Jurnal de lectură (februarie)

11-19 februarie

Mai am vreo 60 de pagini și termin „Bonobo și ateul”, o carte de non-ficțiune a lui Frans de Waal, un cercetător olandez specializat în comportamentul primatelor. N-aș fi ajuns prea curând la cartea asta dacă nu mi-o recomanda Cătălina, care mi-a și împrumutat-o. În cea mai mare parte, e scrisă pe înțelesul tuturor, astfel că lectura curge neașteptat de repede. Bine, nu chiar așa de repede în cazul meu, pentru că m-am reîntors la scos notițe cu ocazia acestei cărți. Renunțasem la însemnări în ultima vreme, din cauza timpului redus de lectură, dar mi-am dat seama că e de preferat să citesc mai puțin și să înțeleg (și să rețin) ceea ce aflu decât să citesc mult și să uit repede. Iar cartea lui Frans de Waal e plină de informații și teorii foarte interesante, nu doar despre primate și moralitate – de pildă, pe parcursul întregului text, autorul revine la analiza celebrei picturi a lui Hieronymus Bosch, „Grădina desfătărilor lumești”. Am învățat multe din „Bonobo și ateul”, de unele lucruri n-aveam habar, deși sunt informații care ar trebui să țină de cultura generală. 

Oarecum în paralel, am citit și din „G.”, un roman de John Berger, un nume despre care eu nu știam absolut nimic, până să-mi spună amicul meu irlandez că e unul dintre autorii lui preferați. Scriitorul britanic a fost și critic de artă, și pictor, și poet, deci a fost un om cu multiple talente (zic „a fost” pentru că a murit la începutul anului trecut). Cartea a primit Premiul Booker în 1972 și se concentrează (deocamdată) pe viața câtorva personaje din Europa anilor 1880, văzute în contextul politic foarte agitat, cu accent pe situația social-politică a Italiei. Deși povestea de bază e destul de simplă, narațiunea e complicată de intervenția autorului în text, de fragmente scrise sub forma unor scurte eseuri și de multe alte subiecte intercalate cu firul principal (de pildă, figura lui Garibaldi). Berger vine cu tot felul de afirmații și teorii care mă nedumeresc și mă depășesc, pe unele nu le înțeleg deloc, dar măcar încerc. Nici la „G.” nu luasem notițe, iar când a început discuția cu Declan pe marginea cărții, m-am trezit că nu prea știam ce să spun, așa că am revenit la prima pagină și am scos câteva însemnări. Mda, încă o dovadă că notițele ajută la formarea unor păreri mai clare asupra textului, chiar dacă asta înseamnă un efort în plus și o lectură care avansează mai lent.

7-8 februarie

Am început într-o seară „Trei etaje”, de Eshkol Nevo, iar cartea m-a prins atât de tare, încât mi-am făcut timp pentru ea și am terminat-o a doua zi. Părerile bune pe care le-am auzit despre roman chiar sunt întemeiate, așa că, dacă încă ezitați, vă spun că merită să-l treceți pe lista de lecturi. E drept că narațiunea nu e complicată și se citește foarte ușor, însă poveștile celor trei personaje au ceva aparte care m-a captivat și m-a ținut lipită de carte până la final. Pe de o parte e scriitura autorului israelian, concisă și curgătoare, fără detalii inutile sau fraze pompoase, pe de alta sunt detaliile despre viața în Israel, care creează un cadru mai larg pe care se desfășoară viețile celor trei naratori ai cărții. Sunt trei confesiuni ce deschid uși spre secretele și intimitatea unor oameni diferiți, care abia se cunosc între ei, deși locuiesc în același bloc: un bărbat a cărui căsnicie este pusă la încercare după un incident în care îi este implicată fiica, o mamă care-și crește cei doi copii mai mult singură, căci soțul e plecat adeseori în călătorii de serviciu, și o judecătoare văduvă, ieșită la pensie, a cărei viață ia o altă direcție după ce participă la niște proteste de stradă în Tel Aviv. Relațiile de cuplu, condiția de părinte, copiii sunt teme care leagă cele trei povești și trasează o hartă complexă a psihicului uman, privit și în contextul teoriilor lui Freud, cu ale sale trei paliere: id, eu și superego.

