Fragment: „Sfîrșitul”, de Attila Bartis

M-am bucurat când am aflat că urmează să apară un nou roman de Attila Bartis, căci „Tihna”, citită în 2016, a intrat repede pe lista cărților mele preferate. Radu Pavel Gheo, pe care s-a întâmplat să-l vizitez tocmai în perioada când redacta „Sfîrșitul”, mi-a spus că romanul e despre un fotograf și că e cel puțin la fel de bun ca „Tihna”. Nu m-am grăbit să-l cumpăr, pentru că a început să-mi fie teamă de boala cărților dorite: odată intrate în bibliotecă, dispar ca înghițite de o gaură neagră și pot trece ani buni până când reușesc să le citesc. În cele din urmă, am primit cartea în dar, după Crăciun, și o țin aproape, cu gândul la o lectură complicată și stranie, taman pe gustul meu.

Pentru cine n-are răbdare să citească ce am scris despre „Tihna” (și chiar am scris o grămadă!), am extras un paragraf din care puteți înțelege cum am perceput eu cartea și cam ce așteptări am acum de la „Sfîrșitul”: „Tihna” este o carte ca un vulcan pe punctul de a erupe, în care brutalitatea, sexualitatea, poezia și nebunia se amestecă, rezultând un hibrid bizar, cu efecte nocive asupra cititorului sensibil și pudibond. Cartea asta e uneori otravă, alteori miere, cert este că-ți răscolește măruntaiele și joacă un joc murdar cu creierii și sentimentele tale de om respectabil. Îți face greață, te oripilează, dar alteori te urcă pe culmile frumuseții când te aștepți mai puțin – însă asta mai rar, pentru că, în cea mai mare parte, este o carte sumbră, mocirloasă și plină de tenebre.

 

***

„Sfîrșitul”, de Attila Bartis, pag. 20-24

Ed. Polirom, 2017, traducere de Marius Tabacu

(FED‑ul)

Într-o dimineaţă am dat nas în nas cu Tata în bucătărie. L-am întrebat dacă nu vrea să-i fac şi lui nişte ochiuri. De cînd fusese eliberat, noaptea purta un halat de baie în loc de pijama. Aducea cu un palton. Mi-a mulţumit. Mi-a spus că, pînă ce sînt gata, el se îmbracă. Nu se simţea în largul lui în haine de casă. Era mereu în costum, aşa era cel mai simplu. Aşa s-a dus pe vremuri la şcoală, în lagărul de muncă forţată, peste tot. Iar acum, la fabrica de cauciucuri.

Există o fotografie din cincizeci şi şase în care el împarte pe bulevard farfurii cu supă de la cantina din colț. A apărut pe prima pagină a unui ziar din Anglia. Acesta a fost motivul pentru care l-au arestat. Cică, din cauza cîtorva farfurii cu supă de la cantină, tancurile sovietice n-au îndrăznit ore în şir să înainteze. Şi în fotografia aceea era tot în costum, cu bastonul atîrnat pe braţ.

După ce s-a îmbrăcat şi a ieşit din cameră, l-am întrebat dacă nu mai voia să folosească aparatul de fotografiat. 

Bineînţeles că nu, mi-a răspuns el.

M-am aşezat şi am stat de vorbă pînă tirziu. Mi-a povestit că iniţial avusese un Leica, dar care s-a rătăcit pe undeva prin lagăr. După război şi-a cumpărat un Zorki. Mai bine zis, la început a avut un FED, dar cînd a aflat că numele aparatului venea de la Felix Edmundovici Dzerjinski, cel care fondase serviciul Ceka, ulterior GPU, şi că tot aşa se numeşte şi şcoala de ofiţeri a Securităţii maghiare, s-a scîrbit şi l-a schimbat pe un Zorki.

L-am întrebat dacă Leica a fost mai bun.

Mi-a răspuns că el nu a simţit nimic, dar a văzut diferenţa pe care, cu timpul, eu aş simţi-o. 

L-am întrebat de ce crede asta.

Mi-a răspuns că fiindcă eu sînt cu totul altfel decît el.

Îmi venea să-i spun că aşa e, dar am tăcut.

Mi-a spus că el era făcut să fotografieze ceea ce vede. Precis, corect, fără elemente care să deranjeze compoziţia. De aceea îi plăcea şi astronomia. Pentru că trebuie să vezi limpede. Întregul, cu toate amănuntele sale. Iar pentru asta nu-ţi trebuie decît un oarecare simţ al proporţiilor şi un aparat ca lumea.

