Fever Dream – Samanta Schweblin

► „Fever Dream”, de Samanta Schweblin ◄ 

Ed. Riverhead Books, 2017, 192 pag. | Traducere: Megan McDowell 

Titlu original: „Distancia de rescate” („Distanța de salvare”), 2014 

Țara: Argentina

După ce am terminat Ce-am pierdut în foc, de Mariana Enriquez, mi-am dorit să prelungesc cumva starea de fascinație trezită de prozele autoarei argentiniene, deși eram conștientă că poveștile de genul acesta, care te absorb profund în lumea lor și anulează realitatea înconjurătoare, sunt destul de rare. Am aflat între timp că romanul Samantei Schweblin, tot o scriitoare argentiniană, ar avea o atmosferă similară, așa că am început „Fever Dream” într-o după-amiază mohorâtă de duminică și, spre marea mea încântare, am constatat că dorința mi-a fost îndeplinită. Într-adevăr, cele două cărți oferă o experiență asemănătoare și poate că nu e o coincidență faptul că vin din același spațiu latinoamerican, iar autoarele sunt amândouă femei, cu o scriitură tăioasă, plină de forță, care te ține captiv în universul lor straniu și marcat de violență. Acum sper doar ca o editură românească (poate tot Art?) să traducă „Fever Dream” cât mai curând.

Cartea asta mi-a depășit așteptările, fiind chiar mai bizară decât „Ce-am pierdut în foc”. Și mult mai ermetică. E o lectură scurtă, însă foarte intensă, pe care am parcurs-o pe nerăsuflate, cu o structură complicată și o mulțime de nelămuriri care rămân la final, încât e aproape firesc gestul de a reveni la prima pagină și a reciti cartea în căutarea unor răspunsuri. Însă nu-i chiar ușor să înțelegi exact ce se petrece în povestea Samantei Schweblin. Construită sub forma unui dialog între două personaje, pare un puzzle complex reconstituit de patru mâini, în care unele piese nu se potrivesc, poate pentru că nu sunt privite din unghiul potrivit. 

This isn’t normal, David. There’s only darkness, and you’re talking into my ear. I don’t even know if this is really happening.
It’s happening, Amanda. I’m kneeling at the edge of your bed, in one of the rooms at the emergency clinic. We don’t have much time, and before time runs out we have to find the exact moment.
And Nina? If all of this is really happening, where is Nina? My God, where is Nina?
That doesn’t matter.
It’s the only thing that matters.
It doesn’t matter.
Enough, David, I don’t want to keep going.
If we don’t go on, there’s no reason for me to stay here with you. I’m going to leave, and you’ll be left alone.
No, please.

O recomandare: lăsați-vă furați de atmosfera cărții, abandonați-vă stării de confuzie, nu vă chinuiți să înțelegeți totul din prima, dar nu uitați să subliniați (sau să notați) pasajele care vă trezesc interesul, pentru a le putea reciti la final. Deși nu este un roman polițist, m-am trezit totuși în rolul de cititor-detectiv, adunând indicii pentru a descifra această poveste care devine din ce în ce mai încâlcită pe măsură ce înaintăm în lectură. M-am prins de câteva lucruri (sinopsisul trădează chiar un element-cheie), însă abia când am revenit la fragmentele subliniate și mi-am pus mintea la treabă, am realizat că multe dintre răspunsuri erau acolo, bine ascunse la vedere. 

N-o să spun mare lucru despre subiectul cărții, ci o să fac doar o scurtă prezentare bazată pe ceea ce aflăm încă din primele pagini, pentru că cel mai bine ar fi să descoperiți treptat despre ce este vorba. Amanda, aflată pe un pat de spital, vorbește cu David, un băiat care nu-i este fiu. Condusă de intervențiile scurte și adeseori criptice ale băiatului, Amanda rememorează cu minuțiozitate evenimentele petrecute de-a lungul câtorva zile în care a cunoscut-o pe Carla, o femeie frumoasă și sofisticată care a văzut și a auzit multe în orășelul de provincie în care locuiește. Amanda închiriase recent o casă de vacanță împreună cu fiica ei, Nina, în această zonă rurală cu întinse plantații de soia, aflată la patru ore distanță de capitală. Cele două femei își petrec timpul împreună, iar într-o zi Carla îi face Amandei o mărturisire incredibilă, care începe cu o afirmație cel puțin enigmatică despre copilul ei: “He was mine. Not anymore. (...) He doesn’t belong to me anymore.” De aici, povestea devine de-a dreptul coșmarească și este greu să te smulgi din atmosfera tensionată, cu accente horror, care-ți crește pulsul și îți încinge neuronii, în încercarea de a desluși ce se petrece de fapt.