5 februarie

Am văzut „Captain Fantastic”, un film care mie mi-a plăcut foarte mult, despre o familie atipică, care trăiește în mijlocul naturii și contestă stilul de viață american, cu superficialitatea, consumerismul și jumătățile sale de adevăr. N-o să intru în detalii, dar pomenesc aici filmul din două motive: unu – personajele citesc și vorbesc despre literatură și doi – o scenă care m-a surprins și m-a amuzat, despre cum „interesant” nu este considerat un cuvânt în familia lui Ben (jucat de Viggo Mortensen). Nu e prima oară când realizez că spun „interesant” mult prea des, însă abia acum am înțeles că acest cuvânt ascunde atât o comoditate (e mult mai simplu să spui „interesant”, în loc să formulezi o părere elaborată, care ar necesita concizie și un efort mai mare de gândire), cât și o incapacitate (uneori n-ai nicio judecată de valoare și vrei să-ți ascunzi ignoranța). Poate din acest motiv îmi place să scriu despre cărți, pentru că o recenzie mă forțează să ies din limitativul „interesant”, să-mi pun mintea la contribuție și să vorbesc pe larg despre ce mi-a plăcut și ce nu. Mai jos sunt replicile din scena respectivă (unde este vorba și despre „Lolita”), deși transcrierea pare mai degrabă plată, așa că cel mai bine ar fi să vedeți filmul:

Kielyr: What's a bordello?
Ben: A whorehouse... What are you reading?
Kielyr: Lolita?
Ben: I didn't assign that book.
Kielyr: I'm skipping ahead.
Ben: And?
Kielyr: It's interesting.
Rellian: Interesting!
Bo: Illegal word!
Zaja: Dad, Kielyr said interesting!
Ben: Interesting is a non-word. You know you're supposed to avoid it... Be specific.
Kielyr: It's disturbing.
Ben: More specific.
Kielyr: Can I just read?
Ben: After you give us your analysis thus far.
Kielyr: There's this old man who loves this girl, and she's only 12 years old.
Ben: That's the plot.
Kielyr: Because it's written from his perspective, you sort of understand and sympathize with him. Which is kind of amazing because he's essentially a child molester. But his love for her is beautiful. But it's also sort of a trick because it's so wrong. You know, he's old, and he basically rapes her. So it makes me feel... I hate him. And somehow I feel sorry for him at the same time.
Ben: Well done.

4 februarie

Deși a fost o duminică mohorâtă, în care aș fi avut chef să stau în fotoliu și să citesc, m-am mobilizat și am plecat cu două prietene spre casa memorială Ligia și Pompiliu Macovei, aflată pe strada 11 Iunie, foarte aproape de Fabrica și de Parcul Carol. Nu mi-a părut rău deloc, pentru că vizita la acest mic muzeu a fost o experiență extraordinară. Culmea e că am locuit în zonă vreo trei ani și chiar am trecut destul de des prin fața casei de la numerele 36-38, dar n-am intrat niciodată, pentru că habar n-aveam ce interioare fabuloase și ce comori se ascund în spatele zidurilor gri, oarecum banale, ale acestei clădiri în stil eclectic francez (zice ghidul), construită pe la începutul secolului 20.

