Bye, bye, Facebook

Cam de unde a pornit pasiunea mea pentru cuvinte:
unul din multele vocabulare din școala generală.

N-am mai scris de mult, poate ați observat, poate nu. N-o să mă ascund după scuze din categoria „am fost extraordinar de ocupată și n-am avut timp de blog”, pentru că nu e așa. Pur și simplu, într-o zi de aprilie, m-am trezit că nu mai am nicio motivație să scriu pe blog, așa că am luat o pauză pe termen nedefinit. De atunci au trecut aproape trei luni, mda. Pariasem că pauza va dura măcar până-n toamnă, dar iată că m-am înșelat. Într-o noapte de iunie, pe la 12 și ceva, am simțit deodată cheful să scriu, am luat laptopul și m-am pus pe tastat.

În noaptea asta, am înțeles subit de ce mi s-a evaporat pasiunea care a propulsat blogul vreo patru ani, on and off, în limita timpului liber. Revelația s-a produs datorită unei cărți pe care o citesc acum, „Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson, care m-a făcut să pricep o seamă de lucruri despre mine și felul în care funcționez. Să ne înțelegem: autoarea nu mi-a spus ad litteram ceea ce voi scrie în continuare. Cartea conține multă teorie legată de psihologia socială, care uneori poate fi destul de abstractă, dar n-a fost greu ca, pornind de la exemplele oferite de autoare, să fac asocieri cu situațiile în care mă găsesc eu.

Am încercat întotdeauna să mă observ și să am o părere cât mai realistă despre mine, cu bune și cu rele; uneori îmi iese, alteori nu. În general, ceea ce mă motivează nu este dorința de a fi cea mai bună (sau de a demonstra cu orice preț că sunt bună), ci satisfacția oferită de activitatea în sine și perspectiva de a-mi îmbunătăți anumite abilități. Competiția mă lasă rece, ba uneori chiar mă inhibă (nu și când e vorba de o cursă de karting, de pildă: ca să ajung prima, nu m-am jenat să lovesc alte karturi pentru a le scoate de pe traseu). Nu-mi place să mă promovez agresiv, de fapt sunt tare stângace când vine vorba de promovare. Da, îmi dau seama că oamenii cu o mentalitate competitivă au mai mult succes. De-a lungul timpului, am fost sfătuită să fiu mai înfiptă și să emit păreri categorice, dar stilul ăsta de a trece prin viață nu-mi aduce nicio mulțumire. N-aș face decât să intru într-un joc care nu mă motivează și pe care l-aș abandona mai devreme sau mai târziu. 

Povestea blogului, dacă tot n-am o pagină „Despre mine”

Am început blogul prin 2014 (arhiva indică altceva, pentru că, dintr-un zel lipsit de logică, am datat câteva postări cu anii în care am citit cărțile respective, așadar anterior înființării blogului) și o vreme am scris cu entuziasm, fără să aștept nimic în schimb – nici apreciere, nici abonați, nici colaborări și, cu atât mai puțin, vreun venit. Scriam din pasiune, iar chestia asta e de ajuns să mențină interesul și motivația pe termen lung. Țin minte că singurul lucru pe care l-am făcut pentru a mă „promova” a fost să-mi iau inima în dinți și să scriu un comentariu pe blogul Teroristei, care taman în perioada respectivă reapăruse pe faimosul ei blog. Am fost în al nouălea cer când m-a adăugat în blogroll și când am văzut comentariul lui Dragoș Butuzea: „da. într-adevăr mișto lecturile emei”. Nu-mi venea să cred! 

Cam după un an, am zis să-mi fac și pagină de Facebook. Datorită acestui spațiu virtual unde toți și toate sunt laolaltă, s-a dus de mult perioada de aur a blogurilor, când oamenii intrau zilnic pe site-urile preferate și comentau la postări, nu la link-urile de pe Facebook. Culmea, nu e vorba de nostalgie în cazul meu, pentru că, înainte să deschid Lecturile Emei, eu nu eram deloc familiarizată cu blogosfera. Cred că singurul blog pe care l-am citit vreodată a fost al lui Courvette. Am aterizat mai târziu la petrecere, când băutura deja se terminase și lumea pleca acasă, dar nici că mi-a păsat, pentru că eu voiam să fiu în locul ăla și să scriu de dragul de a scrie.