Felul în care este construită narațiunea reprezintă unul dintre punctele forte ale romanului: într-o cursă contratimp, pe un ton ferm și imperios, băiatul dirijează relatarea femeii, insistând asupra anumitor momente, pe care vrea să le cunoască în detaliu, sau expediind rapid altele, pe care nu le consideră importante. Pentru multă vreme, David rămâne o enigmă: vorbește puțin și foarte rar despre el, astfel că imaginea lui se conturează treptat din afirmațiile Amandei și, indirect, ale Carlei. Dar este oare o imagine reală sau una distorsionată?

E un dialog straniu purtat pe două voci, lipsite de chipuri și de trup, două voci imateriale care par să răzbată dintr-un întuneric misterios, asemenea celui dintr-o sală de cinema, pe ecranul căreia se derulează cu încetinitorul filmul celor câteva zile care schimbă radical destinul Amandei și al fiicei sale. Firele temporale se amestecă (uneori, femeia retrăiește evenimentele ca și cum ar fi în mijlocul lor, povestind la timpul prezent), nu știm dacă cele aflate s-au petrecut în urmă cu o zi, o săptămână sau o lună, nici dacă nu e vorba, cumva, de delirul unei persoane foarte bolnave. Mai ales că totul este complicat de prezența unui (posibil) plan fantastic, care deschide noi piste de interpretare.

At the clinic they tell you everything is fine, and half an hour later you are all on the way home again.
But why skip over it like that? We were following this story step by step. You’re jumping ahead.
None of this is important, and we’re almost out of time.
I need to see it all again.
The important thing already happened. What follows are only consequences.
Why does the story keep going, then?
Because you still haven’t realized. You still need to understand.

Ce trebuie să înțeleagă Amanda? Întrebarea asta ne va urmări până la finalul cărții (un final criptic, pe care l-am tradus mot-a-mot pentru a mă asigura că am înțeles măcar fiecare cuvânt), mai ales că ceea ce caută David are legătură cu niște viermi, sau ceva foarte asemănător cu viermii, și momentul precis când îți ating trupul pentru prima dată. Viermii sunt primul lucru despre care citim, chiar în pagina de început a cărții. Par să aibă o importanță crucială, dar vom înțelege oare despre ce viermi este vorba? Și care este acel lucru important pe care trebuie să-l identifice Amanda?

Pe la jumătatea cărții, am fost curioasă care este titlul original și am descoperit că e unul diferit de cel ales pentru ediția de limbă engleză: „Distancia de rescate”, adică „distanța de salvare” („rescue distance”), exact noțiunea care revine foarte des în dialogul celor două personaje. Este vorba despre distanța pe care o mamă o păstrează intuitiv față de copilul ei, pentru a-i putea sări în ajutor în cazul unui pericol; distanța variază în funcție de situație, poate consta în câțiva metri sau doar câțiva pași, e o combinație de instinct, experiență, cunoaștere și raționament. E asemenea unui cordon ombilical invizibil, care smucește sau se relaxează, devine mai permisiv sau, din contră, zbârnâie de tensiune. „O mamă vrea să prevină tot ce i s-ar putea întâmpla rău copilului ei, pentru că, mai devreme sau mai târziu, ceva îngrozitor se va petrece”, spune Amanda, dând glas unei fatalități ce nu poate fi cu adevărat înțeleasă decât de cei care au copii.

Why do mothers do that?
What?
Try to get out in front of anything that could happen – the rescue distance.
It’s because sooner or later something terrible will happen. My grandmother used to tell my mother that, all through her childhood, and my mother would tell me, throughout mine. And now I have to take care of Nina.
But you always miss the important thing.
And what is the important thing, David?

