Spuneți-i Zsófiei – Magda Szabó

Editura Albatros, 1974, 234 pag.
Traducere de Eugen Hadai și Horia Aramă
Original: „Mondják meg Zsófikának”, 1958

Minunat și acest roman al Magdei Szabó, autoarea care mă cucerise cu prima mea lectură din literatura maghiară, Ușa. Emoționant și comic, plin de profunzime și cu o intrigă complexă, „Spuneți-i Zsófiei” are ceva important de spus atât adulților, cât și cititorilor mai tineri, ba îi poate învăța un lucru sau două chiar pe unii părinți și profesori, fiindcă aduce în prim plan jocul înșelător al percepțiilor și al presupunerilor, al orgoliilor și al așteptărilor nerealiste, vorbind despre importanța observării atente și despre căutarea acelui resort intim care duce la descifrarea unei persoane. Este multă psihologie și o profundă înțelegere a firii umane în această poveste stratificată care o are în centru pe Zsófi, o fetiță de unsprezece ani care și-a pierdut tatăl de curând. Deși începe ca o dramă, „Spuneți-i Zsófiei” devine pe parcurs o tragi-comedie a neînțelegerilor și a încurcăturilor, cu multe situații care mi-au stârnit râsul. 

M-a surprins faptul că romanul începe cu sfârșitul, dezvăluind de la bun început deznodământul prin câteva hotărâri oficiale care marchează puncte de cotitură în viața personajelor principale. Însă nici vorbă ca asta să strice în vreun fel plăcerea lecturii sau să facă mai ușor de ghicit în ce fel se va ajunge acolo; ba e chiar antrenant să urmărești cum Magda Szabó încurcă ițele poveștii cu tot felul de istorii, personaje și detalii noi, strecurând și câteva coincidențe bine plasate (care, din fericire, nu sunt supărătoare și nici nu întind limita credibilității), pentru a ajunge în final la ceea ce am aflat încă din primele pagini ale cărții. 

Totul se petrece în decursul unei singure veri, când lumea își pierde reperele pentru Zsófi și în cele din urmă și le recapătă, iar fetița se confruntă cu spaimele și slăbiciunile ei, dar și cu etichetele pe care ceilalți s-au grăbit să i le aplice. Nătângă, fricoasă, bună de nimic... Tatăl, un medic apreciat, era singurul căruia nu-i era rușine cu ea, era cel care o cunoștea și o înțelegea cel mai bine, fără să aibă nevoie de explicații; însă el a murit pe neașteptate în timpul unei consultații. E de ajuns ca Zsófi cea stângace și timidă să facă un singur pas care nu-i stă în caracter pentru a declanșa un lanț de întâmplări neobișnuite, atunci când pornește în căutarea ultimului pacient al tatălui ei, cel care a fost martor la cuvintele pe care acesta le-a rostit înainte de a muri: „Spuneți-i Zsófiei...”

Ce anume a vrut să-i transmită tatăl? A dispărut fără să-i dezvăluie Zsófiei cum poate deveni un copil „în ordine”, cu rezultate bune la învățătură, acel copil strălucit pe care mama ei și l-a dorit întotdeauna, dar iată că s-a procopsit cu Zsófi cea mediocră și lipsită de ambiție, care nu se descurcă mai bine la școală oricât s-ar ocupa de ea. „Nu are timp, i-a răspuns tata, acum se naște în ea sufletul”. Da, tatăl putea înțelege că „lumea era atât de interesantă și din zi în zi mai vastă, încât școala nu-și mai găsea locul în ea.” Zsófi va descoperi că lumea care îi provoacă deopotrivă teamă și fascinație e plină de oameni inimoși, care sunt gata să-i dea o mână de ajutor când se așteaptă mai puțin; desigur, oamenii răutăcioși n-au dispărut ca prin farmec, dar totul devine un pic mai simplu și mai puțin înfricoșător când, la o privire atentă, pătrunde dincolo de aparențe – căci fiecare om este asemenea unei enigme care-și așteaptă dezlegarea.