Deși n-am fost niciodată foarte activă pe contul personal, mi-am zis, totuși, să fiu în ton cu lumea contemporană și să creez o pagină a blogului. Am citit despre modalitățile de promovare pe Facebook, despre cum să folosești SEO pentru ca Google să te propulseze în prima pagină. Foarte amuzant e faptul că, înainte să mă preocupe SEO, Google chiar îmi trimitea recenziile în prima pagină, fără ca eu să fac ceva în sensul ăsta, în afară de a furniza un conținut original.

Pe măsură ce blogul a devenit mai cunoscut, am început să pun o presiune din ce în ce mai mare asupra mea: pretențiile au crescut, recenziile au devenit tot mai lungi, simțeam nevoia să vorbesc despre absolut tot ce mi se părea important, voiam ca totul să sune perfect. Astfel că scrierea unei recenzii a devenit un proces laborios și consumator de timp, unul mai degrabă obositor decât plăcut. Dacă vă imaginați că e de ajuns să mă pun la calculator și că recenzia e gata în câteva ore, vă înșelați. Scriu, rescriu, adaug, scot, reformulez și la final recitesc totul, pentru a rescrie ce nu sună bine și a corecta eventualele greșeli. 

Am vreo zece drafturi nepublicate, pentru că nu sunt mulțumită de ceea ce am scris. Mă întreb: cum reușeam acum patru ani să scriu o recenzie într-o singură zi? Și cu o naturalețe care astăzi mi se pare incredibilă? Parcă e vorba de o altă persoană. Ce-i drept, mi se întâmplă să recitesc unele recenzii mai vechi și să mă iau cu mâinile de cap. Și știți ce fac? Le editez, altfel latura mea perfecționistă nu mi-ar da pace. Îmi dau seama că am evoluat în acești patru ani și, la finalul zilei, nu regret deloc timpul dedicat blogului. Scriu mai bine, sunt mult mai atentă la ceea ce citesc, înțeleg chestii pe care înainte nici măcar nu le remarcam. Faptul că am scris constant m-a ajutat să-mi îmbunătățesc stilul și mentalitatea de cititor, deopotrivă. Și totuși, ceva s-a pierdut: o anumită lejeritate și nepăsare, bașca plăcerea cu care am pornit la drum. De ce?

De ce? De ce?

În noaptea asta de iunie, mi-am dat seama de ce s-a dus naibii pasiunea mea de a scrie pe blog: din cauza Facebook-ului. Bine, mai sunt și motivele secundare: faptul că e o activitate care nu-mi aduce niciun venit, dar îmi ocupă enorm de mult timp, lipsa unui scop clar și a unei finalități, faptul că pretențiile legate de calitate au crescut etc. Un mic rol l-au jucat și cărțile primite de la edituri, care la început m-au bucurat foarte tare (era vorba, în fond, de o validare a calității blogului), dar în timp au devenit o povară: n-am ținut pasul cu tot ce primeam și am început să mă simt vinovată. Însă chestiile astea nu explică cu adevărat dispariția totală a motivației și a pasiunii de odinioară. Am înțeles, până la urmă, că Facebook-ul mi-a creat nevoia artificială de validare prin prisma celorlalți – un proces fără final, care mi-a adus destule frustrări și a început să-mi afecteze plăcerea intrinsecă de a scrie pe blog. 

Dacă citiți cele ce urmează, o să ziceți că sunt o persoană aterizată din alte timpuri, unele expirate de mult. Prefer să discut cu oamenii la telefon în loc să butonez jumătate de oră pe mobil, prefer să-i văd la o bere în loc să ne punem la curent cu viețile noastre pe WhatsApp, faptul că blogul are câteva mii de like-uri nu m-a făcut niciodată cu adevărat fericită, cum nu m-au făcut nici laudele și încurajările (știu că sună straniu, dar se pare că aprecierile nu mă motivează, ba chiar prefer să schimb subiectul când se aduce vorba de asta – sunt câteva excepții, dar trebuie să mă lămuresc de ce unele funcționează și altele nu). 