Nu e vorba despre neglijență în povestea Samantei Schweblin, și poate că asta e cu atât mai zguduitor. Ci despre cum lumea în care trăim poate fi periculoasă în feluri pe care nici nu ni le putem imagina. Pentru că nu există suficientă cunoaștere, pentru că oamenii sunt neștiutori și iresponsabili, pentru că sunt interese mai presus de siguranța individului de rând. Pentru că e imposibil să-ți protejezi copilul de absolut tot ce-i poate face rău. Scenariile clasice nu sunt de ajuns pentru a compune o hartă exhaustivă a dezastrului, instinctul nu e suficient pentru a recunoaște toate primejdiile, poți să te afli la un pas de copilul tău și să nu-ți dai seama că viața îi este amenințată. „Sometimes the eyes you have aren’t enough”, spune Carla. Iar uneori este mai simplu să crezi în întâmplări supranaturale decât să înfrunți realitatea crudă, de-a dreptul cinică în simplitatea cu care se pot explica lucrurile.

[spoiler]

Unde se află, de fapt, cei doi? Unde e Nina? Despre ce viermi vorbește băiatul? Ce se întâmplă în momentul crucial și ce trebuie să înțeleagă Amanda? Cum de știe David atâtea detalii, e oare prima dată când cei doi poartă acest dialog? E un coșmar sau o discuție reală? Este David un interlocutor imaginar, un soi de voce a conștiinței, grăuntele de rațiune și luciditate de care femeia se agață în pragul morții, pentru a realiza ce s-a întâmplat? Este Amanda într-adevăr pe moarte? Este oarbă sau se află în întuneric? Când s-au petrecut evenimentele rememorate? De ce se dă atâta importanță distanței de salvare? Este Amanda atrasă fizic de Carla? De ce nu vrea Carla să intre în casa Amandei? Ce căuta David în casă? Cum a ajuns în grădină, fără ca Amanda să-l vadă coborând scările? A premeditat Carla totul, știind care este situația? Tatăl lui David înțelege ce se petrece? Ce s-a întâmplat cu Carla? Ce e cu sforile înnodate din casa ei? Are vreo relevanță povestea cu transmigrația sau e doar un șiretlic pentru a ne pune pe o pistă greșită? Dar, dacă-i așa, de ce David copiază mișcările Ninei la final, în mașină? Este David un monstru, așa cum îl vede Carla, sau un băiat normal, cum se consideră el? Ce-i cu animalele care mor în grădină? Ce semnificație are finalul? De ce se rupe firul ce o leagă pe mamă de fiică?

Am rămas cu toate aceste întrebări la finalul lecturii, și abia după ce am recitit fragmentele subliniate (pe care chiar am ajuns să le comentez de una singură) am început să înțeleg cam ce se întâmplă în cartea asta. Iată la ce concluzii am ajuns (poate că mă înșel și sper să apară cineva cu chef de vorbă, care a citit cartea, pentru a o discuta în amănunțime :D). Dialogul este unul real, cei doi se află în întuneric, în clinica din orășelul de provincie, Amanda este pe moarte. David știe destule detalii și unde vrea să ajungă, nu este prima oară când ascultă povestea femeii, dar e prima dată când Amanda și-o reamintește minuțios și se apropie de acea înțelegere pe care o urmărește băiatul. David (care are, probabil, 10 sau 11 ani) îi spune că se află în spital de două zile – așadar, totul s-a petrecut foarte recent, în urmă cu trei sau patru zile.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt? Amandei și Ninei li se udă hainele și palmele, însă nu de la rouă, ci de la niște substanțe extrem de toxice, cel mai probabil pesticide, folosite în agricultură. Că asistenta nu poate recunoaște simptomele otrăvirii, ne este explicat prin incompetența ei; Carla, însă, pare o femeie inteligentă, care a observat deja aceste simptome atunci când a fost otrăvit David. Rolul Carlei mi s-a părut ambivalent. Pe de o parte, credința ei în supranatural și vina pe care o poartă (e convinsă că salvarea lui David a schimbat ceva imperceptibil, care a distrus totul) o fac oarbă la adevăratele explicații din spatele „blestemului” care planează asupra zonei de mai bine de zece ani, ba chiar îl consideră responsabil pe David pentru toate tragediile care au loc.

Însă David nu este o ființă malefică, în trupul lui nu locuiește un alt suflet, ci schimbările pe care le observă Carla sunt o consecință a otrăvirii, care, în anumite privințe, l-au transformat într-un handicapat (oferindu-i totodată și niște abilități metafizice, după cum explică chiar autoarea într-un interviu). Femeia din casa verde are, fără îndoială, o contribuție la salvarea celor intoxicați (prin metode miraculoase sau nu, asta rămâne incert), dar starea sănătății lor se deteriorează în timp, după cum aflăm spre final.

