Bonobo și ateul – Frans de Waal

► „Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate”, de Frans de Waal ◄

Ed. Humanitas, 2017, 322 pag. | Traducere: Ioana Miruna Voiculescu

Titlul original: „The Bonobo and the Atheist: In Search of Humanism Among the Primates”, 2013 | Țara: Olanda/SUA

---

Știați că înroșirea obrajilor este singura expresie exclusiv umană? Că primatele, delfinii și elefanții au conștiință de sine și își recunosc propria reflexie în oglindă? Că oamenii asupra cărora căscatul are un efect foarte molipsitor s-ar părea că sunt și cei mai empatici? Că există neuronii-oglindă, care favorizează răspândirea unor obiceiuri într-o comunitate, prin imitație? Sau că cimpanzeii se pricep să citească oamenii, pentru că sunt foarte buni la limbajul trupului? Eu nu știam, de fapt abia acum am aflat multe dintre lucrurile despre care vorbește primatologul Frans de Waal în „Bonobo și ateul”. Am învățat o mulțime de chestii interesante din volumul ăsta, care atinge subiecte din domeniul științei, religiei și filozofiei, dar și al artei, cu un limbaj accesibil și teorii prezentate pe înțelesul tuturor.

De pildă, habar n-aveam de existența primatelor bonobo, despre care s-a crezut multă vreme că sunt doar niște cimpanzei mai mici. Este ironic că am ascultat adeseori piesele artistului Bonobo, dar nu m-am întrebat niciodată dacă numele lui de scenă înseamnă ceva. Primatele bonobo, alături de cimpanzei, sunt cele mai apropiate rude în viață ale omului: analiza ADN-ului a arătat că este comun într-un procent de 98%. Uimitor, nu-i așa? Și totuși, în ciuda descoperirilor din ultimele decenii, există încă o mulțime de oameni care resping teoria evoluției. „Trebuie să fii destul de imun la dovezi ca să pui la îndoială evoluția”, spune Frans de Waal, adăugând: „Pentru cei care cred că moralitatea vine direct de la Dumnezeu creatorul, acceptarea evoluției ar deschide un hău moral”.

Trăim într-o lume în care înrudirea noastră cu primatele e din ce în ce mai larg acceptată. Fără îndoială, omenirea va continua să producă dovezi ale superiorității omului, care însă nu rezistă mai mult de zece ani fără a fi contrazise. Dacă ne uităm la specia noastră fără să ne lăsăm orbiți de progresele tehnologice din ultimele câteva milenii, vom vedea o ființă din carne și oase, cu un creier care, chiar dacă e de trei ori mai mare decât al unui cimpanzeu, nu are nimic inedit. (...) Nimeni nu pune la îndoială superioritatea intelectului nostru, dar nu avem nevoi sau dorințe de bază pe care să nu le regăsim și la rudele noastre apropiate. Asemenea oamenilor, primatelor le place să facă sex, se luptă pentru putere, își doresc siguranță și afecțiune, se ucid între ele pentru teritoriu și prețuiesc încrederea și cooperarea. Da, avem calculatoare și avioane, dar structura noastră psihologică este cea a unei primate sociale. (pag. 25)

După cum indică subtitlul cărții, autorul aduce numeroase exemple și argumente care arată că originile moralității pot fi recunoscute în comportamentul altor animale, precum elefanții, canidele și rozătoarele. Manifestări de empatie și chiar de compasiune au fost observate foarte des în cazul primatelor, de unde și opinia lui de Waal că umanitatea vine din interiorul nostru, fiind un rezultat al evoluției și al mileniilor de trai în comunitate. Moralitatea nu este ceva impus de o divinitate, nici nu derivă din principii raționale gândite temeinic, ci precedă religiile moderne și sistemele filozofice. Ar fi oricum destul de trist să credem că bunătatea umană este doar un rezultat al preceptelor religioase și al unei lupte continue cu propriul sine malefic. 

În timp ce citeam „Bonobo și ateul”, m-am gândit în repetate rânduri la „Eseu despre orbire”: cum aș percepe cartea lui Saramago acum, după ce am aflat mai multe despre bucătăria internă a moralității? A considera că acei oameni aflați într-o situație extremă și-au dat pe față răutatea lor înnăscută, renunțând la spoiala de moralitate, mi se pare acum o interpretare eronată. Din cauză că în lume există atâta nedreptate și cruzime, suntem înclinați să credem că brutalitatea primează în firea umană, și totuși Frans de Waal este de părere că oamenii sunt în mod natural buni, dar au capacitatea de a face rău. Suntem empatici prin natura noastră, dar înăbușim adeseori acest impuls bun, găsindu-ne tot felul de justificări pentru a nu urca celelalte trepte de pe scara moralității – compasiunea și altruismul. Cu toate acestea, altruismul și egoismul nu se exclud, așa cum s-ar crede la prima vedere. 