Trebuie să mărturisesc că n-am fost niciodată un utilizator constant al Facebook-ului și că unele aspecte mi-au displăcut întotdeauna. Totuși, anii în care m-am ocupat de pagină au scos la iveală și aspectele pozitive: faptul că Facebook-ul aduce oamenii împreună și dă startul unor prietenii care se pot materializa în viața reală, creând legături între cei cu interese și pasiuni comune. Mi-a plăcut și îmi place în continuare să țin legătura cu oamenii, să împărtășesc experiențe, să dau o mână de ajutor dacă am informațiile necesare, să fiu sinceră și deschisă, în limitele păstrării intimității. 

Se pare, însă, că eu nu m-am adaptat cu adevărat lumii Facebook, iar schimbările survenite recent în politica lor mi-au întărit această, să zicem, neadaptare. Nu știu dacă sunteți la curent cu asta, dar noua strategie Facebook este să păstreze utilizatorii cât mai mult timp pe platforma lor: algoritmii promovează postările, pozele și clipurile care pot fi vizualizate in situ și generează comentarii și interacțiuni „de valoare”, iar pe de altă parte ascund link-urile care îi trimit pe oameni spre alte site-uri. Pe scurt, postările paginilor sunt mai puțin vizibile, dacă cei care urmăresc pagina respectivă nu au bifat „See first” și dacă postările conțin link-uri externe. Drept să spun, politica asta nouă mi-a activat beculețul responsabil cu autonomia, care a început să urle ca o sirenă de pompieri: nu vreau să devin prizoniera Facebook-ului! Bine, n-am fost niciodată, dar m-am enervat. Cam pe atunci mi-a dispărut și cheful. 

Cum mi-a dispărut plăcerea de a scrie

Citind cartea lui Heidi Grant Halvorson, am înțeles (fără ca autoarea să aducă vorba de asta) că Facebook-ul mi-a cam distrus plăcerea intrinsecă de a scrie, cea cu care pornisem la drum. M-a atras în jocul de like-uri, reach-uri și share-uri și m-a făcut să privesc toată treaba dintr-un unghi competitiv, care mie nu mi se potrivește deloc. Oare de ce-au scăzut like-urile, că ieri aveam 3000 și azi am doar 2982? Oare de ce postarea mea are un reach atât de slab, când am muncit atâta la recenzia asta și mi-a ieșit chiar mișto? E foarte frustrant să aștepți o validare pe măsura calității și a muncii depuse, când validarea depinde de un algoritm Facebook, dar și de feedback-ul celorlalți. De fapt, problema e chiar această nevoie de validare.

Facebook mi-a inoculat treptat o mentalitate centrată pe promovare și competitivitate. Fără să-mi dau seama, m-am trezit cu un nou scop, 2 în 1: dorința de validare & nevoia de rezultate. Blogul nu mai era doar despre plăcerea de a scrie, ci și despre recunoaștere și apreciere. Nu doar că m-am trezit cu scopurile astea suplimentare pe cap, ci mai și trebuia să muncesc pentru ele (timp în care aș fi putut să scriu sau să citesc) și să mă confrunt cu reacțiile adverse: scăderea încrederii și a interesului când lucrurile nu mergeau așa cum aș fi vrut.

Dacă aș fi știut de la bun început în ce mă bag (probabil că există o grămadă de cărți scrise pe tema asta, dar „Succeed” e prima carte de psihologie pe care o citesc), aș fi fost oarecum pregătită pentru ce avea să urmeze și poate că aș fi adoptat un anumit plan de bătaie pentru a-mi proteja plăcerea de a scrie. Mai am multe de învățat în privința asta și poate că, la un moment dat, mă voi adapta și eu lumii Facebook și voi învăța să-i fentez regulile, fără să mă las acaparată de latura lui competitivă. Dar, până atunci, se poate trăi bine mersi și fără Facebook. 