I-am spus că nu sînt sigur.

Ba da, mi-a răspuns el. Iar eu semăn mai degrabă cu Mama. Dacă voi deveni într-adevăr fotograf, eu nu am să pozez ceea ce este vizibil.

I-am spus că nu se poate fotografia decît ceea ce se vede.

Nu, dragul meu. Ceea ce se vede nu este decît ceva concret, la fel ca aparatul de fotografiat. Dar ca să putem fotografia invizibilul, trebuie să uităm că avem în mînă un aparat de fotografiat.

Da, ar fi bine, i-am spus eu.

Aici intervine aparatul perfect. Care devine parte din fiinţa ta, ca şi cum obiectivul ar fi propriul tău ochi, iar filmul, memoria ta. Dar o copie nu poate fi niciodată perfectă. I-am spus că acum pentru mine Zorki-ul este perfect şi e doar vina mea că nu mă pot contopi cu el, nu faptul că şi el e doar o copie.

Îmi părea rău că adusesem vorba despre fotografii. Era la un pas să-mi spună că ar vrea să mă ajute. Ca din întîmplare, am scăpat din mînă cuţitul, ca să fiu nevoit să mă aplec după el şi să-l pun în chiuvetă, iar atunci am strîns şi farfuriile. Dar în timp ce spălam vasele, nu s-a abţinut să mă întrebe dacă n-aş vrea să monteze după-amiază aparatul de mărit. Mai avea într-o ladă nişte hîrtie şi ceva soluţii, aşa că ar fi bucuros să mă înveţe procedeul. N-aveam prea multe vase de spălat, aşa că pînă la urmă am fost nevoit să-i spun că-i mulţumesc, dar s-o lăsăm pe altă dată. Mi-a spus să fie cum vreau eu. Aşa că el a plecat la fabrică, iar eu m-am întors în camera mea, ca să citesc Umiliţi şi obidiţi.

(autoservirea)

La colţul cu Maiakovski era un restaurant cu autoservire, unde mă duceam uneori ca să mănînc ceva cald. Nu era scump. Îţi puneai pe o tavă de aluminiu pîinea şi tacîmurile şi cereai supa de la tejghea. Aveau legume cu cîte o felie de carne, tăieţei cu brînză, tocană de porc, şniţel şi tot felul de garnituri. Cu plata la casă. Tacîmurile erau din aluminiu, la fel ca polonicele şi grilajul din faţa vitrinei, cel pe care se împingeau tăvile. Acum o sută de ani, din atîta amar de aluminiu puteai să-ţi cumperi o casă. Una mare, luminoasă, cu grădină şi cu porumbei călători. Apoi, dintr-odată, aluminiul a apărut peste tot. Uneori trebuia să aştepţi pînă să găseşti o masă liberă, dar nu prea mult. Oamenii veneau acolo doar ca să mănînce. Pe fiecare masă era cîte o cană cu apă. Le aducea o femeie de vreo cincizeci de ani. Putea să care cîte patru căni într-o mînă. Purta un halat alb şi ghete înalte de pînză, la fel ca bucătăresele de la tejghea şi ca tipa de la casă. Avea o coafură cu onduleuri înfoiate, pleoapele vopsite într-un verde ţipător şi sprîncenele creionate. Inelele de aur îi ţăcăneau pe toartele cănilor.

Prima oară m-a adus aici Tata. A vrut să gătească, dar a uitat mîncarea pe foc. Apa s-a evaporat, iar aripile de pui s-au făcut scrum. Am aerisit pînă la prînz. Atunci şi-a amintit că văzuse autoservirea asta de pe bulevard. Nu m-am bucurat, pentru că pînă acolo şi înapoi făceam o jumătate de oră, plus cît mai dura şi masa. Acasă aveam deja tabieturile noastre, orele cînd ne întîlneam şi timpul cît rămîneam împreună. Dar cînd plecam undeva, nu îmi mai aveam camera la îndemină. Tăcerea devenea stînjenitoare, iar discuţiile, forţate. Dar cînd am văzut cu cîtă amărăciune încerca să răzuiască cu un cuţit aripile arse de pe fundul cratiţei, i‑am spus, sigur, hai să mergem.