Însă romanul nu este doar despre Zsófi. Este și despre Judit, mama fetiței, o femeie ambițioasă și orgolioasă, care a scris nenumărate cărți și articole științifice despre psihologia și educația copiilor, fără să fi predat vreodată la o școală. Este și despre Márta*, diriginta Zsófiei, care nu s-a măritat niciodată și a devenit un „huhurez de cancelarie”, o fată bătrână îndrăgostită de profesia ei și atașată de „sutele de familii care țin loc familiei sale”. Este și despre Dóra, cea mai bună prietenă a Zsófiei, o fată curajoasă și descurcăreață, care se confruntă cu propriile probleme. Este și despre Pongrácz, omul de serviciu de la școală, un bătrân arțăgos și iute la mânie, care o înspăimântă pe Zsófi cu țipetele lui. Dar și despre madam Dobozi, cea cu șolduri late cât o cadă, despre Teri, fata în casă care fredonează cântece vechi, sau despre Szekely-piază-rea, care se bucură când poate aduce o veste proastă – personaje minore care capătă totuși o forță aparte, oricât de meteorică le-ar fi prezența. 

*Márta pare să fie un alter-ego al scriitoarei, care a predat timp de mai mulți ani și-i împrumută Mártei chiar numele ei de familie, Szabó; dar, spre deosebire de Márta, Magda a fost căsătorită cu scriitorul și traducătorul Tibor Szobotka.

„Fiica ta nu are nimic din trăsăturile tale de caracter, se gândea Szabó Márta. Seamănă cu tine, părul vostru e la fel, are și privirea pe care o aveai tu când erai mică, dar toate astea nu înseamnă nimic. (...) Degeaba ai scris șaptezeci de cărți, ai rămas aceeași Papp Judit care învăța lecțiile de la cap la coadă și de la coadă la cap, care scria cea mai frumoasă compunere despre primăvară, fiindcă parcursese versurile lui Goethe și ale lui Heine, lucrări de meteorologie și un tom voluminos de botanică, dar care nu ieșise nici măcar o singură dată la pădure în luna mai și nu era în stare să recunoască mirosul lăcrămioarelor. Observi numai ceea ce ți se ivește sub nas, numai notele proaste din carnetul fiicei tale... De unde să știi tu că fata asta e toată numai ambiție, numai atenție, dar ambiția și atenția ei sunt concentrate în altă parte. E asemenea unei sfere pe care nu am cum s-o apuc și care, fără nici un punct de sprijin, se rostogolește de colo-colo, pe o suprafață plană. Are ea un secret, un resort ascuns, ca o mașinărie care se deschide la atingere.” (pag. 23-24)

Fără îndoială, Magda Szabó are un talent deosebit de a crea personaje credibile, puternic ancorate în viața adevărată, oameni complicați predispuși la erori și slăbiciuni, idei fixe și prejudecăți. Mai mult decât atât, „Spuneți-i Zsófiei” este o carte cu numeroși naratori. Aproape fiecare personaj, principal sau secundar, primește ocazia de a-și dezvălui gândurile într-un moment sau altul al poveștii, făcându-ne părtași la lumea sa interioară și la părerile pe care le are despre ceilalți (adeseori, departe de a fi măgulitoare și, totodată, departe de adevăr). Magda Szabó plusează cu detalii semnificative din viața acestor oameni, atât cât este necesar pentru a-i înțelege un pic mai bine. De obicei mă deranjează o narațiune care explică atât de multe, dar iată că în acest caz mi s-a părut ceva firesc, ca și cum povestea nu putea fi spusă altfel, ca și cum aș fi citit o foarte captivantă lucrare de psihologie, deghizată în roman.

Cartea înfățișează o bucățică din Budapesta anilor 1950, pe care n-am putut să o identific pe vreo hartă, dar care devine foarte reală prin străzile, piațetele și clădirile descrise de autoare. Din câte am putut să aflu, e un spațiu compozit, care împrumută repere din mai multe orașe și cartiere ale Budapestei, având ca punct central piața Horváth Mihály tér. 

„Spuneți-i Zsófiei” mi-a amintit un pic de „Eleganța ariciului”, cu deosebirea că romanul Magdei Szabó mi s-a părut mult mai natural și mai apropiat de viață, ba chiar mai profund. Din păcate, cartea se găsește destul de greu. A apărut la Târgul cărții o singură dată într-un an, noroc că am fost pe fază și am cumpărat-o imediat. Sper că va fi reeditată cândva, cine știe? Mai am în bibliotecă „Căprioara. Pomana porcului”, am auzit că și asta e tare faină.