De acum înainte

N-o să închid pagina, pentru că ar fi un gest extrem, dar m-am hotărât să nu mai pun link-uri pe Facebook. Din perspectiva multora, decizia asta reprezintă o mare greșeală: dacă nu ești pe Facebook, nu exiști, pentru că toată lumea stă pe Facebook. Trebuie să faci o strategie de promovare, să postezi de două-trei ori pe zi, să angrenezi oamenii în discuții, să pui poze drăguțe, pentru că astea vând. Dar eu nu am nimic de vândut, tot ce-mi doresc e să scriu în continuare cu plăcere și să comunic cu cei care-mi împărtășesc pasiunile, dar și cu cei care nu sunt de acord cu punctele mele de vedere (o să fiu sinceră: am preferat întotdeauna comentariile pe blog, pentru că cele de pe Facebook sunt îngropate rapid sub noianul de postări noi). Îmi doresc să evoluez și să mă bucur de ceea ce fac, nu să adun like-uri, share-uri și aprecieri – în fond, validări peste validări că ceea ce fac eu este bine. 

Dacă vă interesează ce scriu eu aici, aveți două opțiuni: 

1) vă puteți abona și veți primi postările pe e-mail;

2) puteți intra din când în când pe blog pentru a vedea dacă am mai scris ceva. 

Îmi puteți scrie în continuare mesaje pe Facebook, răspund întotdeauna, deși uneori cu o mică întârziere. 

În altă ordine de idei, mi-am propus să scriu recenzii mai scurte. Deși am o anumită satisfacție când scriu despre tot ce mi se pare important, îmi dau seama prea bine că recenziile lungi sunt consumatoare de timp atât pentru mine, cât și pentru cei care au răbdarea să le citească (cu această ocazie, le mulțumesc). Perfecționismul meu o să-mi opună rezistență și va fi greu să scap de impresia că am coborât ștacheta, dar e cam singura modalitate de a continua să scriu și de a mă simți împăcată cu numărul de ore alocate blogului.

Am scris articolul ăsta într-o noapte, de la 12 la 3, și l-am editat în timpul zilei. Dacă la început m-am bucurat că am identificat, în sfârșit, motivul care a dus la dispariția chefului, pe măsură ce am analizat problema, m-a cuprins o stare de inadecvare, ca și cum, într-un anumit sens, aș fi eșuat: sunt conștientă că fac notă discordantă cu mentalitățile contemporane, cum sunt conștientă că renunțarea la Facebook mă va costa acele sute de vizite care-mi veneau de acolo. Îmi pare rău că părăsesc comunitatea de pe Facebook care s-a creat în jurul blogului și mă gândesc că poate, cu o abordare diferită, adaptată felului meu de a fi, mi-aș fi putut păstra intactă pasiunea de a scrie. Îmi dau seama, însă, că e prea târziu pentru a continua în stilul de până acum (ceva s-a stricat iremediabil), iar singura soluție e să revin la starea inițială, cea în care nu aveam pagină de Facebook, scriam de plăcere, nu mă interesa SEO și nici câți oameni îmi vizitează blogul într-o zi. 

Poate că o să recuperez starea aia de grație, poate că nu. Dar cel puțin o să încerc. Și-i mulțumesc lui Heidi Grant Halvorson că m-a învățat ceva despre mine și despre felul în care funcționez eu. Poate că sunt picată din alte vremuri, dar e clar că nimic din ce-mi poate oferi o iluzorie celebritate pe Facebook nu-mi va aduce o reală mulțumire. Deja privesc renunțarea asta ca pe o eliberare: sunt liberă să-mi văd de pasiunea mea, după cum mă taie capul, fără să-mi mai fac griji pentru like-uri, reach și feedback. Nu știu dacă o să scriu mai des, dar cel puțin mi-am recuperat o bucățică din pasiunea de altădată. Știu asta, pentru că deja mă mănâncă degetele să încep o nouă recenzie. Una mult mai scurtă. :)