 |
| Editura pentru literatură universală, 1968 / Editura Polirom, 2003 Traducere din italiană de Anca Giurescu Bàrnabo delle montagne (1933) • Il segreto del Bosco Vecchio (1935) |
Mi-am dorit să citesc cartea asta de când mi-a fost recomandată de Florin Chirculescu în interviul pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”. Au fost de ajuns câteva cuvinte pentru a-mi trezi interesul, iar titlul, odată rostit, a căpătat sonorități nespus de atrăgătoare: un secret și o pădure bătrână promiteau experiențe livrești deosebite, cum altfel? :) Cartea mi-era vag cunoscută, dar nici că m-aș fi gândit s-o trec pe lista de lecturi – plus că volumul se găsește greu, nu a mai fost reeditat din 2003. Merită căutat, însă: cele două micro-romane mi s-au părut foarte faine. Le-am citit pe nerăsuflate, aflând abia mai târziu că „Barnabo, omul munților” este romanul de debut al lui Dino Buzzati, publicat în 1933 și urmat, doi ani mai târziu, de „Secretul Pădurii Bătrâne”.
Lectura a fost rezultatul unei întâmplări. La o plimbare prin centrul orașului natal, m-am hotărât subit să-mi fac permis la bibliotecă și, ce să vezi, chiar aveau cartea lui Buzzati în ediția veche, din 1968 (care, spre deosebire de ediția nouă, cuprinde și ilustrațiile bizare ale autorului, care uneori par niște mâzgăleli de neînțeles). Am luat-o, deși a doua zi mă întorceam la București. Urmarea: am citit până la unu noaptea și toată dimineața următoare, dând gata volumul înainte de plecare. I l-am lăsat lui tata să-l ducă înapoi la bibliotecă, dar a uitat, și cartea a fost returnată cu o întârziere de o săptămână. A încercat să citească și el „Secretul Pădurii Bătrâne”, dar nu i-a plăcut deloc (chiar m-am întrebat ce gen de cărți ar fi pe gustul lui tata: având în vedere că se uită la telenovele, ceva cu dragoste și foarte dramatic s-ar putea să-i meargă la inimă; țin minte că prin intermediul lui am citit în adolescență „La răscruce de vânturi”). În fine, nu vă luați după tata, povestea pădurii bătrâne mi s-a părut minunată și e, desigur, piesa de rezistență a volumului. Cu o precizare: trebuie să aveți o afinitate pentru proza fantastică, altfel toată vraja țesută de Buzzati se va duce pe apa sâmbetei.
 |
| Ilustrație de Buzzati în ediția din 1968 |
„Barnabo, omul munților” are ceva din atmosfera și temele întâlnite în „Deșertul tătarilor”: o acută senzație de izolare și înstrăinare, un peisaj stâncos aspru, intimidant, aflat nu departe de graniță, aceeași atracție exercitată de un punct îndepărtat, de neatins, aceeași curgere a anilor în așteptarea unui eveniment care se transformă în obsesie. Finalul este însă diferit și are o nuanță de optimism și izbăvire care dispar ulterior în „Deșertul tătarilor”, când e posibil ca pesimismul (sau realismul) autorului să se fi accentuat (însă asta e doar o speculație din partea mea).
N-am fost deloc surprinsă să aflu că Buzzati a fost fascinat încă din copilărie de crestele sălbatice ale Dolomiților, căci atracția asta se simte puternic în cărțile sale, pline de descrieri evocatoare ale pădurilor și stâncilor inaccesibile. Ambele proze, de fapt, au în centru legătura dintre om și natură, dar și acel magnetism al naturii, care, oricât ar fi de explorată, clasificată și exploatată, păstrează ceva tainic, magic, intangibil. Poate că în peregrinările sale prin munți i-a întâlnit și pe pădurarii din Valle delle Grave, ascultându-le poveștile stranii despre pulberăria la care făceau de gardă sau despre oamenii dispăruți pe munte și bandiții care se ascundeau acolo pentru a scăpa de închisoare. Unul dintre pădurari este tânărul Bàrnabo, care, împreună cu prietenul său, Berton, se lansează în escaladarea unui perete stâncos, după ce zăresc o coloană de fum în vârful unui pisc înalt, acolo unde nimeni nu mai avusese vreodată curajul să urce. Acolo sus nu pot fi decât tâlharii care l-au ucis pe bătrânul Del Colle și care pot ataca oricând pulberăria – figuri alunecoase și impalpabile care îl vor urmări obsesiv pe Bàrnabo, asemenea unei vrăji.
Este o narațiune lentă, în care uneori pare că nu se întâmplă nimic, dar, odată intrat în atmosfera ei, simți că ceva neliniștitor zbârnâie în străfunduri și vrei să citești mai departe. Unora li se va părea probabil o proză plictisitoare, însă asupra mea a exercitat o atracție aparte, poate și fiindcă i s-au adăugat ecouri ale poveștii lui Giovanni Drogo și a fortăreței Bastiani; în mod ciudat, deși recitesc pasaje și văd că este menționat soarele, în mintea mea s-a păstrat un cadru sumbru, întunecat, în care soarele nu a pătruns niciodată.