Este în principal o colecție de artă (Ligia Macovei a fost pictoriță, iar soțul ei – arhitect și diplomat), cu numeroase tablouri, mobilă veche, artă populară românească și obiecte adunate de prin toată lumea. Eu am fost impresionată în egală măsură de biblioteca soților Macovei, o cameră întreagă dedicată cărților, așa cum se purta pe vremuri în familiile intelectuale și înstărite. N-aș mai fi plecat de acolo, pentru că eram în extaz: pe lângă un birou Louis-Philippe, o lampă de birou care a aparținut arhitectului Ioan Mincu și o superbă sobă din Boemia, sunt rafturi până-n tavan încărcate cu volume de artă, estetică și filosofie. Biblioteca găzduiește, pare-se, cam 11.000 de volume. Deasupra unei vitrine în care sunt expuse cărți cu autograful autorilor, am regăsit tablouri de Ion Alin Gheorghiu, soțul Anamariei Smigelschi. În încăperea alăturată pot fi văzute ilustrațiile Ligiei Macovei pentru poezii de Eminescu și Arghezi.

Biblioteca este despărțită prin glasvand de încăperea de la intrare.

În bibliotecă pot fi văzute picturi de Ion Alin Gheorghiu (în poză, în partea de sus).

Vă recomand din toată inima să vizitați acest muzeu mai puțin cunoscut, nu mă îndoiesc că o să fiți impresionați de încăperile spațioase, de bibliotecă și de colecțiile de artă ale soților Macovei, donate statului în 1992. Muzeul e deschis de miercuri până duminică, între 10:00 și 18:00, iar un bilet întreg costă 6 lei. De la Unirii, puteți urca Dealul Mitropoliei, pe care-l coborâți pe aleea din fața bisericii, care dă în 11 Iunie, și de acolo mai sunt maxim cinci minute până la muzeu. Mai jos sunt câteva poze din bibliotecă, iar restul veți descoperi singuri la fața locului. :)

Impresionanta bibliotecă de artă a soților Ligia și Pompiliu Macovei

***

În drum spre muzeu, trecusem deja de Libmag (aflat pe Brătianu, lângă Târgul cărții), când ceva m-a tras parcă de mânecă, așa că m-am întors din drum și am intrat. Într-adevăr, intuiția mea de vânător de chilipiruri nu m-a înșelat: pe rafturile din stânga intrării am găsit volume de la Editura Hecate, la numai 5 lei. Cinci lei, pe bune? E clar că au niște stocuri foarte mari, probabil că editura și-a vândut cărțile, ceea ce nu-i un semn bun. Îmi doream de mult „Pilda semănătorului” și „Amonit”, două cărți SF care par mișto, dar despre „Funny Boy” nu știam nimic, ceea ce nu m-a împiedicat să o iau – mai ales că n-am citit niciun autor din Sri Lanka. Tot de la Hecate, am remarcat două albume faine, fiecare la 10 lei: „Graffiti la feminin” și „Trupuri subversive: O istorie secretă a femeilor și tatuajelor”. Pe a doua o aveam, am răsfoit-o și mi s-a părut foarte interesantă, iar pe prima voi reveni în curând s-o cumpăr. 

Cărți cu 5 lei de la Libmag

1 februarie

E clar că sufăr de o boală gravă și incurabilă, pentru că am continuat să cumpăr cărți, deși am zis că n-o să mai fac asta, cu excepția chilipirurilor. O prietenă a făcut o comandă pe net și m-a convins imediat să iau câteva volume, cu toate că n-aveam în plan vreo achiziție. Data viitoare nu mă mai las păcălită, ai auzit, Alina? :D În fine, sunt cărți pe care le aveam pe lista de dorințe, așa că tot le-aș fi luat mai devreme sau mai târziu. Când ne-am întâlnit să le recuperez, prietena mea a scos din geantă „Jurnalul” lui Mihail Sebastian și mi l-a dăruit. Am rămas cu gura căscată, pentru că-mi doream mult cartea, dar era cam scumpă și am tot ezitat s-o cumpăr. Mi-a dăruit și „Accidentul”, despre care autorul vorbește destul de mult în jurnal, după cum spune prietena mea, care-i citește însemnările cu foarte mare plăcere. 

Cărți cumpărate (jos) și cărți primite în dar (sus)