Povestea unei vieți – Aharon Appelfeld

„Povestea unei vieți”, de Aharon Appelfeld
Ed. Polirom, 2009, 254 pag., traducere: Any Shilon | Original: „Sipur Haim”, 1999

Cei din generația mea au transmis foarte puțin copiilor lor despre locurile natale și despre ce s-a petrecut acolo în timpul războiului. Au îngropat adânc în ei povestea vieții lor, fără să fi lăsat rănilor timp să se vindece. Au ridicat un zid între ei și urmașii lor. (pag. 230)

E posibil să încapă o viață întreagă într-o carte atât de scurtă? N-ar fi nevoie, mai degrabă, de sute de pagini cu descrieri amănunțite? Aharon Appelfeld uimește prin concizia și luciditatea cu care-și povestește viața, începând cu primele amintiri de la patru ani, continuând cu anii războiului, viața în taberele de refugiați și sosirea în Palestina, pentru ca în a doua jumătate a cărții să se concentreze asupra procesului lung și laborios care i-a marcat adolescența și maturitatea: căutarea unei identități și a unei voci proprii într-o țară străină, în care nimic din ce-a cunoscut în copilărie nu se mai regăsește – nici limba, nici peisajele, nici căldura și intimitatea unei familii.

Aharon Appelfeld s-a născut la Cernăuți, în 1932, și a copilărit în Bucovina, de unde i-au rămas o sumedenie de imagini legate de Munții Carpați, râul Prut și satul bunicilor, unde își petrecea vacanțele de vară. Au fost ani fericiți, în care a crescut înconjurat de dragostea mamei și de impetuozitatea tatălui, de părerile ferme ale bunicii și de tăcerea solemnă și plină de religiozitate a bunicului. Avea doar șapte ani când a izbucnit al Doilea Război Mondial. Antisemitismul devenise oficial încă din 1937, iar lumea idilică a copilăriei s-a destrămat asemenea unui vis, pierzându-și dintr-odată reperele: gospodăria bunicilor, sinagoga din sat, moșia unchiului și casa familiei din Cernăuți, care au fost înlocuite de lumea strâmtă a ghetoului, un preambul la infernul ce a urmat.

Am scris deja mai mult de douăzeci de cărți despre acei ani, însă uneori mi se pare că încă nici n-am început să-i descriu, că memoria plină, detaliată, e încă ascunsă înăuntrul meu, iar când va țâșni din adăpostul ei, va curge în valuri zile la rând. (pag. 118)

Este o carte emoționantă, care atinge o sumedenie de coarde sensibile, însă nu e una din poveștile acelea triste și greu de suportat, care te zdrobesc. Deși există o oarecare cronologie de fundal, amintirile autorului nu respectă ordinea temporală și nici nu pretind să acopere tot ce s-a întâmplat în peste șase decenii de existență (Appelfeld a publicat „Povestea unei vieți” la vârsta de 67 de ani). Sunt episoade disparate și portrete reduse la esență, relatate într-un stil concis și echilibrat, fără excese de sentimentalism. Timpul povestirii este uneori amestecat, căci în decursul aceleiași fraze avem prezent și trecut, ca și cum distanța dintre „atunci” și „acum” se anulează; după cum precizează chiar autorul spre finalul cărții, el nu vorbește despre copilăria sa la timpul trecut.

Eu sunt legat de locurile în care am trăit și scriu despre ele. Nu simt că scriu despre trecut. În puritatea sa, trecutul este o materie primă de proastă calitate pentru literatură. Literatura este un prezent arzător nu în sensul jurnalistic, ci ca speranță de-a aduce timpul la o actualizare permanentă. (pag. 161)

Datorită copertei, probabil, mă așteptam să fie o carte scrisă din perspectiva unui copil (asemenea romanului Ai toată viața înainte, de pildă) și, într-un anumit sens, chiar așa a fost: deși adultul este cel care ne întâmpină în prefață, pentru a ne pune în temă cu miza și scopul acestei cărți, ulterior se ivește copilul, cel a cărui memorie este fluidă și schimbătoare. Pentru acest copil, perioada războiului reprezintă un tunel întunecat, din care arareori se desprinde o amintire completă: „Tot ceea ce s-a întâmplat s-a imprimat în celulele trupului meu, nu în memorie. Urmele pe care le-au lăsat asupra mea acei ani sunt în special senzații fizice intense.”

Multă vreme, a existat convingerea că despre Holocaust se poate vorbi într-un singur fel: prin mărturii și rapoarte, nicidecum prin intermediul poeziei sau al ficțiunii. Scrierile lui Appelfeld au fost criticate în repetate rânduri din cauza economiei de cuvinte și a modului în care tratează acest subiect sensibil. Însă cum poți vorbi despre Holocaust dacă memoria nu a reținut nimic concret, dacă amintirile sunt gravate în trup, iar tot ce a rămas sunt senzații și impresii absorbite în adâncurile ființei? „Eu nu aveam mărturii. Nu-mi aminteam nici nume de oameni, nici nume de locuri, ci doar întuneric, foșnete și mișcări. Abia mult mai târziu am înțeles că această materie primă este miezul literaturii.” 

Între anii 1946 și 1950 s-a vorbit foarte mult. Când viața se bazează pe ideologie, abundă cuvintele și clișeele. Nu se vorbea numai acasă, la ședințe sau pe stradă, dar și literatura era inundată de cuvinte. Cărțile acelor ani erau suprasaturate de vorbe. (...)