Între timp, Berton a rămas singur la Casa nouă. S-a întins pe pajiște, la soare, să privească munții. Acolo sus n-a fost niciodată nimeni și poate că nu va ajunge nimeni niciodată; dar te distrezi privindu-i, chiar ore întregi.
Sunt sute de ani de când a fost construit San Nicola. Clopotnița este veche și unele case sunt atât de prăpădite încât le amenință ruina. Locuitorii au făcut poduri și drumuri, au urcat sus, prin păduri, cât au fost lemne de tăiat. Dar la marginea bolovănișurilor s-au oprit toți. De aceea nimeni nu a simțit niciodată zgomotul vântului pe crestele înalte. Munții îi văd de copii cei din San Nicola și au învățat chiar să-i distingă după nume, dar nimeni nu se gândește să urce până unde se opresc vara uriașii nori albi. Oricum, ce s-ar putea găsi?
De cu totul altă factură este „Secretul Pădurii Bătrâne”, o poveste stranie cu un puternic accent fantastic, în care se întâmplă o grămadă de lucruri, care mai de care mai ciudate. Romanul e un fel de basm în care clasica mașteră a fost înlocuită de un personaj masculin la fel de crud și de insensibil: colonelul Sebastiano Procolo, care primește drept moștenire o casă și o pădure în Valle di Fondo, dar și tutela unui nepot orfan, Benvenuto, care locuiește într-un colegiu din apropiere. În Bosco Vecchio nu mai fusese tăiat niciun copac de sute de ani; se spunea că acolo se află brazii cei mai bătrâni din regiune, plantați de banditul Giacomo, iar locuitorii văii aveau pentru străvechiul codru o venerație profundă. Sebastiano Procolo nu ține însă cont de legende și plănuiește să înceapă tăierea copacilor; curând, va fi atras într-o lume ireală, populată de duhuri, vânturi umanizate și animale cu darul vorbirii, în care întâmplările bizare se țin lanț.
Povestea asta a fost ca un carusel nebunesc de elemente imprevizibile și, până spre final, n-am știut cum avea să se sfârșească totul. Romanul e atât de plin de imaginație, cu scene care m-au emoționat puternic și altele în care m-a apucat râsul, încât e de la sine înțeles că mi-a plăcut la nebunie. Dincolo de atmosfera ei acaparatoare, povestea atinge teme legate de copilărie și de bătrânețe, vorbind despre o întreagă lume care se pierde când omul devine adult și rupe legăturile cu tărâmul magic al copilăriei, distrugând totodată armonia dintre el și natură.
[spoiler] O nelămurire rămâne, totuși: cum de putea colonelul să vadă duhurile și să înțeleagă graiul păsărilor, când el era o persoană atât de obtuză și de închistată în reguli, foarte departe de acel tărâm al fanteziei și al libertății imaginației, de care copiii aparțin în mod firesc? Păstrează în străfundul lui o urmă de inocență pe care a înăbușit-o sub straturi de severitate și egoism? Sau poate că abilitatea asta îi e redată de elementele naturii, pe de o parte pentru a-l împiedica să taie copacii, pe de alta ca o șansă de a se schimba? [spoiler]
Un amănunt care m-a impresionat este bătrâna coțofană-paznic care stă în vârful unui copac și dă alarma când cineva se apropie de casa lui Procolo; despre soarta ei n-o să spun nimic, dar m-a marcat destul de tare. De altfel, am observat că și în „Barnabo, omul munților” este prezentă o pasăre cu un rol aparte: o cioară rănită pe care Bàrnabo o salvează și care-i devine companion fidel pentru o vreme. Păsările astea trebuie să aibă un simbolism anume, care mie-mi scapă. A, doar ce-am căutat un pic pe net și am aflat că Buzzati a fost influențat de lucrările lui Arthur Rackham, cel care a ilustrat și „Peter Pan in Kensington Gardens”, de J. M. Barrie (coțofana din romanul său este replica lui Solomon Caw, pasărea cu care Peter Pan discută pe ramurile unui copac). De altfel, Buzzati a recunoscut că inspirația pentru personificarea elementelor naturii i-a venit de la desenele lui Rackham, unul dintre cei mai importanți ilustratori de carte din Anglia începutului de secol 20.
(Și încă un amănunt, de care mi-am dat seama abia acum, probabil fiindcă lucrurile astea nu mă deranjează într-o carte, deși n-ar strica să fiu mai atentă: în cele două romane, personajele feminine sunt practic inexistente. Este o lume a bărbaților în care sexualitatea este în mare parte reprimată și exclusă din curgerea firească a existenței; dacă-mi amintesc corect, același lucru e valabil și pentru „Deșertul tătarilor”.)
 |
| „Put his strange case before old Solomon Caw”, ilustrație de Arthur Rackham |
Niciun comentariu