezut că în Argentina ar putea să existe un râu atât de infect. Un râu cu ape întunecate, moarte, în care locuitorii, fabricile și abatoarele deversează tot felul de gunoaie și deșeuri, adeseori toxice. Într-adevăr, Riachuelo este unul dintre cele mai poluate râuri din lume, fiind contaminat cu arsenic și plumb, și, cu toate acestea, în ghetourile de lângă râu trăiesc astăzi aproape cinci milioane de oameni (informații aflate de aici și aici). Proza „În ape negre” pare cu atât mai cumplită, cu cât pornește de la un fapt real.

În spatele acelor fațade, împodobite cu detalii arhitectonice grotești, locuiau săracii orașului. Iar pe cele două maluri ale râului Riachuelo, acolo unde găsiseră loc viran, mii de oameni își construiseră locuințele, unele dintre ele niște colibe amărâte de tablă, dar altele decente, clădite din ciment și cărămidă. (...) De ani buni se discuta despre curățarea râului Riachuelo, acel braț al râului Río de la Plata, care intra puțin în oraș, după care se îndepărta spre sud, și în apele căruia, încă de acum un secol, oamenii aruncau toate gunoaiele posibile, dar mai ales resturi de și de la vaci. (...) Era cel mai contaminat râu din lume, conform experților. Să mai fi fost o apă cu același grad de toxicitate în China, poate singurul loc din lume cu care se putea compara. Dar China era cea mai industrializată țară de pe glob, pe când Argentina contaminase râul acela care înconjura capitala, și ale cărui maluri ar fi putut fi un minunat loc de plimbare, aproape fără să fie nevoie, aproape dintr‑o plăcere sadică. (pag. 212/214)

Mi s-a aprins beculețul și următoarea căutare a fost legată de Piticul Clăpăug, El Petiso Orejudo. Părea un personaj desprins dintr-un film de groază, dar nu, Piticul Clăpăug a existat în realitate, iar ceea ce aflăm din povestirea omonimă s-a petrecut întocmai. Pentru cine înțelege spaniola, mai multe informații sunt aici (cu tot cu poze). N-am putut afla dacă în localitatea Sanagasta există un han care funcționează într-o fostă școală de poliție (deși nu mă îndoiesc că așa ceva se află undeva în Argentina), în schimb am dat de un articol despre cazurile de violență domestică menționate în „Ce-am pierdut în foc”. Se pare că, în 2012, 43 de femei din Argentina au murit după ce partenerii lor le-au dat foc. Mda. Părea ceva greu de crezut, la fel de incredibil ca obiceiul contemporan al arderii mireselor în India? Iată că realitatea poate fi la fel de brutală ca un film (sau o povestire) horror, iar Mariana Enriquez nu face decât să preia din istoria recentă a țării sale fragmente disparate, fără îndoială șocante, dar nu mai puțin autentice, și să le transforme în literatură.

Aflând cele de mai sus, povestirile dure și violente din acest volum apar într-o lumină nouă: ele devin o oglindă a trecutului și a prezentului Argentinei, încă marcată de anii cumpliți ai dictaturii, cu mii de oameni morți și dispăruți, cu legende care circulă din gură-n gură despre atrocitățile comise în anii '70-'80. Cu toții călcăm pe oase, nu trebuie decât să sap suficient de adânc, până voi da de morții din pământ. Acest trecut își trimite fantomele în prezent (o școală de poliție din timpul dictaturii, transformată în hotel, un pod despre care se spune că a fost construit din ciment amestecat cu cadavre), însă prezentul are propriii lui torționari, de la polițiști la oameni obișnuiți (soți, părinți, trecători impasibili) și la delincvenții care împânzesc străzile cartierelor sărace.

N-o să includ o poză cu râul Riachuelo sau cu Piticul Clăpăug, ci una care, prin explozia de culori, contrastează cu atmosfera morbidă și plină de violență a cărții. Este un exemplu de ñandutí, acea țesătură fină, asemănătoare pânzei de păianjen, pe care o lucrează femeile din Paraguay (Parguay, unde soldații abuzează de putere pentru a viola și a ucide). Ñandutí are la bază o legendă, pe care o puteți citi aici.