Pe de altă parte, mi s-a părut că e conștientă de ceea ce se întâmplă cu Amanda și Nina. Gestul de a-i oferi fetiței biscuiți, când palmele ei erau deja îmbibate de toxine, mi s-a părut de un cinism fantastic. Sau poate că e vorba tocmai despre privirea care, deși vede, rămâne oarbă. În fond, Amanda îi ascultă absorbită poveștile, instinctul ei matern nu sesizează pericolul în care se află Nina, firul rămâne relaxat. Distrasă de acea femeie frumoasă și elegantă care o fascinează și pentru care și-a amânat plecarea, doar pentru a-i cere scuze, Amanda uită de obsesia ei de a o proteja pe fetiță. Oare Carla este punctul slab în armura ei maternă? Aluzia unei atracții sexuale este una fină, dar sunt aproape convinsă că nu e întâmplătoare.

Amanda trebuie să înțeleagă unde a greșit, momentul în care instinctul matern a trădat-o, clipa când s-a produs contaminarea. Trebuie să-și amintească ce s-a întâmplat cu Nina, un eveniment pe care conștientul ei îl ține bine ascuns. Ea realizează că nu s-a întrebat niciun moment dacă ceea ce le-a udat a fost de fapt rouă, că nu și-a mirosit mâinile, că a ignorat smucitura firului, distrasă de poveștile fantasmagorice ale Carlei. 

Animalele care mureau în curtea Carlei erau la rândul lor otrăvite, dar par să vină spre David dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles. Am găsit o explicație în acest interviu, unde Samanta Schweblin spune că David știe multe despre moarte (probabil pentru că a fost la un pas de ea) și are puterea de a-i ajuta pe muribunzi, fie ei oameni sau animale. David are un fel de relație cu ființele aflate între viață și moarte, într-un soi de purgatoriu - ceea ce ar putea însemna că Amanda e de fapt în comă, comunicând totuși cu David la nivel spiritual (deși acest aspect e neclar). La final, spiritul ei pare să devină omniscient și vizionar, privind în viitor cu ajutorul lui David: își vede soțul sosind în orășel după o lună (când ea deja murise), pentru a discuta cu tatăl băiatului. „There will be only a few seconds of clarity. When my father speaks, don’t get distracted”, îi spune David Amandei, și am avut impresia că vorbele bărbatului vor avea o importanță crucială. 

“You know,” says your father, “I used to work with horses.” He shakes his head, maybe to himself. “But do you hear my horses now?”
“No.”
“Do you hear anything else?”
Your father looks around, as if he can hear the silence much farther away than my husband is capable of hearing. The air smells of rain and a damp breeze wafts up from the ground.
“You need to go,” says your father.
My husband nods as if grateful for the instruction, or the permission.

Tatăl lui David pare unul dintre puținii care conștientizează adevăratul motiv pentru care oamenii și animalele mor, deși nici el nu poate formula asta prin cuvinte – e doar un om simplu, care și-a pierdut caii. Și el caută explicații pentru starea în care se află fiul său. În schimb, tatăl Ninei, îngrijorat de faptul că ceva s-a schimbat în interiorul fetiței, nu vrea să afle acele răspunsuri, cu toate că e un om educat. Se întoarce grăbit în capitală, fără să observe câmpurile cultivate cu soia, pământul sterp, liniștea opresivă, absența vieții și, cu siguranță, nici grupul de copii diformi care se îndreaptă spre camera de așteptare. „Nu vede lucrul important: frânghia în cele din urmă slăbită, ca o siguranță aprinsă, undeva; biciul nemișcat pe cale să țâșnească.”

Obiectele legate cu sfoară de David pot reprezenta o încercare de a reface legătura ruptă dintre mamă și copilul ei, și nu mă refer la plecarea Carlei, ci la acel fir invizibil care declanșează semnalul de alarmă. „A simple question helps you know where the evil starts – and if you know where the evil is, you can fight against it. When that happens, everything becomes dangerous. In some ways, that’s why the “rescue distance” gets broken: everything in the world Amanda inhabits is dangerous”, spune Samanta Schweblin în același interviu. 

[spoiler]