Am înțeles mai bine diferența dintre empatie (capacitatea de a ne pune în pielea celuilalt, pe care o au toți oamenii, cu excepția autiștilor și a psihopaților) și compasiune (impulsul de a ajuta, de a ameliora starea celuilalt). Am aflat că empatia, care se dezvoltă foarte devreme, odată cu dorința de integrare și teama de consecințe, este un impuls inconștient, trezit de asocierile involuntare pe care le facem interpretând fețele, vocile, emoțiile. Avem o înclinație naturală spre ierarhie și frica de pedeapsă, iar presiunea socială – prezentă până și în cele mai „înapoiate” triburi – reglementează comportamentul moral într-o comunitate. Desigur, lucrurile sunt mult mai complexe, dar n-are rost să intru în prea multe detalii, ar însemna să fac un rezumat al cărții.

Titlul cărții (care este și titlul ultimului capitol) îi poate ține departe pe unii cititori cu convingeri religioase puternice. Frans de Waal se declară ateu, iar religia este una dintre temele recurente ale cărții, fenomenul credinței într-o ființă supranaturală fiind analizat din mai multe puncte de vedere, adeseori în raport cu știința. Însă primatologul nu este genul de ateu militant, care pune la zid religia și luptă pentru excluderea ei din societate; nu îi susține pe neo-atei, printre care se numără celebrii Richard Dawkins și Christopher Hitchens. Frans de Waal are o abordare tolerantă și echilibrată, asumându-și rolul de observator și cercetător pe cât posibil imparțial, care ia în calcul atât descoperirile științei, cât și latura mistică a firii umane. Nici măcar nu insistă asupra abuzurilor și a actelor de cruzime cu care a fost asociată religia de-a lungul timpului, ci doar le amintește în treacăt, în schimb își declară aversiunea pentru dogmatism, pe care îl consideră mai periculos decât religia în sine, fiindcă înlocuiește gândirea, reflecția și curiozitatea cu dogma.

Dușmanul științei nu e religia. Religia poate îmbrăca forme infinite și există o mulțime de oameni credincioși cu mintea deschisă, care aleg doar ce e mai bun din religia lor și nu au nici o problemă cu știința. Cu adevărat periculos este să înlocuim gândirea, reflecția și curiozitatea cu dogma. Dezbaterea despre Dumnezeu la care am asistat în Puebla a fost neonestă intelectual și fățarnică de ambele părți. Oare cum își formează oamenii convingeri atât de puternice? Care e secretul lor? Convingerile nu decurg direct din dovezi sau logică. Convingerile sunt produsul interpretării umane. Cum a spus foarte bine un filozof francez: „Nu există certitudini; există doar oameni convinși că ceea ce cred ei este adevărat.” (pag. 129)

Pot oare știința și religia să coexiste? O lume fără Dumnezeu ar fi mai bună sau mai rea? Cum poate duce un ateu o existență morală, dacă nu este ghidat de precepte religioase? Frans de Waal propune un rol atenuat al religiei și un accent mai mare pe potențialul uman, fiind convins că moralitatea își are rădăcina în emoții și nu în afara omului (cred că a fost singura dată când autorul își exprimă o convingere; am remarcat asta tocmai datorită fragmentului de mai sus). În fond, ca multe alte texte care ating subiecte sensibile, probabil că volumul lui de Waal va fi ocolit de bigoți, care sar ca arși de fiecare dată când religia lor este adusă în discuție. „Bonobo și ateul” se adresează tot celor cu vederi largi, care iau în considerare descoperirile științei și sunt capabili să asculte și păreri care le pun la încercare convingerile.

Însă nu doar religia naște habotnici. Există destui dogmatici și în tabăra oamenilor de știință, care resping adeseori ideile noi, originale, care pun în umbră sau le contestă propriile descoperiri. Și printre ei există o rezistență la dovezi, la teorii noi, la schimbare – de unde și vorba de duh, aflată tot din carte: „cunoașterea umană face un pas înainte cu fiecare înmormântare”. Cu toate astea, spune Frans de Waal, știința evoluează, spre deosebire de religie, care este statică; se schimbă odată cu societatea, dar rareori în urma acumulării dovezilor. Știința are însă un mare dezavantaj: nu poate explica care este sensul vieții și nici scopul omului pe pământ. Știința ne ajută să înțelegem moralitatea, dar nu ne poate oferi recomandări morale și nici nu poate lămuri deosebirea dintre bine și rău. 