Pînă la urmă a fost bine. Mi-a povestit că s-ar putea să se angajeze la o şcoală, ca bibliotecar. Acum depindea dacă i se va interzice doar să mai predea sau nu va mai putea să lucreze niciodată într-o instituţie de învăţămint. Nu era limpede. I-am spus că, după părerea mea, au să-i interzică doar să predea. N-ar avea nici un sens să nu-l lase să lucreze, doar pînă şi portarul şcolii tot în învăţămint lucrează. Aşa spera şi el.

După cum am spus, atunci am văzut-o prima oară pe femeia aceea. Încă de pe stradă. Locul nu avea perdele, iar ea tocmai punea o cană pe masa de lîngă vitrină. În ziua următoare nu am îndrăznit să mă duc, dar a treia zi m-am încumetat să intru. A venit şi mi-a schimbat cana, cu toate că era aproape plină. Între timp m-a privit lung, dar apoi nu s-a mai întors. 

De fapt nu-mi era foame, dar am vrut să o văd din nou cum cară apa cu părul ei vopsit, negru ca pana corbului, cu ochii şi cu buzele unsuroase de farduri şi cu cele opt inele de pe degete. Părea rătăcită pe-acolo. Ca Tata în magazia de la fabrica de cauciucuri. Adică nu, cîtuşi de puţin. Se mişca de parcă toată sala aceea, cu tot cu farfuriile murdare, cu angajaţii şi clienţii lor calici, ar fi fost ale ei. Dar în magazia cu numărul şapte nu numai cauciucurile, dar nici măcar propria umbră nu era a Tatei. Dacă o fi avut vreo umbră acolo. De fapt nu eram sigur nici dacă era vizibil în depozitul acela. De aceea nici nu m-am dus vreodată acolo.

Au trecut mai multe zile pînă ce am îndrăznit să-mi iau cu mine şi aparatul. Dar pînă la urmă nu am îndrăznit să-l scot din toc. Am mai revenit de vreo trei ori pînă să-mi iau inima-n dinţi. Am pus Zorki-ul pe masă, lîngă farfurie, şi în clipa cînd femeia a ieşit pe uşa batantă, am apăsat pe buton. În clipa următoare mi-am dat seama că jumătate din poză era acoperită de spătarul scaunului din faţă şi că din femeie nu se vedea aproape nimic. A venit pe lîngă al doilea şir de mese, aţă la mine. Am împietrit. M-a privit lung, de parcă m-ar fi prins furînd. Să fie pentru ultima dată, mi-a spus ea şi m-a lăsat cu buzele umflate.

Asta a fost înainte de prînz, dar am ajuns acasă doar spre seară. Am băut o cafea la unul din bufetele din piaţa Kalvin, m-am dus la gară ca să mă uit la trenurile care mergeau la Melyvar, acasă, apoi m-am aşezat pe o bancă din parc. Mămicile îşi plimbau copiii, bătrînii, căţeii. La colţul cu strada Sziv m-am decis din nou să mă întorc la femeia aceea şi să-mi cer scuze. Dar pînă la urmă n-am mai călcat ani la rînd pe-acolo. Multă vreme am simţit un nod în gît, ca un ins prins asupra faptului.

Tata era deja acasă şi m-a întrebat pe unde am hoinărit. I-am spus că doar m-am plimbat. M-a întrebat dacă am fotografiat ceva, fiindcă a văzut că aveam aparatul la mine. I-am spus că nu, apoi am intrat în camera mea. Prin fereastra de la subsol o vedeam pe Imolka scriind într-un caiet, pe la vreo doisprezece ani. În dreapta credenţul, chiuveta, în stînga şezlongul, la mijloc I. la masă, cu o farfurie în faţă. În dreapta credenţul, chiuveta, în stînga şezlongul, la mijloc I. la masă, cîrpind ciorapi. Pe Mama moartă. Pe femeia cu pernele de vizavi, din dosul oblonului. Ştiam că dacă aş fi ţinut aparatul ca lumea, dacă nu mi-ar fi fost teamă şi m-aş fi uitat prin vizor, poate că mi s-ar fi părut mai simpatică. Dar mai ştiam şi că asta nu mă ajută cu nimic. Că dacă cineva nu se aşază de bunăvoie în faţa mea, voi trage cu ochiul toată viaţa.