Spre sfârșitul anilor '50, am renunțat la ambiția de-a fi „scriitor israelian” și m-am străduit să devin ceea ce eram cu adevărat: un emigrant, un refugiat, un adult care mai purta în sine copilul războiului, care avea probleme de vorbire și care încearcă să povestească folosind minimum de cuvinte. (pag. 159)

În cea mai mare parte, citim întâmplări adevărate. Totuși, pe parcurs ne dăm seama că unele amintiri sunt ficționalizate, depășind granițele unei simple mărturii. De unde știe micuțul Aharon ce s-a întâmplat cu copiii orbi din ghetou, în drumul lor spre gară? (Episod care mi-a amintit tangențial de filmul Les Choristes.) Sau întreaga poveste a lui Chico, băiatul de șapte ani cu o memorie fenomenală? Răspunsul stă, poate, în desele evadări în imaginație, care au îmbogățit și completat amintirile fragmentare ale copilului: „Aproape tot timpul războiului am fost singur cu mine însumi, fără să vorbesc. Mă hrăneam din fanteziile și închipuirile mele, iar ele îmi umpleau viața mizerabilă.”

Până acum, nu mă întrebasem niciodată ce s-a întâmplat cu copiii evrei după încheierea războiului. Aharon Appelfeld, el însuși un copil părăsit, de numai zece ani, povestește despre viața deloc sigură din taberele de refugiați, unde copiii erau vânați de impresari și contrabandiști, nefiind ocrotiți cu adevărat nici de semenii lor supraviețuitori, „oameni obosiți de război și de ei înșiși. Nimeni nu știa pe-atunci ce să facă mai departe cu viața care i-a fost cruțată ca prin minune.” 

Deși cuprinde atât de puține pagini, se poate discuta mult pe marginea acestei cărți, care atinge, mai ales în a doua jumătate, o sumedenie de teme importante: identitate, memorie, trecut, limba maternă („Fără o limbă maternă, omul e infirm”), dezrădăcinare, adaptare, condiția de scriitor. În cuvinte puține și bine alese, Aharon Appelfeld vorbește cu sinceritate despre căutarea sinelui, îmbrățișarea slăbiciunilor și ieșirea de sub tutela criticilor și a „cunoscătorilor”, despre greșeala de a anihila trecutul și de a construi pe ruinele lui o viață nouă, despre căutarea iudaismului autentic și „dicotomia de-a avea două limbi și două patrii”.

Mi-a luat ani lungi să mă eliberez de „cunoscători”, de tutela lor, de surâsul lor arogant și să mă întorc la prietenii adevărați și loiali, care știu că omul nu e decât un mănunchi de slăbiciuni și temeri și că nu e nevoie să-i mai adaugi altele. Dacă știu cuvântul potrivit, ți-l întind ca pe-o bucată de pâine în timp de război, iar dacă nu-l știu, stau alături de tine și tac. (pag. 203)

Am aflat amănunte interesante despre idiș (o limbă disprețuită, considerată „limba diasporei, a slăbiciunii și a indolenței”), cutumele evreiești sau viața în Israel în anii '50, inclusiv un portret intim al scriitorului Agnon, pe care Appelfeld l-a cunoscut îndeaproape. Agnon este cel care l-a învățat că orașul natal nu e o chestiune de geografie statică, pentru că poți să-l porți în tine indiferent unde te afli și să trăiești în el o viață întreagă. Cei din generația lui Appelfeld au îndepărtat trecutul cu forța și au clădit în jurul copiilor lor o lume artificială, în care nu existau bunici, rude sau locuri natale, și cu atât mai puțin războiul și Holocaustul. Chiar și autorul a trăit mulți ani cu convingerea că nu are o biografie a lui și că trebuie să-și inventeze una.

Viața mea pierdută în război, a cărei amintire începea să se destrame, parcă a renăscut în timpul armatei. Atunci am înțeles cu claritate că universul pe care îl lăsasem în urmă – părinții, casa, strada, orașul – trăiește și e înrădăcinat în mine, că tot ceea ce mi se întâmplă și mi se va întâmpla e legat de acest univers din care am ieșit. Din clipa în care am devenit conștient de asta, am încetat să mai fiu un orfan care își trage nenorocirea după el și am devenit un om matur, capabil să înfrunte lumea. (pag. 180)

La final am avut impresia că lectura a durat mult mai mult, pentru că toate aceste tablouri scurte se expandează, asemenea unui aluat pus la dospit, căpătând în memoria cititorului dimensiuni care depășesc limitarea spațială a paginilor. 

[spoiler] Pe parcursul lecturii, m-am întrebat ce s-a întâmplat cu tatăl scriitorului, pentru că asupra lui planează un mister: a supraviețuit sau nu anilor de lagăr? Appelfeld nu menționează nimic în legătură cu asta și abia ulterior, citind mai multe pe Wikipedia, am aflat că scriitorul și-a reîntâlnit tatăl după 20 de ani de la Holocaust, o regăsire care l-a marcat atât de puternic, încât nu a putut să scrie niciodată despre acest subiect. [spoiler]

Deși este un autor mai puțin cunoscut la noi, Aharon Appelfeld nu ar trebui ocolit. Iată ce spunea despre el Philip Roth: „Appelfeld is a displaced writer of displaced fiction, who has made of displacement and disorientation a subject uniquely his own.” Am citit mai demult „Badenheim 1939” și mi-a plăcut; aș vrea s-o recitesc (nu mi-ar lua mult, are doar 120 de pagini), pentru că acum percep cu alți ochi stilul laconic al autorului și modul în care se raportează la Holocaust.