Autorul se întreabă ce ar putea umple acel vid lăsat de dispariția ipotetică a religiei, având în vedere că instinctul religios satisface nevoi emoționale și este o parte intrinsecă a firii umane, fiind la fel de natural precum respiratul. Dacă ar conta doar faptele și observațiile empirice, oamenii ar trebui să renunțe la speranțe, la imaginație, la o dualitate firească care duce la îmbogățirea realității. „Poate că religia e ca o corabie care ne-a ajutat să traversăm oceanul și să dezvoltăm societăți de mari dimensiuni, cu o moralitate funcțională”, spune de Waal, care consideră că e mai nobil să încerci să înțelegi nevoia de religie decât să o desființezi.

Oamenii cred pentru că vor să creadă. Acest lucru e valabil în cazul tuturor religiilor. Imboldul de a crede este atracția față de anumite persoane, povești, ritualuri și valori. Religia satisface nevoi emoționale, precum nevoia de siguranță și autoritate și dorința de a aparține unui grup. Teologia e secundară, iar dovezile – terțiare. (...) Conținutul efectiv al credinței nu constituie aproape deloc un subiect de discuție, atâta timp cât scopul general este un sentiment de comuniune socială și morală. Ca să parafrazez titlul unui roman de Amy Tan (Saving Fish from Drowning), a critica credința e echivalent cu a încerca să salvezi peștii de la înec. N-are nici un sens să-i scoți pe credincioși din lac ca să le spui ce e mai bine pentru ei și să-i arunci pe mal, unde se vor zbate până-și vor da obștescul sfârșit. Nu degeaba se aflau în lac. (pag. 114-115)

Eu am crescut într-o familie foarte religioasă și am cunoscut îndeaproape acea senzație indusă de muzica sacră, cântatul la unison (am cântat chiar în corul bisericii) și sentimentul de apartenență la o comunitate. De-a lungul anilor, m-am îndepărtat de religia practicată și mi-am pierdut respectul pentru preoți și așa-zișii credincioși, care sub caracterul moralizator (foarte enervant, de altfel) ascund un comportament opus preceptelor pe care le susțin cu atâta fervoare. Însă o anume spiritualitate mi-a rămas impregnată în caracter. N-aș putea spune că sunt agnostică, pentru că nu pot renunța la credința că o forță superioară există undeva în univers. Mi s-ar potrivi mai degrabă Dumnezeul lui Spinoza, despre care am aflat tot din „Bonobo și ateul”: o forță supranaturală, abstractă, strâns legată de natură, la care a aderat și Einstein. De altfel, Einstein spunea că religia nu ar trebui contestată, căci este „un mijloc sublim prin care omenirea își satisface nevoile metafizice”.

Am citit cu mare interes reflecțiile lui Frans de Waal despre religie și moralitate, însă am fost captivată în egală măsură de poveștile din lumea animală, observate în mod direct de primatolog sau experimentate de alți oameni de știință. De Waal nu se concentrează exclusiv pe comportamentul primatelor bonobo (ba chiar mi s-a părut că vorbește prea puțin despre ele), ci ne relatează întâmplări cu cimpanzei, reptile, elefanți, rozătoare sau păsări. Este o lume vastă și complexă, a cărei esență încearcă să o cuprindă într-un volum de numai 300 de pagini, reușind cumva să înghesuie concepții științifice, religioase și filozofice, ba chiar și cugetări despre artă. Autorul se reîntoarce pe tot parcursul cărții la celebra pictură a lui Hieronymus Bosch, „Grădina desfătărilor lumești”, pe care o analizează în amănunțime (tripticul poate fi văzut la dimensiune foarte mare aici), menționând totodată și alte lucrări de Bosch sau Bruegel cel Bătrân. 

Revenind la bonobo, m-au fascinat toate poveștile pe care le-am aflat despre ei. Spre deosebire de cimpanzei, care au un puternic spirit competitiv, sunt violenți și războinici, ba chiar se ucid între ei (sună cumva familiar?), bonobo este o specie pașnică, care-și rezolvă conflictele prin gesturi de tandrețe și sex – mult sex! Au fost numiți „primatele hipiote” sau „primatele Kama Sutra”, pentru că sexul este o activitate la ordinea zilei, cum sunt și raporturile gay, îndeosebi între femele – cele care, de altfel, conduc comunitățile bonobo. Stilul lor de viață pacifist este incongruent cu caracterul sângeros al naturii, cu ierarhia masculină, cu violența în contextul evoluției umane, astfel că aceste primate au fost multă vreme ignorate de cercetători și sunt insuficient studiate. Dacă vreți să le cunoașteți un pic mai bine, cartea lui Frans de Waal este un excelent punct de pornire, mai ales că vine la pachet cu multe alte informații demne de aflat, care, în fond, ar trebui să țină de cultura noastră generală.

„Bonobo și ateul” cuprinde fotografii și ilustrații de Frans de Waal.